Construction pay award upheld; appeal dismissed as unfounded, defendant ordered to pay costs

Decizia nr. 527/2016

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 14 martie 2013, sub nr. 703/93/20121, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat rezoluţiunea contractului de antrepriză de construcţii încheiat în formă simplificată, având ca obiect efectuarea lucrărilor de montaj al structurilor metalice (tobogane) pentru proiectul de investiţie Parc de distracţii din proiectul de dezvoltare imobiliară Chiajna; obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor realizate, la care se adaugă TVA, aşa cum această valoare va rezulta din probatoriul administrat în cauză; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu momentul introducerii cererii şi până la data achitării efective a sumei solicitate în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 942, 1245, 1020-1021 C. civ., art. 36 C. com., art. 969 C. civ., art. 1073 şi urm. C. civ.

La termenul de judecată de la 02 mai 2013, reclamanta a depus la dosar cerere de întregire a acţiunii introductive învederând faptul că, îşi evaluează provizoriu valoarea capătului II al cererii de chemare în judecată la suma de 10.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 916 din 10 aprilie 2013 Tribunalul Ilfov a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta la plata sumei de 195.529,145 RON fără TVA (242.456,1398 RON inclusiv TVA) reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă, cu plata dobânzii legale la debitul datorat de la data introducerii acţiunii 14 martie 2012, până la achitarea efectivă a sumei datorată.

A fost obligată pârâta totodată şi la plata sumei de 9.198,24 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 19 iunie 2013 Tribunalul Ilfov, în temeiul art. 281 C. proc. civ. a dispus lămurirea aliniatului unu din dispozitivul sentinţei civile nr. 916 din 10 aprilie 2013 în sensul că a respins cererea având ca obiect rezoluţiunea contractului de antrepriză ca neîntemeiată şi a admis în parte cererea pentru plata de despăgubiri.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pârâta SC B. SA deţine în localitatea Chiajna, judeţul Ilfov un teren în suprafaţă de 137.509 mp, având numere cadastrale XX, YY, ZZ, înscris în CF QQ, WW, JJ.

Pe acest teren, prin autorizaţia de construire din 23 septembrie 2010 emisă de Primăria Comunei Chiajna a fost autorizată construirea unui obiectiv „parc de distracţii Chiajna" în două etape, etapa I „Aqua parc şi Luna parc", etapa II „parc de distracţii închis", potrivit planului de situaţie general anexă la autorizaţia de construire, parcul de distracţii având în componenţă următoarele tobogane: tobogane de viteză cu apă, tobogane cu apă, tobogane cu apă şi piscină pentru copii, jocuri de apă.

Lucrările de montaj ale echipamentelor de agrement montate în cadrul Etapei I au fost începute de reclamanta SC A. SRL, în baza unui proiect C. Ltd. şi finalizate de o altă societate, respectiv SC D. SA prin Proiect anul 2011.

S-a reţinut că nu există nici un înscris asumat de ambele părţi care să ateste stadiul de execuţie la încetarea lucrărilor de către reclamantă.

În raport de probele administrate în cauză, s-a reţinut că rezultă că reclamanta a efectuat lucrări de montaj în beneficiul pârâtei în valoare actualizată de 195.529,145 RON fără TVA (242.456,1398 RON inclusiv TVA).

În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi, s-a constatat că nu există un înscris semnat de ambele părţi denumit „contract" în temeiul căruia să fi fost executate lucrările de montare, ceea ce însă nu poate conduce la concluzia inexistenţei unor raporturi contractuale şi inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum s-a invocat de către pârâtă.

Ambele părţi au înaintat modele de contract, vizând executarea de către reclamantă a lucrărilor de montaj ale echipamentelor de agrement, însă au intervenit pe parcursul executării neînţelegeri între părţi cu privire la modul de executare, calitatea lucrărilor ce se executau, precum şi preţul acestora.

Prin răspunsul formulat la Convocarea la conciliere directă, pârâta recunoaşte că suma agreată pentru executarea reală, completă şi corectă a lucrărilor a fost de 115.000 euro (TVA inclus) precum şi neîncheierea unui contract în forma scrisă, invitând reclamanta la încheierea unui contract de antrepriza în vederea evaluării lucrărilor executate şi verificării acestora.

A reţinut judecătorul fondului că specificul obligaţiilor între profesionişti, potrivit reglementarii anterioare intrării în vigoare a noului C. civ., a determinat un anumit specific al condiţiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice, libertatea contractuală, principiu fundamental al acestui tip de obligaţii având drept corolar libertatea probei în litigii.

Sub acest aspect, apărările pârâtei întemeiate pe dispoziţiile art. 1191 vechiul C. civ., vizând inadmisibilitatea dovedirii contractului prin alte mijloace de probă decât printr-un înscris, au fost înlăturate.

Art. 46 C. com. anterior intrării în vigoare a noului C. civ. stabilea că obligaţiile comerciale se probează cu martori ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., proba fiind admisibilă fără restricţiile stabilite de art. 1191 C. civ. De asemenea, art. 46 consacră şi mijloace de probă specifice facturile acceptate, corespondenţa, telegramele, registrele comerciale. Corespondenţa comercială includea orice fel de înscrisuri, scrisori, telegrame, note, etc., intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării, sau stingerii raporturilor comerciale, făcând parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată.

În privinţa TVA-ului, astfel cum este menţionat în model de contract (depus de către reclamantă la dosarul cauzei) se consemnează în mod expres faptul că suma de 115.000 euro include TVA.

În ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor de către părţi, Tribunalul a reţinut că pârâta nu a executat obligaţia de plată a avansului în valoare de 50.000 euro, cu motivarea cuprinsă în răspunsul la întrebarea 6 din interogatoriu, prin care pârâta recunoaşte existenţa acestei obligaţii, însă condiţionează efectuarea plăţii de oprirea lucrărilor în baza procesului verbal din 02 august 2011 încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Pârâta nu a deţinut un proiect tehnic de execuţie adaptat cerinţelor legislaţiei româneşti. Potrivit procesului verbal încheiat de Inspectoratul de Stat în Construcţii la data de 02 august 2012 „(...) nu s-a prezentat un proiect de execuţie tradus şi însuşit de specialişti verificatori de proiecte atestaţi (...) sunt utilizate produse de construcţii pentru care nu există agremente tehnice (...) planul de situaţie nu respectă prevederile Legii nr. 50/1991". Din raportul de expertiză întocmit s-a reţinut că „pe parcursul executării lucrărilor desfăşurate de reclamantă, SC B. SA nu a deţinut un proiect tehnic de execuţie eliberat în conformitate cu dispoziţiile legale din România, proiectul de execuţie, cu toate cerinţele adaptate legislaţiei româneşti în vigoare, fiind depus şi înregistrat la Inspectoratul de Stat în Construcţii Ilfov în data de 10 noiembrie 2012, după încetarea lucrărilor de către reclamantă", iar în ceea ce priveşte certificatul de conformitate, expertul a precizat faptul că acesta a fost obţinut de către pârâtă abia în data de 10 august 2012, după oprirea lucrărilor.

Reclamanta nu a deţinut certificat ISCIR pentru realizarea lucrărilor, aspect neadus la cunoştinţa pârâtei anterior efectuării verificărilor de către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Faţă de aceste aspecte dovedite de probele administrate în cauză s-a apreciat că se impune respingerea cererii vizând rezoluţiunea convenţiei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin raportare la condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a se pronunţa rezoluţiunea unui contract, având în vedere că ambele părţi sunt în culpă pentru neexecutarea integrală a lucrărilor.

Tribunalul a constat însă că nu poate fi ignorat faptul că reclamanta a efectuat un procent de 67% din lucrările de amenajare a echipamentelor de agrement în beneficiul pârâtei, în valoare actualizată de 195.529,145 RON fără TVA (242456,1398 RON inclusiv TVA), lucrări care nu au fost achitate de către pârâtă.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat apel atât reclamanta SC A. SRL cât şi pârâta SC B. SA.

Analizând apelul formulat de pârâta SC B. SA prin prisma motivelor invocate şi faţă de probele administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În ce priveşte critica apelantei în sensul că prima instanţă ar fi soluţionat cauza cu depăşirea limitelor învestirii, Curtea a reţinut că susţinerea nu poate fi însă primită, deoarece capătul de cerere privind plata contravalorii lucrărilor realizate a fost formulat ca şi capăt principal de cerere, în executarea contractului, şi nu ca urmare a desfiinţării acestuia. Reclamanta nu a formulat pretenţii în legătură cu vreun prejudiciu produs ca urmare a rezoluţiunii contractului, ci a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea întocmai a contraprestaţiei la care aceasta s-a obligat.

Contrar susţinerilor apelantei, prima instanţă a fost învestită atât cu o acţiune în rezoluţiune cât şi cu o acţiune în pretenţii, astfel încât, cu respectarea principiului disponibilităţii, aceasta s-a pronunţat exact asupra obiectului cu care a fost învestită.

De asemenea, neindicarea în mod expres în considerentele hotărârii a temeiul în drept avut în vedere de instanţă nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate în condiţiile art. 261 C. proc. civ., aşa cum susţine apelanta, câtă vreme este evident că analiza instanţei s-a circumscris temeiului în drept invocat de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, respectiv art. 969 şi art. 1073 şi urm. C. civ., temei în drept pe care instanţa nu l-a schimbat, şi în considerarea căruia este evident că acţiunea în pretenţii nu este accesorie desfiinţării contractului.

Referitor la faptul că în speţă contractul de antrepriză nu a fost încheiat în formă scrisă, în mod corect a constatat prima instanţă că o astfel de formă nu este cerută pentru valabilitatea contractului.

Chiar dacă, aşa cum susţine apelanta, în practică şi în doctrină s-ar fi statuat necesitatea încheierii în formă scrisă a contractului de antrepriză, conform dispoziţiilor legale în vigoare la momentul naşterii raportului juridic dintre părţi, contractul de antrepriză era reglementat ca un contract consensual, încheierea sa valabilă fiind făcută prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară respectarea vreunei forme solemne. Aşadar lipsa formei scrise este lipsită de relevanţă din punct de vedere al valabilităţii contractului.

Referitor la faptul că reclamanta executant nu ar fi fost autorizată în vederea executării lucrărilor, instanţa constată că nici această lipsă a autorizării nu este de natură a împiedica încheierea valabilă a contractului, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a pretins reclamantei o astfel de autorizare la momentul încheierii acordului de voinţă ci abia ulterior, în cursul executării.

Nu va fi reţinută nici o eventuală lipsă a preţului din contract, derivată din lipsa acordului părţilor cu privire la acest aspect, câtă vreme aşa cum arată în mod expres şi apelanta, atât în răspunsul la interogatoriu, întrebarea 5 cât şi în motivele de apel, contestaţiile acesteia asupra preţului vizează faptul că preţul de 115.000 euro includea şi TVA-ul şi era stabilit numai pentru lucrări reale, corecte şi complete, nu şi pentru lucrări executate defectuos, şi de asemenea stadiul lucrărilor este inferior procentului indicat de reclamantă.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, preţul de 115.000 euro este acceptat de ambele părţi, simpla împrejurare dacă acest preţ include sau nu şi taxa pe valoarea adăugată neputând duce la concluzia că din acordul părţilor ar fi lipsit un element esenţial al contractului, respectiv preţul. De altfel în negocierile purtate de părţi, chiar apelanta a propus preţul de 115.000 euro TVA inclus.

În privinţa faptului că în cauză nu ar fi dovedită în nici un fel existenţa contractului, Curtea constată, în raport şi cu dispoziţiile art. 36 C. com., că probele administrate relevă rară putinţă de tăgadă că acesta a fost executat în parte, chiar apelanta pârâtă recunoscând că a fost nevoită să demonteze unele lucrări considerate neexecutate corespunzător. Ori aprecierea ca fiind defectuoasă a executării nu poate fi asimilată în nici un caz cu inexistenţa contractului, ci dimpotrivă, presupune raportarea la nişte obligaţii contractuale.

De asemenea, apelanta pârâtă a încheiat la data de 11 octombrie 2010, un contract de servicii de diriginte de şantier, în baza căruia a supravegheat efectuarea lucrărilor de către reclamantă (după cum rezultă din coroborarea acestui contract cu menţiunile făcute de Inspectoratul de Stat în Construcţii în cuprinsul proceselor verbale întocmite cu prilejul verificărilor făcute în teren), iar în cuprinsul proceselor verbale întocmite de Inspectoratul de Stat în Construcţii, pe care chiar apelanta a înţeles să le invoce şi să se folosească de ele, aceasta a indicat ca şi executant al lucrărilor inspectate pe reclamanta SC A. SRL.

Şi prin expertizele efectuate în cauză, atât la fond cât şi în apel, s-a constatat existenţa unor lucrări efectuate de reclamantă, lucrări care faţă de atitudinea apelantei pârâte au fost efectuate evident cu acordul acesteia.

Faptul că proiectul după care a lucrat reclamanta intimată nu corespundea cerinţelor legale nu poate fi invocat pentru susţinerea nevalabilităţii contractului, câtă vreme asigurarea unui astfel de proiect era obligaţia apelantei, în calitate de investitor, iar aceasta nu-şi poate invoca propria culpă.

Nu va fi reţinută nici susţinerea apelantei potrivit căreia contractul ar fi fost obţinut prin doi de către reclamantă, câtă vreme aceasta nu a pretins niciodată că ar fi autorizată să efectueze lucrările de montaj care i s-au solicitat. De altfel, la momentul încheierii acordului de voinţă, pârâta nici nu a solicitat reclamantei în mod expres prezentarea unei astfel de autorizaţii.

Până la efectuarea inspecţiei de către organele abilitate, respectiv Inspectoratul de Stat în Construcţii, nici apelanta nu ştia că încă de la introducerea pieselor în ţară avea nevoie de un certificat de conformitate, proiectul tehnic de execuţie trebuia eliberat în conformitate cu dispoziţiile legale din România, iar montarea ansamblelor nu putea fi făcută decât de un executant autorizat în acest sens, şi nici intimata reclamantă nu ştia că nu poate realiza lucrările fără a deţine o autorizaţie specială (H.G. nr. 435 din 28 aprilie 2010 privind regimul de introducere pe piaţă şi de exploatare a echipamentelor pentru agrement).

Apelanta nu poate pretinde că nu a beneficiat de pe urma lucrării efectuate de reclamantă, câtă vreme din probele administrate în cauză rezultă că executantul care a finalizat lucrarea a continuat practic montajele începute de reclamantă, chiar dacă a fost nevoie în unele situaţii de refacerea lucrărilor.

Cu privire la pretinsul prejudiciu pe care susţine apelanta că i l-ar fi produs reclamanta prin executarea defectuoasă a lucrărilor şi respectiv cheltuielile efectuate cu refacerea acestora, susţinerile sunt lipsite de relevanţă în cauză, în raport cu limitele învestirii instanţei, câtă vreme apelanta nu a formulat nicio cerere reconvenţională prin care să pretindă drepturi proprii.

Criticile referitoare la aprecierea cuantumului lucrărilor efectuate de reclamantă nu vor mai fi analizate, având în vedere că cele reţinute de prima instanţă sub acest aspect au avut la bază expertiza tehnică judiciară efectuată la fond, ori în apel a fost efectuată o altă expertiză, însuşită de instanţa de apel, ce urmează a fi analizată în apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL.

Analizând apelul formulat de reclamanta SC A. SRL prin prisma motivelor invocate şi faţă de probele administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 27 februarie 2013, Curtea a reţinut că prin această încheiere, prima instanţă a respins cererea apelantei reclamante de anulare a raportului de expertiză întocmit în cauză, cu motivarea că expertul desemnat avea specializarea în utilaje tehnologice, iar bunurile supuse verificărilor sunt utilaje tehnologice, elemente de construcţie din materiale metalice, fibre, ansamblu cu şuruburi, suduri, astfel că expertiza a fost în mod corect întocmită în considerarea acestei specializări.

Părţile s-au învoit asupra numirii a trei experţi, cu specializări diferite, care să efectueze împreună expertiza, în baza acestei învoieli instanţa de apel numind câte un expert tehnic judiciar în specializările „evaluarea proprietăţii imobiliare", „tehnologia construcţiilor de maşini" şi „tehnologia sudării". Raportul de expertiză astfel întocmit a fost depus la dosar, iar răspunsul la obiecţiuni a fost depus.

Referitor la criticile privind respingerea cererii de desfiinţare a contractului, instanţa a constatat în primul rând, că dat fiind specificul contractului de antrepriză, respectiv acela de contract cu executare succesivă, o eventuală desfiinţare a acestuia nu ar putea produce efecte decât pentru viitor. În consecinţă, în situaţia în care obiectul contractului ar fi executat deja, o astfel de măsură nu ar mai putea fi dispusă.

Nu a fost reţinută susţinerea apelantei în sensul că reluarea şi finalizarea lucrărilor cu alt antreprenor nu îi este imputabilă, fiind datorată exclusiv denunţării abuzive a contractului de către pârâtă, câtă vreme în cauză apelanta nu a făcut dovada nici că deţine autorizaţia specială necesară executării lucrărilor şi nici că ar fi efectuat demersuri pentru obţinerea unei astfel de autorizaţii. De altfel, apelanta reclamantă nici nu pretinde că a avut vreodată o astfel de autorizaţie.

Cum interesul intimatei pârâte SC B. SA era acela de a construi un parc de distracţii pe care să-l poată şi exploata în condiţii legale, rezultă că din punctul acesteia de vedere, existau toate premisele pentru a considera că existenţa autorizaţiei speciale a executantului este o împrejurare esenţială pentru continuarea contractului. Astfel, este nefondată critica apelantei în sensul că ar fi lipsită de importanţă împrejurarea că nu a avut autorizaţia specială necesară executării lucrărilor de montaj, şi astfel nu ar avea nicio culpă în necontinuarea contractului.

Chiar dacă lucrările au fost oprite de către ISC în urma constatării faptului că proiectul prezentat de pârâtă nu corespundea cerinţelor legale, aceasta ulterior şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin procesele verbale, în timp ce apelanta reclamantă a rămas în continuare tot neautorizată să efectueze lucrările de montaj potrivit noului proiect obţinut de pârâtă. Faţă de această împrejurare, nu poate fi apreciată ca fiind „abuzivă" continuarea proiectului de către pârâta intimată cu un alt executant, autorizat în condiţiile legii.

Pe de altă parte, invocarea procesului verbal de sistare a lucrărilor din 02 august 2011 de către apelantă pentru a justifica nefinalizarea proiectului este lipsită de relevanţă, câtă vreme aceasta a continuat în mod evident executarea, până cel puţin la data de 12 august 2011, după cum rezultă în mod expres din cele consemnate tot de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în procesul verbal din 02 decembrie 2011.

Cât priveşte invocata neplată a preţului de către pârâtă, instanţa a apreciat că în mod corect a constatat prima instanţă că nu poate justifica cererea apelantei reclamantă de desfiinţare a contractului, având în vedere că reclamanta nu putea sista lucrările în august 2011 pentru neplata avansului ce trebuia plătit la 15 septembrie 2011, potrivit recunoaşterii intimatei pârâtă din interogatoriul administrat în faţa instanţei de fond. În realitate lucrările au fost oprite de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în august 2011 pentru că au fost constatate nereguli, inclusiv faptul că executantul nu este autorizat să efectueze lucrarea. Dacă ulterior pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile legale, apelanta reclamantă tot nu a obţinut autorizaţia necesară pentru executarea lucrării, deşi în motivele de apel susţine că aceasta ar fi putut fi obţinută oricând, neconstituind o problemă reală pentru continuarea contractului, şi nici nu a făcut dovada că ar fi efectuat demersuri pentru obţinerea acestei autorizaţii.

Faţă de această împrejurare, instanţa a apreciat că în fapt, după sistarea lucrărilor, apelanta nu a mai dorit continuarea acestora, demarând procedura de conciliere directă pentru litigiul ce face obiectul prezentului dosar.

Faţă de atitudinea şi conduita părţilor după sistarea lucrărilor, instanţa de apel apreciază că amândouă au acceptat faptul ca acordul iniţial dintre ele nu mai poate continua în aceeaşi formă, fiind necesară încheierea unui nou acord, lucru care însă nu s-a mai întâmplat. Coroborând această împrejurare şi cu faptul că în prezent lucrările sunt complet finalizate, parcul fiind dat în folosinţă, instanţa de apel a apreciat că nu se poate dispune desfiinţarea contractului iniţial încheiat între părţi, acesta încetându-şi oricum valabilitatea din alte motive.

Cât priveşte criticile referitoare la admiterea în parte a capătului de cerere privind contravaloarea lucrărilor, având în vedere că acestea toate se bazează pe concluziile expertizei efectuate în faţa instanţei de fond, expertiză ce a fost înlăturată în apel, instanţa nu le va mai analiza, urmând a face referiri la expertiza efectuată în apel.

Potrivit concluziilor expertizei efectuate în cauză în faţa instanţei de apel, pct. 6.4., valoarea lucrărilor de montaj executate de reclamantă corect, complet şi conform cu legislaţia aplicabilă, cu normele tehnice şi cu proiectul, identificate ca fiind în procent de 72,79%, potrivit concluziilor de la pct. 6.3 din expertiză, este de 103.798,54 euro. În consecinţă, instanţa va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 467.371 RON, aşa cum a fost precizată suma de către apelanta reclamantă prin cererea de completare aflată la dosarul de fond, sumă ce corespunde valorii indicate de experţi în concluziile raportului de expertiză.

Cu privire la această expertiză, instanţa apreciază în primul rând că în mod corect experţii au efectuat-o exclusiv pe baza documentelor întocmite de instituţii neutre care nu au fost implicate în disputa directă dintre părţi, şi care au fost acceptate de ambele părţi, respectiv fotografiile făcute de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, ataşate la procesul verbal din 02 decembrie 2011, şi care au fost semnate, ştampilate, însuşite şi respectiv recunoscute de ambele părţi. Şi aceasta motivat de faptul că lucrările pentru care trebuia efectuată expertiza au fost realizate în cursul anului 2011, la data efectuării expertizei fiind complet finalizate şi deci neputând fi analizate la faţa locului, iar fiecare societate parte a procesului are puncte de vedere diferite în privinţa derulării şi corectitudinii montajului precum şi a stadiului de execuţie realizat de reclamantă.

Pentru acest motiv, instanţa a apreciat ca neîntemeiate atât obiecţiunile apelantei reclamantă privind neincluderea în operaţiunea de stabilire a stadiului fizic de execuţie a lucrărilor şi a toboganelor ce nu apar consemnate în procesele verbale şi respectiv în fotografiile întocmite de Inspectoratul de Stat în Construcţii, precum şi obiecţiunile apelantei pârâte referitoare la faptul că experţii au ţinut cont numai de viciile şi neconformităţile evidenţiate de terţul executant ce a finalizat lucrările şi care au avut şi susţinere în aceleaşi fotografii, fără a ţine seama sau a solicita alte fotografii făcute în alte condiţii şi de alte părţi.

În privinţa celorlalte obiecţiuni, acestea au fost încuviinţate, iar experţii au răspuns potrivit înscrisurilor ataşate la dosar.

Referitor la preţul contractului, instanţa apreciază că acesta este de 115.000 euro fără a include şi taxa pe valoare adăugată, având în vedere că în cauză nu s-a dovedit că părţile au înţeles să includă şi această valoare în preţ, iar de obicei între comercianţi preţul se stabileşte fără TVA, aceasta fiind o taxă datorată statului şi care nu face parte din preţ.

În privinţa cererii de majorare a onorariului de expertiză formulată de experţii judiciari desemnaţi în cauză, instanţa o apreciază ca fiind justificată, în raport cu devizul de lucrări şi costuri depus în susţinerea acesteia la dosarul de apel, şi urmează sa o admită, obligând ambele părţi la plata a câte 13.269 RON reprezentând diferenţă onorariu de expertiză.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 502/2015 din 25 martie 2015 a respins apelul formulat de apelanta SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 916 din data de 10 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă; a admis apelul formulat de apelanta SC A. SRL SC, a schimbat în parte sentinţa apelată, aşa cum a fost lămurită prin încheierea de şedinţă din 19 iunie 2013, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 467.371 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă, cu plata dobânzii legale la debitul datorat de la data introducerii acţiunii, 14 martie 2012, şi până la achitarea efectivă a sumei datorată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, aşa cum a fost lămurită prin încheierea de şedinţă din 19 iunie 2013; a admis cererea experţilor judiciari desemnaţi în cauză şi a majorat onorariului de expertiză cu suma de 26.538 RON; a obligat pe fiecare dintre apelante SC B. SA şi SC A. SRL la plata a câte 13.269 RON, reprezentând diferenţă onorariu de expertiză; a obligat intimata apelantă SC B. SA la plata către apelanta intimată SC A. SRL a sumei de 16.269 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei pronunţată de către instanţa de apel, întrucât între părţi nu s-a încheiat un contract valabil, cu respectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ.

În aceste condiţii deşi capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului a fost în mod corect respins, cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea contractuală nu putea fi admisă în lipsa unui contract.

Instanţa de apel, susţine recurenta-pârâtă a confundat noţiunea de contract consensual cu cea de contract scris, în condiţiile în care a apreciat că forma scrisă a contractului nu este însăşi o condiţie pentru validitatea acestuia.

Contractul de antrepriză are ca premisă acordul de voinţă al părţilor, dar acest acord trebuie materializat în scris, printr-un contract semnat de părţi, nefiind suficientă doar manifestarea de voinţă. În speţa de faţă, arată recurenta, nici una din aceste două condiţii nu a fost îndeplinită.

Recurenta-pârâtă invocă şi dispoziţiile art. 1191 C. civ. care prevăd imposibilitatea dovedirii unui contract cu valoare mai mare de 250 RON decât printr-un înscris. În situaţia în care nu se va reţine obligativitatea încheierii contractului de antrepriză în forma scrisă, recurenta-pârâtă susţine că între părţi nu a existat consimţământul necesar pentru încheierea valabilă a contractului.

Recurenta-pârâtă prezintă un istoric al relaţiilor contractuale, din care rezultă că manifestarea de voinţă a părţilor nu s-a concretizat într-un contract agreat de ambele părţi, întrucât nu au căzut de acord asupra celui mai important element al contractului şi anume preţul.

Nu se poate vorbi nici de o acceptare tacită a contractului, deoarece pârâta nu a achitat avansul de 50.000 euro, iar începerea efectuării lucrărilor de către reclamantă, nu poate să efectueze refuzul de a contracta al pârâtei.

Recurenta-pârâtă apreciază relevante dispoziţiile art. 35 şi art. 39 C. com., din care rezultă că pârâta şi-a manifestat un refuz să încheie contractul la preţul de 115.000 euro plus TVA.

Prin urmare, indiferent de modalitatea de dovadă a contractului nu sunt îndeplinite condiţiile de bază pentru încheierea valabilă a unei convenţii şi anume existenţa consimţământului şi a obiectului determinat. De altfel, potrivit art. 1413 C. civ. preţul reprezintă un element esenţial al contractului de antrepriză.

Un ultim argument al pârâtei este legat de neemiterea unei facturi fiscale în ceea ce priveşte avansul, ceea ce demonstrează lipsa relaţiilor contractuale între părţi.

În consecinţă, petitul privind rezoluţiunea contractului este inadmisibil, neputând fi rezolvit un contract care nu există.

A doua critică adusă deciziei recurată a constat în nelegalitatea deciziei pronunţată de către instanţa de apel, în condiţiile în care a schimbat obiectul acţiunii introductive, încălcând principiul disponibilităţii.

Astfel, pentru ca instanţa să analizeze cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată era necesar ca primul capăt, privind rezoluţiunea contractului de antrepriză să fie admis.

Sub un al treilea aspect recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel, susţinând că rezoluţiunea contractului nu poate fi constatată, deoarece intimata-reclamantă se afla în culpă, iar capătul de cerere accesoriu trebuie să urmeze soarta principalului.

Recurenta arată că în lipsa un raport contractual, acţiunea reclamantei poate fi valorificată doar în temeiul dispoziţiilor privind îmbogăţirea tară justă cauză, temei care nu a fost invocat.

De vreme ce rezoluţiunea nu se poate constata întrucât nu există contract, nici daunele interese nu pot fi admise.

Mai arată recurenta că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că daunele interese aferente celui de al doilea capăt de cerere reprezintă un capăt de cerere principal. Acestea nu pot fi solicitate de către reclamantă, pe de o parte pentru că nu şi-a îndeplinit propria obligaţie, iar pe de altă parte daunele interese nu pot fi cumulate cu executarea în natură. De asemenea, prin trimitere la probele administrate, recurenta susţine existenţa unor neconformităţi ale lucrărilor realizate.

În continuare, recurenta analizează culpa reclamantei şi lipsa culpei sale pentru neîntrunirea elementelor care să ducă la rezoluţiune, şi dezvoltă aspectele legate de efectuarea unor lucrări de proastă calitate, inexistenţa mijloacelor tehnice necesare şi a autorizaţiei ISCIR necesară executării acestui gen de lucrări.

Ultimul motiv de recurs a vizat nelegalitatea deciziei raportat la valoarea lucrărilor efectuate, solicitând ca instanţa de recurs să scadă valoarea determinată de către expertiza efectuată la fond pentru utilajele aparţinând pârâtei şi care au fost utilizate de către reclamantă. De asemenea, solicită să fie scăzută şi garanţia de bună execuţie. De asemenea, contestă procentul de lucrări stabilit de către expert.

În combaterea cererii de recurs, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând, punctual, criticilor aduse deciziei recurată.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele invocate, constată că recursul recurentei-pârâte este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte urmează să analizeze critica recurentei-pârâte privind inexistenţa unui contract valabil încheiat, în lipsa formei scrise şi a acordului părţilor asupra unui element esenţial al contractului - preţul.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a investit instanţa cu soluţionarea unui capăt de cerere principal privind rezoluţiunea contractului de antrepriză de construcţii încheiat în formă simplificată, având ca obiect efectuarea lucrărilor de montaj al structurilor metalice pentru proiectul de investiţie Parc de distracţii din proiectul de dezvoltare imobiliară Chiajna şi a unui capăt de cerere care a vizat plata preţului lucrărilor efectuate şi a dobânzilor penalizatoare aferente debitului principal.

În ceea ce priveşte existenţa raportului juridic contractual între cele două părţi, reclamanta a arătat că cele două părţi nu au încheiat ad probationem un contract în formă scrisă, existenţa unei convenţii rezultând din mai multe înscrisuri.

Apărările pârâtei formulate prin acest motiv de recurs, vizează motive de nulitate ale convenţiei, pentru nerespectarea condiţiilor esenţiale cerute pentru validitatea acesteia şi anume lipsa consimţământului valabil al părţii care se obligă şi lipsa obiectului determinat.

Plecând de la premisele corect stabilite, care au avut la bază probele administrate în cauză, instanţa de apel a stabilit că înţelegerea părţilor reprezintă o convenţie simplificată, al cărui conţinut reprezintă un contract de antrepriză.

Prin conţinutul său principal, contractul încheiat între părţi stipulează clauze specifice unui contract de antrepriză. Prin probele administrate în cauză a fost probat conţinutul contractului, respectiv ordinul pârâtei de executare a unor lucrări, urmat de executarea sa, considerată defectuoasă de către pârâtă.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei de valabilitate privind necesitatea formei scrise a contractului de antrepriză în litigiu, Înalta Curte arată că regula în materie de obligaţii este reprezentată de consensualism, contractul fiind valabil încheiat câtă vreme părţile au ajuns la un acord cu privire la elementele esenţiale ale convenţiei. încheierea contractului de antrepriză nu face parte din categoria contractelor solemne, fiind supus din momentul naşterii sale principiului consensualismului, consacrat de art. 942 şi art. 1245 C. civ.

În consecinţă, stabilirea conţinutului unui contract prin mijlocirea altor probe decât înscrisurile este posibilă şi în cazul de faţă, sustragerea sa din specia contractului de antrepriză reglementat de art. 1412 şi art. 1413 alin. (2) C. civ. nefiind justificată, lipsa înscrisului probator al contractului neinfirmând încheierea sa.

Potrivit art. 1412 şi art. 1413 alin. (2) C. civ. este antrepriză luarea săvârşirii unei lucrări drept un preţ determinat. Obligaţiile asumate de părţi corespund contractului de antrepriză.

Potrivit art. 1431 alin. (2) C. civ., preţul antreprizei trebuie să fie determinat sau determinabil la încheierea acestuia. Diferenţele de opinie în ceea ce priveşte preţul final al contractului, cu privire la includerea sau nu a taxei pe valoarea adăugată în preţul final, reprezintă proba că preţul contractului este determinabil, stabilirea judiciară a preţului având în vedere numai cota TVA care reprezintă o taxă datorată statului, care nu face parte din preţ.

În condiţiile determinării preţului antreprizei, ca element esenţial al contractului sinalagmatic actul nu poate fi lovit de nulitate, astfel cum susţine recurenta-pârâtă.

Critica recurentei-pârâte legată de neemiterea vreunei facturi fiscale în executarea contractului este lipsită de relevanţă juridică, nefiind un aspect care să ducă la aprecierea inexistenţei contractului. Prin suprapunerea definiţiei contractului de antrepriză cu obligaţia reclamantei, şi în condiţiile determinării preţului, se constată că acesta corespunde acestui contract şi îşi produce efectele principale.

În concluzie pentru considerentele reţinute mai sus, în mod corect instanţele de fond au constatat că reclamanta a făcut dovada existenţei convenţiei de antrepriză între părţile în litigiu.

Cea de a doua critică adusă deciziei recurată este nefondată. Recurenta-pârâtă susţine inadmisibilitatea admiterii capătului de cerere accesoriu, în condiţiile respingerii capătului de cerere principal.

Având în vedere considerentele anterioare, potrivit cărora în litigiul de faţă ne aflăm în ipoteza unei convenţii încheiată în formă simplificată, nerespectarea obligaţiilor asumate nu poate avea în vedere decât efectului principal al contractului de antrepriză şi anume angajarea răspunderii pârâtei pentru plata preţului lucrării.

Rezoluţiunea contractului reprezintă o sancţiune care constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi, or în situaţia de faţă stabilirea culpei presupunea identificarea obligaţiilor comerciale nerespectate, iar determinarea acestora nu era posibilă în lipsa contractului încheiat ad probationem.

A treia critică adusă deciziei recurată face trimitere de asemenea la respingerea capătului accesoriu, care trebuie să urmeze soarta principalului.

Confuzia recurentei poartă asupra obiectului acţiunii introductive, care a vizat, pe de o parte angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru plata preţului lucrării efectuate de către reclamantă, ca efect principal al contractului de antrepriză şi rezoluţiunea acestuia, ca sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către pârâtă.

Este de observat că între aceste două capete de cerere nu există un raport de dependenţă, instanţa nefiind ţinută de calificarea părţii efectuată prin cererea precizatoare depusă la dosarul instanţei la 02 mai 2013. Obligaţia de achitare a preţului contractului subzistă şi în lipsa rezoluţiunii contractului.

În continuarea acestui raţionament, Înalta Curte constată că aspectele legate de culpa reclamantei în îndeplinirea obligaţiilor asumate nu pot fi analizate, deoarece presupuneau analiza obligaţiilor izvorâte din convenţia părţilor, care nu a fost efectuată de către instanţă, cererea privind rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară fiind respinsă.

În ceea ce priveşte critica privind netemeinicia acţiunii pentru neîntrunirea elementelor care să ducă la rezoluţiune, Înalta Curte constată că aceasta vizează pe de o parte, exclusiv, aspecte de netemeinicie inadmisibile în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, este de observat că primul capăt principal al cererii de chemare în judecată privind rezoluţiunea contractului a fost respins de către Tribunalul Ilfov prin sentinţa civilă nr. 916 din 10 aprilie 2013, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 19 iunie 2013 care face parte integrantă din sentinţa menţionată, iar critici le pârâtei efectuate în cadrul judecăţii în apel nu au vizat această dezlegare, astfel încât se constată că au intrat în puterea lucrului judecat. Critici le recurentei-pârâte în legătură cu aceste aspecte sunt formulate omisso medio în condiţiile în care partea nu le-a supus prealabil analizei, instanţei de apel.

Critica referitoare la greşita stabilire a valorii lucrărilor este de observat că repune în discuţie modul de interpretare a probatoriilor şi anume a expertizei efectuată în cadrul judecăţii în apel, ale cărei concluzii au fost încuviinţate de către instanţă, motivat, cu referire şi la obiecţiunile formulate de părţi, astfel încât procentajul lucrărilor executate nu poate fi repus în discuţie în această etapă procesuală.

Constatând culpa recurentei-pârâte în declanşarea litigiului de faţă, Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei şi să dispună obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum au fost justificate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 502/2015 din 25 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta SC B. SA la plata sumei de 3.754 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2016.