Tort claim against drainage agency rejected; appeal dismissed as contract duty owed only to land-improvement organizations.

Decizia nr. 542/2016

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roşiori de Vede, sub nr. x/339/2013 din 28 octombrie 2013, reclamantele SC A. SRL Zimnicea şi SC B. SA Bucureşti au solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de îmbunătăţiri Funciare obligarea acesteia la efectuarea lucrărilor de desecare în sectoarele „incinta Zimnicea Seaca aval” şi „incinta Zimnicea Seaca amonte”, plata pagubelor pricinuite prin neefectuarea la timp a operaţiunilor de desecare în incintele mai sus amintite, plata de daune moratorii pe fiecare zi de întârziere, egale cu dobânda legală calculată de la data la care pârâta este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, şi anume a echivalentului pagubei produse prin neefectuarea la timp a operaţiunilor de desecare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ. şi dispoziţiile O.U.G. nr. 82/2011.

La solicitarea instanţei de judecată, reclamantele au precizat obiectul acţiunii, în sensul că solicită şi plata sumei de 802.560 RON pentru SC A. SRL şi 3.348.362,40 RON pentru SC B. SA, reprezentând contravaloare pagube înregistrate şi plata de daune moratorii.

Prin sentinţa civilă nr. 493 din 04 aprilie 2014 Judecătoria Roşiori de Vede, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Teleorman.

La tribunal, cauza a fost înregistrată la 05 mai 2014, iar la 21 mai 2014 reclamantele şi-au precizat valoarea obiectului cererii şi a prejudiciului aferent anului 2014 la 1.159.932 RON, prejudiciu creat SC A. SRL şi 3.416.150,40 RON, prejudiciu creat SC B. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 523 din 10 septembrie 2014, Tribunalul Teleorman a respins cererea principală şi cererea precizatoare formulate de reclamantele SC A. SRL şi SC B. SA, ca nefondate.

Împotriva încheierii de şedinţă din 18 iunie 2014 şi sentinţei civile nr. 523 din 10 septembrie 2014 a Tribunalului Teleorman, au formulat apel reclamantele SC A. SRL Zimnicea şi SC B. SA Bucureşti, solicitând anularea în tot a sentinţei civile apelate, precum şi a încheierii de şedinţă din 18 iunie 2014 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Teleorman, iar în subsidiar schimbarea în tot a acestora şi, reţinând cauza spre rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată, cu restituirea cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 360 din 02 iulie 2015 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele SC A. SRL Zimnicea şi SC B. SA Bucureşti.

Împotriva deciziei civile nr. 360 din 02 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantele SC A. SRL Zimnicea şi SC B. SA Bucureşti, dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 05 august 2015 (data poştei) Ia Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică adusă deciziei recurată este legată de aplicarea greşită a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 138/2004, precum şi a prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a) şi e) din aceleaşi act normativ.

Interpretând aceste dispoziţii legale, arată recurentele, instanţa de apel adaugă o interdicţie în ceea ce priveşte încheierea de contracte de desecare pe care legiuitorul nu a prevăzut-o. În legea sus evocată nu există o interdicţie din partea beneficiarilor de a încheia astfel de contracte, fiind reglementate numai atribuţiile organizaţiilor de îmbunătăţiri funciare.

În sprijinul acestei ipoteze, recurentele invocă şi dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 138/2000 şi dispoziţiile art. 4 lit. i) din O.U.G. nr. 82/2011, din care rezultă posibilitatea oricărui beneficiar de a încheia contracte sezoniere cu Agenţia şi obligaţia acesteia de a presta servicii de îmbunătăţiri funciare oricărei persoane fizice sau juridice.

Recurentele citează şi dispoziţiile anexei 1 la Legea nr. 138/2004 care defineşte înţelesul termenului beneficiar.

O altă critică adusă deciziei recurata este legată de încălcarea dispoziţiilor art. 1169 şi art. 10 C. civ., în sensul îngrădirii libertăţii de a contracta. Cu referire la conţinutul acestor texte de lege, recurentele susţin că instanţa de apel nu putea să îngrădească exerciţiul dreptului civil de a încheia un contract, în condiţiile în care legiuitorul nu a înţeles să limiteze acest exerciţiu.

Recurentele susţin şi încălcarea prevederilor art. 53 din Constituţia României prin restrângerea dreptului de a contracta.

Prin cererea de recurs, recurentele au reluat şi aspecte care ţin de situaţia de fapt şi de interpretarea probei cu expertiză efectuată de expertul tehnic în specialitate îmbunătăţiri Funciare care nu vor fi prezentate în sinteză de către instanţa de recurs.

Se invocă, de asemenea, teoria abuzului de drept, în condiţiile în care intimata a condiţionat încheierea convenţiilor de plata unor debite care sunt în litigiu. Recurentele apreciază incidente şi dispoziţiile art. 15 teza a II-a din noul C. proc. civ. şi art. 1353 din noul C. civ. Intimata şi-a exercitat dreptul subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale, în condiţiile în care a condiţionat încheierea de convenţii pentru efectuarea unor operaţiuni de desecare, de plata unor debite care aparţin unei alte persoane juridice.

Pentru antrenarea răspunderii civile este necesară întrunirea condiţiilor generale, respectiv existenţa faptei ilicite, concretizată în exercitarea abuzivă a dreptului, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

Jurisprudenţa a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv - reaua credinţă şi unul obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa.

Conchizând, recurentele arată că intimata a săvârşit o faptă ilicită, constând în refuzul de încheiere a contractului de prestări servicii şi condiţionarea efectuării prestărilor de desecare de plata anticipată a unor sume de bani nedatorate.

O ultimă critică adusă deciziei recurată a vizat faptul că instanţa de apel nu a analizat incidenţa în cauză a O.U.G. nr. 82/2011, deşi acest act normativ a fost invocat la punctul trei din motivele de apel, aspect care a fost încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestuia, pârâta este obligată, în temeiul legii, să efectueze activităţi de îmbunătăţiri funciare, inclusiv desecarea.

Pentru aceste considerente, recurentele solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurată, şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare la 29 octombrie 2015, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 16 noiembrie 2015, recurentele-reclamante SC A. SRL şi SC B. SA, au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu şi în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte, reţine următoarele:

Recurenta se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentele-reclamante critică decizia atacată din punct de vedere al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) lit. a) şi e, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 138/2004.

Astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, temeiul acţiunii de faţă este reprezentat de răspunderea civilă delictuală ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. În opinia recurentelor, fapta ilicită constă în refuzul pârâtei de a încheia contract de prestări servicii cu reclamantele şi condiţionarea realizării lucrărilor de desecare de plata sumelor de bani restante, aferente unor contracte anterioare de exploatare. Această faptă ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie şi a creat un prejudiciu în cuantumul solicitat prin acţiune şi probat prin expertiza tehnică de specialitate administrată în cauză, susţin recurentele.

În ceea ce priveşte cauza înregistrării prejudiciului, se constată că s-a reţinut a fi excesul de umiditate, însă pentru a fi îndeplinite condiţiile impuse de art. 1357 C. civ. privind atragerea răspunderii civile delictuale, este necesar să se demonstreze că această faptă ilicită este săvârşită de către pârâtă.

Este de observat că temeiul pretenţiilor reclamantelor decurge din dispoziţiile O.U.G. nr. 82/2011, privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare. Acest act normativ reglementează prestarea serviciilor de îmbunătăţiri funciare către organizaţii, federaţii şi alte persoane fizice şi juridice pentru bunurile pe care le are în administrare şi percepe tarife beneficiarilor sistemelor de desecare şi drenaj.

Revenind la critica recurentelor privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) şi art. 8 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 138/2004, Înalta Curte observă că aceste dispoziţii reglementează situaţia în care persoanele juridice optează pentru a constitui organizaţii în domeniul îmbunătăţirilor funciare, situaţie în care aceasta este subiectul de drept care are abilitatea de a încheia contracte pentru realizarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

Din interpretarea dispoziţiilor evocate rezultă că potrivit legii, competenţa de a încheia contracte pentru realizarea lucrărilor/serviciilor de îmbunătăţiri funciare revine organizaţiei constituită pe teritoriul respectiv.

Situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive a demonstrat că reclamantele au constituit astfel de organizaţii, care au încheiat contracte de exploatare a instalaţiilor de desecare şi îmbunătăţiri funciare, însă pentru perioada în raport de care susţin înregistrarea prejudiciului aferent anilor 2013 şi 2014, niciuna dintre cele două organizaţii nu a încheiat contracte cu pârâta, situaţie în care obligaţia legală de a încheia contracte de exploatare sau de realizare a unor de îmbunătăţiri funciare direct cu acestea nu subzistă.

Este de observat că susţinerile recurentelor privind presupusa interdicţie instituită de instanţa de apel, privind încheierea de contracte de desecare, precum şi încălcarea libertăţii de a contracta, instituită de art. 1169 C.civ. nu poate fi reţinută, întrucât contravine normelor legale aplicabile în speţă.

Confuzia recurentelor poartă asupra confundării calităţii pe care acestea o pot avea în relaţia contractuală privitoare la încheierea unor contracte de lucrări sau servicii de îmbunătăţiri funciare şi dreptul de a încheia contracte.

Se observă din această perspectivă o reglementare incompletă în cadrul Legii nr. 138/2004. Astfel, coroborând definiţiile legale cuprinse în Anexa 1 la lege cu reglementare propriu-zisă din actul normativ se reţine că beneficiarii, astfel cum sunt definiţi, sunt abilitaţi prin lege doar în ceea ce priveşte încheierea de contracte pentru livrarea de apă pentru irigaţii; legea nu menţionează posibilitatea pentru beneficiari persoane fizice sau juridice ce deţin cu orice titlu un teren de a încheia direct contracte de desecare. O asemenea prevedere există doar în ceea ce priveşte organizaţia constituită conform art. 6 din lege, art. 8 stabilind că această organizaţie poate încheia contracte cu privire la ceea ce reprezintă activitatea de îmbunătăţiri funciare (astfel cum este definitivă în anexa 1).

În concluzie, critica recurentelor constituie o adăugare la lege, asimilând posibilitatea încheierii contractelor de livrare a apei pentru irigaţii cu existenţa unei asemenea posibilităţi şi în ceea ce priveşte contractul de desecare. Or, instanţele au atribuţia de a aplica legea, iar nu a o completa.

În ceea ce priveşte trimiterea recurentelor la Legea fundamentală, respectiv la dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, se constată ca aceste critici fac referire la restrângerea drepturilor de a contracta, aspect care nu are nici o legătură cu calitatea de contractant în relaţiile contractuale deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte critica privind neanalizarea incidenţei în cauză a O.U.G. nr. 82/2011 de către instanţa de apel este de observat că şi această critică este nefondată.

Astfel cum s-a arătat anterior este necontestat că temeiul pretenţiilor reclamantelor este art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 82/2011, iar dispoziţiile Legii nr. 138/2004 reglementează modul în care este organizată activitatea pârâtei. Instanţa de apel a analizat criticile formulate prin cererea de apel, raportat la prevederile legale invocate de apelante, care au fost interpretate în mod sistematic cu cele ale Legii nr. 138/2004 şi cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, astfel încât critica nu subzistă.

Recurenta a susţinut şi săvârşirea unui abuz de drept de către pârâtă, în condiţiile în care pârâta a condiţionat încheierea convenţiilor cerute de lege, de plata unor debite.

Abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă prin art. 15 C. civ. („niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”).

Încheierea contractelor necesare pentru prestarea serviciilor de desecare nu reprezintă un drept al pârâtei care a fost exercitat abuziv, ci reprezintă condiţia pentru efectuarea lucrărilor pretinse de reclamante, în baza unui tarif stabilit prin convenţie.

Pentru toate argumentele care preced, constatând că nu a avut loc o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material, hotărârea recurată fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de reclamantele SC A. SRL Zimnicea şi SC B. SA Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 360 din 02 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele SC A. SRL Zimnicea şi SC B. SA Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 360 din 02 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2016.