Natural gas penalty claims time-barred and capped; seller's and buyer's appeals rejected, contract judgment upheld.

Decizia nr. 530/2016

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta SC A. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei totale de 1.936.616 RON, reprezentând penalităţi de întârziere datorate ca urmare a neachitării în termenul contractual a contravalorii facturilor emise în perioada 31 martie 2009 – 31 octombrie 2009, calculate de la data de 01 decembrie 2009 până la data de 20 mai 2013, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin scriptul depus la dosar, intitulat „Precizarea petitului 1 din cererea de chemare în judecată", reclamanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei totale de 1.939.675,64 RON, reprezentând penalităţi de întârziere datorate ca urmare a neachitării în termenul contractual a contravalorii facturilor emise în perioada 31 martie 2009 – 31 octombrie 2009, calculate de la data de 01 decembrie 2009 până la data de 20 mai 2013.

În conformitate cu prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 noul C. proc. civ., reclamanta a arătat că procedează la mărirea obiectului cererii de chemare în judecată de la suma de 1.936.616 RON la 1.939.675,64 RON.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969 C. civ., art. 1295 C. civ., art. 1066 C. civ.

Prin încheierea interlocutorie pronunţată la data de 12 noiembrie 2013 s-a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Specializat Cluj, a fost unită excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu fondul cauzei şi s-a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a propune proba cu expertiza contabilă.

Prin încheierea de dezbateri pronunţată la data de 10 decembrie 2013 în acelaşi dosar, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a amânat pronunţarea hotărârii pentru data de 17 decembrie 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 3524 din data de 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a respins excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâta SC B. SRL, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SRL şi în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.115.632,60 RON cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la limita debitului principal şi suma de 54.681,726 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Prin decizia civilă nr. 754/2014 din 12 decembrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC B. SRL Bucureşti împotriva încheierilor interlocutorii pronunţate la 12 noiembrie 2013 şi 10 decembrie 2013, a admis apelul pârâtei SC B. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3524 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2013 pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţile de întârziere calculate pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 şi a respins ca prescrisă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de penalităţi de întârziere calculate pentru acest interval de timp, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 38.761 RON, a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate, a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3.524 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2013.

Împotriva deciziei civile nr. 754/2014 din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta SC C. SRL (fostă SC A. SRL) cât şi pârâta SC B. SRL.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-reclamante SC C. SRL (fostă SC A. SRL) şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi art. 461 coroborat cu art. 483 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că acest motiv de casare este incident în cauză, deoarece vizează aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, respectiv art. 1 alin. (1) şi (2), art. 16 lit. b), art. 17 din Decretul nr. 167/1958, clauza penală - art. 1066, art. 1067 şi 969 C. civ., principiul accesorium sequitur principale.

Cu privire la motivarea soluţiei cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, recurenta-reclamantă arată că deşi instanţa de apel a statuat în mod corect asupra momentului când a început să curgă prescripţia extinctivă în speţă, concluzia la care a ajuns contravine textelor de lege incidente.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2), art. 16 lit. b) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, pentru a demonstra întreruperea termenului de prescripţie prin promovarea acţiunii din Dosarul nr. x/3/2011.

Decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 este criticabilă, întrucât nu s-a făcut o analiză temeinică a prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea s-a ignorat principiul accesorium sequitur principale, cu nesocotirea corelaţiei drept de creanţă principal - drept de creanţă accesoriu.

Greşit a fost reţinută şi pasivitatea în valorificarea dreptului de creanţă accesoriu şi regula potrivit căreia întreruperea civilă a prescripţiei nu operează de la o obligaţie la alta sau de la o acţiune la alta.

Cu privire la cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine existenţa motivelor contradictorii cu trimitere la decizia recurată.

Potrivit art. 461 coroborat cu art. 483 C. proc. civ. al treilea motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă vizează considerentele deciziei recurată cu privire la statuarea instanţei în sensul că s-ar fi datorat reclamantei penalităţi de întârziere până la data de 26 aprilie 2013, iar nu până la data de 20 mai 2013, aşa cum a solicitat şi argumentat. În consecinţă, se solicită faţă de acest aspect înlăturarea acestor considerente şi menţinerea soluţiei din dispozitiv.

Al patrulea motiv de casare a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a principiului tempus regit actum şi art. 969 C. civ. coroborat cu art. 1066 C. civ.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a intervenit în clauza penală stipulată în cele două contracte de vânzare-cumpărare gaze naturale deduse judecăţii, cu încălcarea evidentă a art. 969 C. civ. şi art. 1066 C. civ. De asemenea, instanţa de apel a interpretat în mod greşit aplicarea în timp a Legii nr. 469/2002, pentru rezolvarea acestuia trebuind aplicate coroborat principiul neretroactivităţii legii cât şi cel al aplicării imediate a legii noi.

Cu privire la soluţia instanţei de apel vizând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă solicită casarea şi sub acest aspect, având în vedere recursul promovat, prin care solicită să se facă o corectă aplicare a normelor de drept material şi procesual.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte SC B. SRL şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării apelului declarat de pârâtă privind reducerea penalităţilor de întârziere pretinse, prin înlocuirea lor cu dobânda legală.

În susţinerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 1070 C. civ. pentru a demonstra că această cerere este fondată şi admisibilă pentru ca instanţa să dispună reducerea cuantumului penalităţilor. Argumentele juridice aduse în sprijinul acestei solicitări vizează executarea obligaţiei principale, care a fost executată integral, prejudiciul fiind în mare parte acoperit.

Recurenta-pârâtă subliniază contextul faţă de care a decis să nu achite contravaloarea debitului restant, legat de calcularea eronată a preţului gazelor, aspect care urma a fi tranşat de instanţa de judecată, precum şi cererea de compensare a eventualelor creanţe reciproce formulată prin cererea reconvenţională din Dosarul nr. x/3/2011.

Aceste aspecte, în opinia recurentei-pârâte demonstrează lipsa de culpă în achitarea cu întârziere a debitului.

În esenţă, recurenta-pârâtă arată că potrivit dispoziţiilor art. 1066 C. civ., clauza penală este un contract, iar instanţa poate să îi micşoreze cuantumul proporţional cu ce s-a executat.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că au fost stinse integral orice pretenţii legate de debitul principal şi de accesoriile acestuia, prin actualizarea în cadrul executării silite a întregului debit iniţial în executarea sentinţei nr. 260/2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă prezintă şi consideraţiile legate de modalitatea de calcul a valorii finale facturată, care a fost contestată, susţinere confirmată de expertiza de specialitate care a supus analizei contractul din 18 martie 2009.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor de casare invocate, raportat la criticile formulate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Primul motiv de casare a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă, respectiv art. 1 alin. (1) şi (2), art. 16 lit. b) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor privind clauza penală şi a principiului accesorium sequiturprincipale.

Motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurenta-reclamantă este nefondat, soluţia instanţei de apel privind admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru penalităţile de întârziere calculate pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 este rezultatul unei corecte interpretări şi aplicări a normelor de drept material incidente.

Prealabil, este de observat în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, că recurenta-reclamantă susţine că această chestiune a primit o dezlegare corectă din partea instanţei de apel, fiind incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Prevederile normei legale sus evocate dispun în sensul că, în cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită. Cu alte cuvinte, dreptul de a pretinde penalităţi de întârziere devine scadent o dată cu trecerea fiecărei zile de întârziere în plata preţului.

Aceste dispoziţii legale au fost coroborate de către instanţa de apel cu cele ale art. 9 din contractele de vânzare-cumpărare, care demonstrează ca voinţa părţilor a fost aceea de a stabili că dreptul la penalităţi de întârziere devine exigibil la expirarea fiecărei zile de întârziere înregistrată în plata preţului.

În consecinţă, pornind de la corecta dezlegare din partea instanţei de apel, care a reţinut că dreptul la penalităţi de întârziere s-a născut în mod succesiv, Înalta Curte constată că în cauza de faţă scadenţa obligaţiei de plată a preţului nu coincide cu scadenţa obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere.

Cu privire la respectarea şi aplicarea corectă a art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte constată fondate considerentele instanţei de apel, care nu a conferit caracter întreruptiv de prescripţie acţiunii în justiţie ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 16 lit. b), art. 17 din Decretul nr. 167/1958, pentru a demonstra că admiterea excepţiei prescripţiei extinctive este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a normelor de drept material incidente. Se mai susţine că s-a ignorat incidenţa principiului accesorium sequitur principale prin nesocotirea corelaţiei drept de creanţă principal, drept de creanţă accesoriu, precum şi nesocotirea caracterului juridic al clauzei penale.

Problema de drept dedusă judecăţii este reprezentată de stabilirea efectului întreruptiv al prescripţiei extinctive, în condiţiile în care reclamanta a solicitat pe calea unei acţiuni separate obligarea pârâtei la plata penalităţilor contractuale.

Astfel, reclamanta a investit Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în pretenţii ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2011 prin care a solicitat plata preţului restant şi plata penalităţilor de întârziere datorate până la data de 30 noiembrie 2009, acţiune care a fost admisă, executarea obligaţiei de plată fiind realizată prin executare silită.

În cadrul litigiului de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 01 decembrie 2009 – 20 mai 2013.

Pornind de la precizarea că ambele părţi admit că debitul principal asupra căruia au fost calculate penalităţile de întârziere în cele două dosare este acelaşi, corect s-a statuat că efectul întreruptiv se impune a fi limitat la obiectul cererii de chemare în judecată. Deşi ambele acţiuni derivă din acelaşi raport juridic, acestea privesc drepturi diferite - drept principal şi drept accesoriu - astfel că prescripţiile se bucură de autonomie.

Recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel şi sub aspectul pasivităţii în valorificarea dreptului de creanţă care a fost reţinută de către instanţa de apel, arătând că în termen de 50 de zile de la recuperarea pe cale de executare silită a debitului principal, a promovat prezenta cerere de chemare în judecată.

Se constată că dreptul la acţiune în sens material privind penalităţile de întârziere calculate pentru intervalul 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 nu are nici o legătură cu prescripţia dreptului de a cere executarea silită, astfel încât aplicarea sancţiunii prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect dispusă.

Având în vedere că art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 reglementează un caz de întrerupere a prescripţiei extinctive de strictă interpretare, raportat la teoria naşterii zi de zi a dreptului la penalităţile de întârziere, în mod legal s-a constatat că penalităţile de întârziere născute în intervalul de timp 01 decembrie 2009 – 30 iulie 2010 se situează în afara termenului de prescripţie de trei ani, calculat în mod regresiv, prin raportare la data sesizării instanţei de fond, respectiv 01 august 2013.

Al doilea motiv de casarea invocat de către recurenta-reclamantă a vizat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la statuările instanţei de apel cu privire la caracterul autonom al cursului prescripţiilor. Recurenta susţine că dreptul principal şi cel accesoriu se bucură de acelaşi regim juridic, datorită legăturii de dependenţă de care face vorbire instanţa de apel, decizia cuprinzând din acest punct de vedere motive contradictorii.

Deşi penalităţile sunt un drept accesoriu al creanţei principale, confuzia recurentei poartă asupra regimului juridic aplicabil dreptului principal, cât şi celui accesoriu. între clauza penală şi obligaţia principală de plată a preţului există o legătură de dependenţă, însă prescripţiile care ocrotesc cele două drepturi se bucură de autonomie.

Prin prisma celui de al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat considerentele deciziei atacate, în ceea ce priveşte statuarea în sensul că s-ar fi datorat penalităţi de întârziere până la data de 26 aprilie 2013, iar nu până la 20 mai 2013, astfel cum s-a solicitat.

În ceea ce priveşte criticile îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate, întemeiate pe dispoziţiile art. 461 C. proc. civ. este de observat că recurenta a reiterat considerentele învederate prin cererea de apel, cu privire la data încasării debitului principal.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. calea de atac îndreptată împotriva considerentelor greşite vizează acele considerente de drept eronate, dezacordul recurentei-reclamantă privind data stingerii debitului principal.

Data pretinsă de reclamantă ca fiind data stingerii debitului principal este 20 mai 2013, considerentele instanţei de apel fiind în sensul că data achitării debitului a fost 26 aprilie 2013, iar tergiversarea operaţiunii de eliberare a sumelor executate prin poprire în favoarea reclamantei în intervalul 26 aprilie 2013 – 20 mai 2013 este imputabilă executorului judecătoresc, iar nu pârâtei.

Critica recurentei-reclamante este nefondată, întrucât consemnarea întregului debit principal la dispoziţia creditoarei a avut loc la 26 aprilie 2013, încasarea efectivă a creanţei cu o întârziere de 24 de zile nefiind imputabilă pârâtei.

Prin urmare, Înalta Curte menţine considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte data stingerii debitului principal, hotărârea nefiind susceptibilă de critică din acest punct de vedere.

Al patrulea motiv de casare a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, art. 969, art. 1066 C. civ. şi principiul tempus regit actum.

Hotărârea instanţei de apel este legală din acest punct de vedere, reţinând că în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în temeiul cărora s-a plafonat nivelul penalităţilor la cel al debitului asupra cărora s-au calculat.

Recurenta-reclamantă a susţinut intervenţia instanţei în echilibrul contractual, fără a ţine seama de unele aspecte esenţiale, respectiv faptul că pârâta a beneficiat de un termen de graţie de 15 zile, calculat de la data scadenţei facturii în cauză, înainte de a începe să fie calculate penalităţile de întârziere, oferindu-se astfel un beneficiu substanţial debitoarei, cota procentuală de 0,1% convenită de părţi în clauza penală fiind una uzuală, iar cuantumul penalităţilor de întârziere se datorează exclusiv conduitei pârâtei, respectiv voinţei unilaterale a acesteia, care nu a îndeplinit obligaţia de plată a preţului gazelor naturale.

Înalta Curte constată că instanţele anterioare au făcut o corectă aplicare a legii aplicabile contractului şi a celor două principii incidente, principiul neretroactivităţii legii şi cel al aplicării imediate a legii noi.

Legea aplicabilă contractelor în litigiu în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere este Legea nr. 469/2002, modificată prin Legea nr. 416/2006, care prin art. 4 alin. (1) şi (3) prevede obligaţia potrivit căreia părţile sunt obligate sau pot să stabilească în contractele încheiate, penalităţi de întârziere şi să pretindă astfel de penalităţi, valoric, numai până la concurenţa sumei debitului, dacă nu au convenit în sens contrar.

Recurenta-reclamantă susţine că cele două contracte de vânzare-cumpărare gaze naturale din anul 2008 şi din anul 2009 sunt contracte cu executare succesivă, astfel încât în speţă se impune a fi soluţionat conflictul de legi survenit, critica nu va fi reţinută.

Sub imperiul Legii nr. 469/2002 au fost asumate de către părţi obligaţiile contractuale, lege care reglementează atât efectele trecute, cât şi efectele viitoare. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, constă în aceea că legea civilă se aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vigoare, aplicându-se doar pentru viitor şi nu pentru trecut. Dreptul şi obligaţia cu privire la penalităţi a existat de la momentul încheierii contractelor, executarea obligaţiilor fiind supusă unor termene suspensive, care nu afectează existenţa actului juridic, ci numai executarea sa.

Legea nr. 246/2009 a abrogat Legea nr. 469/2002, iar principiul aplicării imediate a legii noi se traduce în sensul că dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (art. 6 C. civ.). Cu alte cuvinte, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii care să prevadă retroactivitatea Legii nr. 469/2002, legea incidenţă la data încheierii actului juridic este aplicabilă şi efectelor acestuia şi executării obligaţiilor asumate de părţi.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de către recurenta-reclamantă, respectiv decizia nr. 2449 din 19 iunie 2013, se reţine că hotărârea pronunţată de judecător într-o cauză are forţă obligatorie numai faţă de cauza pentru care s-a dat (numai pentru speţa respectivă) nu şi pentru alte cauze similare. În practica judiciară nu se creează norme juridice noi, ci numai se interpretează sau se completează cele existente.

Critica privind cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este nefondată.

În cadrul judecăţii în apel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, cerere admisă parţial în limita sumei de 38.761 RON.

Având în vedere soluţia pronunţată de către instanţa de apel în ceea ce priveşte respingerea apelul declarat de reclamantă, raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. soluţia instanţei sub acest aspect este legală, fiecare parte fiind în culpă procesuală.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivului de casare invocat, raportat la criticile formulate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate, având în vedere că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1070 C. civ. privind micşorarea cuantumului clauzei penale.

Recurenta-pârâtă susţine că cererea sa este perfect admisibilă, întrucât obligaţia principală a fost executată integral, debitorul a solicitat reducerea penalităţilor, obligaţia principală şi daunele anterioare au fost deja actualizate pe perioada de la data pronunţării hotărârii şi data executării, creditorul a lăsat să treacă mai mult de trei ani până la data la care a solicitat aceste daune, deci nu a suferit un prejudiciu.

Este de observat că prin soluţia instanţei de apel, apelul declarat de pârâtă a fost admis în parte, fiind găsite întemeiate doar criticile aduse modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive privind dreptul material la acţiune, fiind găsite neîntemeiate criticile privind reducerea penalităţilor de întârziere la nivelul dobânzii legale, reiterate prin prezentul recurs.

Considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte această cerere subsidiară a pârâtei au avut în vedere natura raporturilor juridice şi faptul că debitul principal şi penalităţile au fost recuperate în urma executării silite.

Revenind la motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se constată că cerinţa textului de lege impune încălcarea unei norme de drept material, în speţă fiind în discuţie dispoziţiile art. 1070 C. civ., care lasă judecătorului libertatea de a diminua cuantumul clauzei penale în cazul în care obligaţia a fost parţial executată.

Recurenta-pârâtă susţine admisibilitatea reducerii penalităţilor de întârziere, întrucât atât dispoziţiile din vechiul C. civ., cât şi cele din noul C. civ., nu impun ca obligaţia principală să fie executată voluntar şi nici nu exclud de la reducere penalităţile unui debit stins prin executare silită.

Deşi în susţinerea acestei opinii recurenta invocă decizii ale Curţii Constituţionale care confirmă posibilitatea reducerii penalităţilor de întârziere, acestea nu fac decât să întărească soluţia pronunţată în ceea ce priveşte această cerere.

Astfel, principul libertăţii convenţiilor lasă părţilor latitudinea de a anticipa asupra daunelor interese pe care debitorul le va plăti în cazul în care nu va executa obligaţia la termenul stabilit prin contract. Potrivit art. 1066 C. civ. inserarea clauzei penale este o convenţie principală afectată de o condiţie suspensivă şi anume neexecutarea obligaţiei. De asemenea, inserarea clauzei penale reprezintă şi o modalitate de compensare anticipată a daunelor.

Fixarea convenţională a daunelor este opera voinţei părţilor şi are caracter de lege între părţile contractante, situaţie în care instanţa de judecată este în imposibilitate de a mai aprecia întinderea daunelor. În consecinţă, caracterul clauzei penale este acela de evaluare anticipată, având natura juridică unor daune interese moratorii.

În considerarea celor de mai sus, părţile şi-au asumat prin art. 9 lit. a) din Contractele de vânzare-cumpărare a gazelor naturale din anul 2008 şi din anul 2009 obligaţia ca în situaţia în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată în termen de 15 zile calendaristice de la data scadenţei facturii de regularizare, să plătească vânzătorului penalităţi de întârziere în cotă de 0,10% pentru fiecare zi de întârziere pentru suma rămasă neachitată.

În consecinţă, pârâta şi-a asumat în deplină cunoştinţă de cauză obligaţiile care decurg din clauza penală asumată, întinderea penalităţilor de întârziere datorate depinzând direct şi exclusiv de conduita pârâtei, respectiv de întinderea soldului neachitat şi de durata întârzierii la plată.

Principiul prevăzut de art. 1070 C. civ. este o excepţie, care se justifică pe baza sancţionării îmbogăţirii fără justă cauză.

Cererea pârâtei privind reducerea cuantumul clauzei penale până la valoarea prejudiciului real cauzat creditorului, respectiv la nivelul dobânzii legale nu poate fi primită. Dobânda legală este datorată într-adevăr pentru executarea cu întârziere, acestea fiind daune interese moratorii, care se cuvin însă creditorului fără justificarea unei pagube.

În consecinţă, sunt corecte considerentele instanţei de apel în sensul că pârâta se putea prevala de beneficiul invocării dispoziţiilor art. 1070 C. civ. doar în ipoteza în care şi-ar fi executat benevol şi cu respectarea scadenţei convenite o parte din obligaţia de plată a preţului gazelor naturale livrate. Obligaţia principală a fost executată integral la patru ani după scadenţă, ceea ce nu reprezintă executarea obligaţiei la termen.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei-pârâte privind faptul că executarea a profitat creditorului, se constată că modul în care pârâta şi-a executat obligaţiile a cauzat prejudicii reclamantei, prin tergiversarea plăţii preţului restant.

Nici argumentul recurentei-pârâte în ce priveşte actualizarea obligaţiei principale şi a daunelor interese care atestă acoperirea în parte a prejudiciului nu poate fi primit. Actualizarea preţului în faza de executare silită nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de reducere a penalităţilor, aceste daune interese având altă natură juridică decât cea convenită de părţi.

Afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că plata daunelor a fost solicitată de către reclamantă după trei ani, ceea ce nu dovedeşte că a suferit un prejudiciu nu poate fi reţinută, dovada contrară fiind procedurile judiciare iniţiate de reclamantă în aprilie 2011 - mai 2013, care demonstrează prejudiciul creat prin neîncasarea preţului şi avansarea cheltuielilor necesare pentru recuperarea sa.

În ceea ce priveşte executarea contractului, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că plata preţului prin executare silită denotă reaua credinţă a pârâtei.

Criticile recurentei-pârâte privind contextul în care partea a înţeles să nu achite contravaloarea soldului restant, respectiv reluarea susţinerilor făcute prin cererea reconvenţională formulată în Dosarul nr. x/3/2011 al Tribunalului Bucureşti nu pot analizate în acest litigiu, aceste aspecte fiind tranşate cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de judecată, respectiv de către Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 260/2013. În raport de aceste considerente obiecţiunile legate de modul de calcul al gazelor naturale nu pot face obiect de analiză în prezenta pricină.

Cu referire la criticile privind revizuirea contractului pentru asigurarea echilibrului contractual, obligaţia de cooperare şi îndatorirea de toleranţă, Înalta Curte constată că acestea nu subzistă, în lipsa bunei credinţe a pârâtei în executarea obligaţiilor. În situaţia în care reclamanta a livrat la termen şi în condiţiile de cantitate şi calitate gaze naturale şi a achitat furnizorilor contravaloarea acestora, nu se poate da curs solicitărilor de negociere şi tolerantă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC C. SRL (fostă A.) şi de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 754/2014 din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2016.