Nullity of fiscal assignment ruling upheld; annulment challenge rejected and prior remand decision left in force

Decizia nr. 429/2016

Asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial sub nr. 12428/212/2007 pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL, SC C. SRL şi Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă din 24 august 2006 încheiat între pârâţi, precum şi obligarea acestora la plata de daune pe zi de întârziere, de la pronunţarea sentinţei până la încetarea executării contractului.

În motivare, s-a arătat ca prin contractul de cesiune a cărui nulitate solicită a fi constatată, pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa a transmis pârâtelor SC B. SRL şi SC C. SRL creanţa în sumă de 105.728,50 RON, deţinută împotriva debitoarei-reclamante SC A. SA, înscrisă în dosarul de executare silită nr. x/2006 al Serviciului Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, reprezentând taxa datorată pentru folosinţa unui teren, conform notei de constatare din 20 iulie 2006 şi titlului executoriu din 18 august 2006.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2007, SC D. SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, care a fost încuviinţată în principiu prin încheierea din 8 septembrie 2008 şi care ulterior, prin încheierea din 9 martie 2009, a fost anulată ca netimbrată.

Prin sentinţa civilă nr. 10273 din 15 iunie 2009, Judecătoria Constanţa, secţia civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes în promovarea acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL, a respins ca neîntemeiată acţiunea introductivă şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 1.000 RON în favoarea pârâtei SC B. SRL şi a sumei de 500 RON către pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 5/COM din 24 februarie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile formulate de reclamanta SC A. SA şi de intervenienta în interes propriu SC D. SRL prin administrator judiciar E. S.P.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 10273 din 15 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Constanţa, secţia civilă, pe care a anulat-o şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare.

Pentru a decide în acest sens, tribunalul a reţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora „procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect depăşeşte 1 miliard de RON" sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 5069 din 12 septembrie 2011, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a respins excepţiile lipsei de interes în promovarea acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâtele SC C. SRL şi SC B. SRL, a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC D. SRL şi a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de aceeaşi intervenienta. A respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar F. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL, SC C. SRL şi Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 10.000 RON către pârâta SC C. SRL şi a sumei de 1.000 RON către pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel asupra fondului cauzei, prima instanţă a reţinut că la 6 august 2007, data introducerii cererii de chemare în judecată, în materie fiscală nu era reglementată cesiunea creanţelor fiscale aflate în administrarea organului fiscal, că dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. reglementau posibilitatea cesionării creanţelor asupra statului şi că nici un text de lege nu interzicea cesiunea creanţelor statului asupra contribuabililor, argumente în considerarea cărora a apreciat ca fiind incidente în speţă dispoziţiile de drept comun privind cesiunea de creanţă, respectiv art. 1391 - art. 1398 C. civ. de la 1864.

Cu privire la primul motiv de nulitate invocat de reclamantă, tribunalul a reţinut că se sancţionează cu nulitatea actul juridic civil încheiat cu nesocotirea regulilor privind capacitatea civilă în cazurile de nerespectare a incapacităţilor speciale impuse pentru ocrotirea unui interes public sau de nerespectare a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei, în sensul că persoanele semnatare ale contractului de cesiune din partea organului fiscal, având calitatea de funcţionari publici, nu puteau efectua acte de dispoziţie cu privire la creanţele fiscal-bugetare, ci doar de administrare a acestora, s-a reţinut că cele trei persoane care au semnat actul, respectiv directorul executiv, directorul economic şi consilierul juridic erau abilitate să reprezinte instituţia şi să încheie cesiunea în numele şi pentru aceasta.

În ceea ce priveşte cea de a doua cauză de nulitate absolută, prima instanţă a reţinut că obiectul contractului de cesiune, respectiv creanţa bugetară constând în taxa datorată de reclamanta-contribuabil pentru folosinţa unui teren şi penalităţile de întârziere aferente, poartă asupra unui imobil care nu era scos din circuitul civil şi că nu era supus unor condiţii speciale, astfel că a apreciat ca fiind întrunite condiţiile de valabilitate a obiectului actului juridic dedus judecăţii.

Cu privire la caracterul fals, ilicit şi imoral al cauzei contractului de cesiune, s-a reţinut că prin art. 967 C. civ., legiuitorul a instituit două prezumţii juris tantum, una cu privire la existenţa şi cealaltă cu privire la valabilitatea cauzei actului juridic. Totodată, în considerarea prevederilor art. 1169 din acelaşi cod, care statuează că sarcina probei incumbă reclamantului, având în vedere că, în speţă, reclamanta nu a răsturnat cele două prezumţii legale, precum şi că actul a fost încheiat prin liberul acord de voinţă al părţilor, cu respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, prima instanţă a conchis că încheierea contractului de cesiune de creanţă din 24 august 2006 s-a făcut cu respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate, motiv pentru care a respins acţiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 8 din 30 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar F. S.P.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 5069 din 12 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a constat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă din 24 august 2006, a respins cererea de obligare la plata daunelor şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a decide astfel, curtea de apel, constatând că la data promovării cererii introductive – 06 august 2007, era în vigoare de la 31 iulie 2007 C. proc. fisc., publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 513/31.07.2007, a apreciat că în mod greşit prima instanţă a analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă la data introducerii acţiunii, reţinând că în materie fiscală nu era reglementată cesiunea creanţelor fiscale aflate în administrarea organului fiscal.

În acest sens, a reţinut că art. 24 C. proc. fisc. din 2007 reglementa ca modalităţi de stingere a creanţelor fiscale exclusiv: încasarea, compensarea, executarea silită, scutirea, anularea, prescripţia şi alte modalităţi prevăzute de lege, iar art. 30 din acelaşi Cod prevedea posibilitatea cesionării creanţelor fiscale ale contribuabililor numai după stabilirea lor potrivit legii, devenind opozabile organului fiscal numai de la data notificării. Astfel, a conchis că legea fiscală, la data încheierii contractului dedus judecăţii, nu reglementa cesiunea creanţelor fiscale de către organele fiscale către societăţi comerciale cu răspundere limitată.

Din această perspectivă, evocând caracterul special al creanţelor fiscale, curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că cesiunea acestora poate fi supusă normelor dreptului comun, sens în care a invocat prevederile art. 2 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se îndeplineşte potrivit dispoziţiilor C. proc. fisc., ale C. fisc., precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

De asemenea, a mai reţinut că cesionarele SC C. SRL şi SC B. SRL, fiind constituite în baza dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, nu au şi nu pot avea ca obiect de activitate cesionarea creanţelor fiscale.

Totodată, curtea a apreciat creanţa ce constituie obiectul contractului de cesiune dedus judecăţii ca nefiind certă, lichidă, exigibilă, întrucât între reclamanta debitor cedat SC A. SA şi pârâtul cedent al creanţei, Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, începând din anul 2001, s-au derulat mai multe litigii cu privire la modul de stabilire al datoriilor faţă de bugetul local, decurgând din impozitarea nelegală a unor terenuri excedentare ce nu se mai aflau în folosinţa acesteia.

Astfel, instanţa de apel, conchizând că cedentul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, în calitate de administrator al creanţelor bugetare, nu avea drept de dispoziţie asupra creanţei, nefiind proprietarul acesteia, că activitatea acestui pârât se circumscrie raporturilor de drept fiscal (nu civil sau comercial), iar creanţele bugetare sunt supuse exclusiv normelor C. fisc. şi nu dispoziţiilor legii civile sau comerciale, precum şi că suma cesionată nu reprezintă o creanţă certă, lichidă, exigibilă, în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă.

Referitor la petitul constând în obligarea pârâţilor la plata de penalităţi de întârziere până la încetarea executării contractului a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, instanţa de apel a apreciat că este nefondat, nefiind susţinut de vreo înţelegere a părţilor sau de prevederile vreunor dispoziţii legale invocate şi aplicabile în cauză.

Urmare a admiterii acţiunii, curtea a respins cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată şi a menţinut restul dispoziţiilor privind soluţionarea excepţiilor şi a cererilor de intervenţie şi de chemare în garanţie.

Împotriva deciziei civile nr. 8 din 30 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii SC C. SRL şi Serviciul Public de Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa iar prin decizia nr. 1982 din 6 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În argumentarea soluţiei pronunţate, Înalta Curte a reţinut că recurenta-pârâtă SC C. SRL a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar recurentul-pârât Serviciul Public de Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa a indicat doar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dând eficienţă dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că susţinerile recurentului-pârât referitoare la analiza instanţei de apel asupra caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, tară ca aspectul să fi fost pus în discuţia părţilor, se circumscriu cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 5, cu raportare la dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., la principiul contradictorialităţii şi la principiul respectării dreptului la apărare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC C. SRL, Înalta Curte a reţinut că este nefondată critica formulată de această recurentă, în sensul neînsuşirii în termen a apelului de către F. S.P.R.L., în calitate de administrator judiciar al apelantei-reclamante SC A. SA, având în vedere că din verificarea actelor dosarului de apel s-a constatat că la dosar se regăsesc notele scrise depuse la 20 ianuarie 2012 de administratorul judiciar al apelantei-reclamante, în cuprinsul cărora a specificat în mod neechivoc că îşi însuşeşte apelul declarat de partea a cărei reprezentare în justiţie o asigura.

Înalta Curte a apreciat ca fiind fondată critica dezvoltată de recurenta-pârâtă SC C. SRL prin administrator judiciar F. S.P.R.L., vizând în esenţă insuficienţa şi motivării şi existenţa considerentelor străine de natura pricinii.

În speţă, Înalta Curte a constatat că decizia curţii de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, întrucât, deşi învestită cu soluţionarea unei căi de atac devolutive, nu a evaluat corect situaţia de fapt, astfel încât, prin coroborarea acesteia cu probele administrate în cauză şi cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, hotărârea să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

S-a mai reţinut că hotărârea recurată a fost motivată prin preluarea exclusiv a susţinerilor apelantei-reclamante, considerentele deciziei atacate relevând lipsa analizei proprii a instanţei de control judiciar asupra criticilor formulate de apelanta-reclamantă, pe care aceasta şi le-a însuşit în lipsa oricărei cenzuri.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel, plecând de la natura juridică a creanţei deduse judecăţii şi de la dispoziţiile legale invocate - art. 2 alin. (1), art. 24 şi art. 30 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., a avut în vedere că în contractul de cesiune de creanţă erau părţi şi doi comercianţi, dar a afirmat că în regimul de reglementare al C. proc. fisc. cesiunea creanţelor fiscale nu era posibilă către societăţile cu răspundere limitată, fără a indica textul de lege care conţine o astfel de interdicţie şi fără a lua în analiză, în acest context, din punctul de vedere al legislaţiei comerciale, şi eventuala incidenţă a dispoziţiilor C. com., aplicabil raportului juridic potrivit principiului tempus regit actum, cu precădere a dispoziţiilor art. 4 şi ale art. 56 C. com.

În esenţă, s-a constatat că decizia este lacunară sub aspectul stabilirii cadrului de reglementare a mecanismului cesiunii de creanţă în cazul creanţelor fiscale, curtea de apel acordând pe de o parte prevalentă dispoziţiilor C. proc. fisc., deşi legea comercială este şi ea o lege specială şi instituie o prezumţie de comercialitate în raporturile dintre comercianţi şi necomercianţi, iar pe de altă parte neindicând, chiar în contextul legislaţiei fiscale căreia îi acordă preferinţă, norma legală care interzice cesiunea creanţei fiscale către comercianţi.

În egală măsură, s-a constatat că instanţa de control judiciar nu a analizat pretinsa interdicţie a cesiunii creanţei fiscale şi prin prisma efectelor produse de acest act juridic, respectiv nu a verificat în ce măsură încasarea preţului cesiunii şi virarea acestuia la bugetul local puteau fi circumscrise vreuneia din modalităţile de stingere a creanţelor fiscale, deşi instanţa însăşi a evocat prevederile art. 24 din O.G. nr. 92/2003, iar cedentul s-a apărat în acest sens.

Cu referire la susţinerile recurentului-pârât privind fundamentarea deciziei atacate pe lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, în condiţiile în care acest aspect şi probele depuse în susţinere - o serie de hotărâri judecătoreşti - nu au fost puse în discuţia părţilor, Înalta Curte a reţinut incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciind critica a fi nefondată câtă vreme aceasta s-a regăsit chiar în cuprinsul motivelor de apel, de care părţile adverse au avut cunoştinţă.

S-a apreciat că singura vătămare produsă recurenţilor-pârâţi, în cazul acestui motiv de apel, este legată de faptul că instanţa de prim control judiciar a găsit întemeiat acest motiv, pe care l-a tratat amplu fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., dreptul apelantei-reclamante de a deduce judecăţii direct în calea de atac a apelului un nou motiv de nulitate a contractului de cesiune de creanţă, care nu a fost invocat în faţa primei instanţe.

În considerarea celor anterior expuse, s-a apreciat ca fiind fondată critica recurentului-pârât asupra aspectului evocat, singurul remediu pentru a înlătura vătămarea produsă fiind anularea hotărârii pronunţate în aceste circumstanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, s-au constatat a fi fondate motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., motivarea instanţei de apel echivalând unei necercetări corespunzătoare a fondului şi nepermiţând exercitarea controlului judiciar.

Împotriva deciziei nr. 1982 din 6 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea SC C. SRL Constanţa, invocând dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În argumentarea motivelor invocate, contestatoarea a susţinut că în cadrul ultimei şedinţe de judecată, instanţa de recurs a admis completarea probatoriului cu înscrisuri noi prezentate de intimatul Serviciul Public de Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa şi deşi reprezentantul său nu a fost prezent, instanţa a soluţionat cauza la acelaşi termen de judecată ţinând seama de înscrisurile respective.

A mai susţinut contestatoarea că în respectul principiului contradictorialitătii şi al dreptului la apărare al părţilor, instanţa trebuia să dispună comunicarea către părţile lipsă a înscrisurilor noi şi să acorde un nou termen de judecată sau, să amâne pronunţarea pentru a da părţilor posibilitatea depunerii de concluzii scrise, procedând altminteri, instanţa a împiedicat exerciţiul drepturilor sale procesuale, respectiv a fost pusă în imposibilitatea formulării unor concluzii pertinente în raport cu probatoriul administrat în lipsa sa.

În atare situaţie, apreciază contestatoarea că faţă de admiterea înscrisurilor noi la acelaşi termen la care s-a pronunţat hotărârea, nu se mai poate aprecia că procedura de citare pentru termenul respectiv ar fi fost legal îndeplinită, situaţie ce se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut contestatoarea că instanţa a fost în eroare cu privire la momentul procesual, comiţând o „greşeală materială în sens procesual", considerând în mod eronat dezbaterile ca fiind încheiate, deşi înscrisurile noi admise în probatoriu la chiar acel termen nu au fost aduse la cunoştinţa părţilor, situaţie ce se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.

În continuare, a susţinut contestatoarea că a formulat cerere de renunţare la recurs şi deşi poziţia sa procesuală era cunoscută la momentul dezbaterilor, instanţa a admis recursul, situaţie pe care o apreciază ca fiind o „greşeală materială în sens procesual", potrivit art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.

Pentru motivele anterior arătate, contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei contestate şi fixarea unui termen pentru rejudecarea în recurs a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/118/2010.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o noua judecată.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerinţelor legale.

În acest sens, este de observat că în realitate, contestatoarea nu invocă neîndeplinirea procedurii de citare în conformitate cu dispoziţiile legale, ci faptul că instanţa de recurs nu a amânat soluţionarea cauzei pentru comunicarea unor înscrisuri, în condiţiile în care reprezentantul său a lipsit la termenul de judecată.

Aşadar, pentru a exista motiv de contestaţie în anulare este necesar ca procedura de chemare pentru termenul când a avut loc judecata pricinii să nu fi fost legal îndeplinită faţă de partea care formulează această cale extraordinară de atac.

Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate în alte ipoteze decât cele prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale în cazul a două situaţii, respectiv: "când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi "când instanţa respingând recursul s-au admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unor soluţii greşite.

Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Numai o greşeală materială esenţială care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.

Instituind acest motiv de contestaţie în anulare, legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural, pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.

În speţă, contestatoarea a invocat în sprijinul motivelor enunţate, nelegala sa citare la termenul când s-a soluţionat recursul întrucât nu i-au fost comunicate înscrisurile depuse de intimatul Serviciul Public de Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa la acel termen şi neluarea în considerare a declaraţiei sale de renunţare la recurs.

În lumina dispoziţiilor anterior evocate, susţinerile contestatoarei vizând nelegala sa citare pentru termenul la care s-a soluţionat recursul, din perspectiva necomunicării înscrisurilor depuse de partea potrivnică, nu se verifică în speţă, având în vedere că procedura de citare a fost îndeplinită cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în Titlul II, Capitolul II - Citaţiile şi comunicare actelor de procedură iar aspectul legat de necomunicarea înscrisurilor nu poate fi asimilat unui viciu de procedură.

În ceea ce priveşte critica referitoare la eroarea materială a închiderii dezbaterilor deşi nu i-au fost comunicate înscrisurile, nu se poate aprecia că soluţia instanţei de recurs este consecinţa unei erori materiale, potrivit art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., textul legal invocat fiind de strictă interpretare şi referindu-se la acele erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În ceea ce priveşte cererea prin care contestatoarea susţine că ar fi renunţat la calea de atac a recursului, se constată că la data de 6 octombrie 2015, contestatoarea a transmis prin e-mail, un memoriu conţinând solicitarea de judecare a cauzei în lipsă şi de retragere a propriului recurs, înscrisuri comunicate însă după terminarea şedinţei de judecată şi a deliberărilor, potrivit menţiunii aflate la dosarul de recurs, astfel încât, din această perspectivă, nu poate fi reţinută în sarcina instanţei o eventuală eroare materială conform art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Totodată, se reţine că nemulţumirea contestatoarei cu privire la soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă erori materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL Constanţa împotriva deciziei nr. 1982 din 6 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, obligă contestatoarea să-i achite intimatului Serviciul Public de Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa suma de 992 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL Constanţa împotriva deciziei nr. 1982 din 6 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă.

Obligă contestatoarea să-i achite intimatului Serviciul Public de Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa suma de 992 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2016.