Civil delictual liability for unauthorized equipment use; quashal of appellate decision for contradictory reasoning violating Article 304(7) CPC

Decizia nr. 424/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 6190 din 18 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA şi SC C. SRL, ca neîntemeiată şi s-a dispus obligarea reclamantei la 5.500 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC B. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. 9522/3/2011, reclamanta SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SA şi SC C. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acestora în solidar la plata contravalorii lipsei de folosinţă a două utilaje de construcţii (un buldozer şi un excavator) pe perioada 25 mai 2010 – 09 septembrie 2010, estimată provizoriu la suma de 100.001 RON.

S-a mai reţinut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 mai 2010, societatea D. S.L. a vândut reclamantei trei echipamente: caterpilar şi gondola, iar la data de 26 mai 2010 a fost emisă factura fiscală pentru utilaje.

S-a mai reţinut că reclamanta nu a depus la dosar vreun înscris din care să rezulte data exactă la care utilajele au fost aduse în România, astfel încât, cel puţin faţă de data încheierii contractului de vânzare şi a emiterii facturii fiscale, s-a apreciat a fi neîntemeiată pretenţia acesteia în sensul că pârâtele ar datora vreo sumă de bani începând cu 25 mai 2010.

A mai reţinut prima instanţă că în cuprinsul adresei din 21 septembrie 2010, pârâta SC B. SA a arătat că a închiriat mai multe utilaje de la SC C. SRL în temeiul unui contract şi având în vedere factura pro formă din 01 iulie 2010 emisă de reclamantă este dovedit faptul că între aceasta şi a doua pârâtă au existat relaţii comerciale.

Astfel, s-a reţinut că încă din luna ianuarie 2010, prin contract, SC B. SA a închiriat de la SC C. SRL, împreună cu personalul de deservire o serie de utilaje, iar la data de 01 iunie 2010, prin act adiţional la contract a fost completată lista echipamentelor şi cu un excavator XX, închiriat de asemenea cu personalul deservent al SC C. SRL. Prin procesul-verbal din 05 februarie 2010 un utilaj buldozer marca YY a fost înlocuit cu un buldozer marca ZZ.

Anterior încheierii actului adiţional, SC B. SA a solicitat SC C. SRL să-i pună la dispoziţie copiile cărţii de identitate ale utilajelor închiriate şi înscrisurile care atestă proprietatea sau dreptul de închiriere asupra acestora.

Din probele administrate s-a reţinut că între reprezentanţii celor două pârâte a existat o înţelegere în legătură cu închirierea utilajelor şi pentru un anumit preţ, în acest sens fiind emise şi cele două facturi fiscale pe care, însă, SC C. SRL a refuzat să le achite.

Prin urmare, prima instanţă a considerat că nu au fost întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită în sarcina nici uneia dintre pârâte.

Împotriva sentinţei civile nr. 6190 din 18 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta SC A. SRL, iar prin decizia civilă nr. 374/2014 din 28 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ. pentru că nu a fost probată existenţa faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei de către cele două pârâte. Astfel, reclamanta a emis la datele de 01 iulie 2010 şi 31 iulie 2010 două facturi pro forma în care s-a menţionat motivul emiterii lor ca fiind „prestări servicii excavator XX, buldozer ZZ, şantier Petroşani".

S-a mai reţinut că aceste facturi pro forma nu dovedesc prin ele însele încheierea unui contract de închiriere a utilajelor proprietatea reclamantei, însă au valoarea juridică a unei oferte de a contracta din partea reclamantei cu privire la încheierea unui asemenea contract.

Societăţile intimate au negat săvârşirea de către acestea a vreunei fapte ilicite şi au susţinut atât la fond cât şi în apel existenţa unor raporturi contractuale între societatea reclamantă şi pârâta SC C. SRL, raporturi care, având o natură comercială, pot fi probate potrivit art. 46 C. com. cu orice mijloace de probă, inclusiv cu martori.

Din analiza declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, s-a constatat că în mod întemeiat a reţinut prima instanţă că luarea în detenţie în scopul folosirii utilajelor în cauză de către SC C. SRL s-a realizat în baza unei înţelegeri iniţial verbale cu un delegat din partea SC A. SRL, iar emiterea ulterioară a facturilor pro forma de către reclamantă către intimata SC C. SRL s-a apreciat că dovedeşte existenţa unei asemenea înţelegeri verbale şi reprezintă oferta de a contracta din partea reclamantei.

Executarea imediată de către intimata pârâtă SC C. SRL a înţelegerii verbale şi a ofertei de a contracta emisă de reclamantă are ca efect, conform art. 36 C. com., încheierea contractului de închiriere a utilajelor în condiţiile ofertei urmată de executarea acesteia.

Faţă de cele constatate s-a apreciat că în mod corect a considerat prima instanţă că nu se poate reţine în sarcina pârâtei SC C. SRL săvârşirea faptei ilicite constând în folosirea tară drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. de atragere a răspunderii civile delictuale a acesteia.

Totodată, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte SC B. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiţia existenţei faptei ilicite. Aceasta a probat folosirea utilajelor respective în temeiul contractului de închiriere din 26 ianuarie 2010 încheiat cu SC C. SRL, contract completat prin actele adiţionale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, iar prin decizia nr. 352 din 4 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul este fondat, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut că factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile şi serviciile achiziţionate şi nu este document nici de încasare şi nici de plată.

S-a mai reţinut că din punct de vedere juridic, factura pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia, având doar caracter informativ şi nu obligatoriu pentru primitor şi că exprimă doar intenţia de tranzacţionare, respectiv cea a vânzătorului de a livra şi cea a cumpărătorului de a achiziţiona mărfuri sau servicii.

Cât priveşte răspunderea civilă, art. 998 vechiul C. civ., aplicabil în cauză, consacră un principiu general, ce corespunde unor cerinţe de echitate socială şi securitate juridică, cei lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut şi greşita aplicare de către instanţa de apel a art. 1169 C. civ. şi art. 1191 C. civ., în sensul că instanţa a încălcat normele legale în privinţa probelor admisibile a dovedi existenţa contractului, în afara faptului că nu a identificat efectiv natura acestuia, spre a verifica dispoziţiile aplicabile. În plus, a depăşit înţelesul dat de părţi neechivoc celor două facturi emise, anume de facturi pro formă, nicidecum de facturi fiscale consemnând obligaţii de plată născute deja dintr-un contract.

Cât priveşte proba testimonială, s-a reţinut că nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. pentru a dovedi existenţa unui contract (ad probationem, nu ad validitatem).

De asemenea, în condiţiile în care reclamanta susţinea atragerea răspunderii generale (delictuală), iar pârâta invoca răspunderea specială (contractuală), făcând această propunere instanţei, conform art. 1169 C. civ., proba trebuia să o facă numai cu înscrisuri potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.

Mai mult, pe lângă faptul că nici natura contractului nu a fost stabilită, însăşi pârâta prin întâmpinare a recunoscut că înţelegerea nu s-a materializat din cauza controverselor asupra preţului, element esenţial al contractului.

S-a mai reţinut că reclamanta nu critică existenţa unui contract între cele două pârâte, ci faptul că în mod nelegal, pe baza unor facturi pro forma şi rară a se fi întâlnit acordul de voinţă al părţilor asupra unui element esenţial al contractului - preţul, s-a reţinut existenţa unui contract între reclamantă şi pârâta SC C. SRL şi continuând şirul deducţiilor logico-juridice greşite, instanţa de apel a apreciat că acest „contract" între reclamantă şi pârâta SC C. SRL poate să justifice legalitatea contractului de exploatare a utilajelor de către SC B. SA.

Apreciind că în speţă, fără echivoc, ne regăsim pe tărâm delictual, întrucât reclamanta a investit instanţa cu o cerere în răspundere civilă delictuală, administrând un probatoriu adecvat, în condiţiile în care pârâtele nu s-au apărat pe calea unei cereri reconvenţionale şi nici nu au administrat un probatoriu legal, apt să demonstreze existenţa unei alte forme de răspundere civilă, s-a dispus casarea deciziei şi judecarea pricinii în limitele învestirii.

Altfel spus, întrucât pricina a fost soluţionată din perspectiva răspunderii civile contractuale, reclamanta învestind instanţa cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea principiului disponibilităţii, dar şi cu aplicarea unor temeiuri de drept greşite la o situaţie de fapt pe deplin stabilită, s-a apreciat că singura soluţie pe care o poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care respectă principiul dublului grad de jurisdicţie este casarea cu trimitere spre rejudecare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 6190 din 18 octombrie 2013 Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, a obligat în solidar pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 131.895 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă şi a sumei de 6.553 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de rejudecare a reţinut că în cauză nu se poate reţine existenţa unui contract între părţi, astfel că se impune examinarea întrunirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, a reţinut că fapta ilicită invocată în cauză este reprezentată de folosirea fără drept a bunurilor proprietatea reclamantei, respectiv utilajele buldozer ZZ şi excavator XX.

Pârâta SC C. SRL a recunoscut, prin întâmpinare, că s-a folosit de cele două utilaje, prin încheierea unui contract de închiriere a acestora cu cealaltă pârâtă, dar a susţinut că a existat acordul reclamantei în acest sens, or, faţă de cele statuate de instanţa de control judiciar, în cauză nu s-a dovedit de către pârâtă existenţa unui astfel de acord.

Prin urmare, pârâta SC C. SRL a utilizat cele două utilaje fără a avea acordul proprietarului acestora, respectiv reclamanta în cauză iar în ce o priveşte pe pârâta SC B. SA, şi aceasta a recunoscut că a utilizat cele două utilaje, dar a susţinut că a încheiat în acest sens contractul de închiriere cu pârâta SC C. SRL. În condiţiile în care aceasta din urmă nu avea un titlu valabil pentru a transmite folosinţa acestor bunuri, s-a apreciat că nici în ceea ce o priveşte pe pârâta SC B. SA nu se poate reţine acest lucru.

În ce priveşte atitudinea subiectivă a celor două pârâte, în privinţa pârâtei SC C. SRL, s-a reţinut că aceasta a închiriat utilajele cunoscând că reclamanta este proprietarul acestora iar referitor la cealaltă pârâtă, buna-credinţă a acesteia s-a apreciat că este exclusă, căci dovada contrarie s-a realizat prin existenţa adresei din 18 februarie 2010 emisă de aceasta, prin care a solicitat celeilalte pârâte să-i pună la dispoziţie documentele din care rezultă dreptul acesteia de a oferi spre închiriere utilajele ce fac obiectul contractului de închiriere.

În condiţiile în care această cerinţă nu s-a îndeplinit, iar înscrisurile de la dosar dovedesc o situaţie contrară, s-a apreciat că nu se poate reţine că pârâta SC B. SA a utilizat cele două utilaje cu credinţa că acestea ar aparţine celeilalte pârâte, prin urmare, s-a reţinut vinovăţia ambelor pârâte.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de reclamantă, s-a reţinut că acesta constă chiar în lipsa folosinţei utilajelor pe perioada 25 mai 2010 – 09 septembrie 2010, evaluată de expertul desemnat la suma totală de 131.895 RON.

În ce priveşte taxa pe valoare adăugată, s-a constatat că aceasta nu reprezintă o componentă a prejudiciului suferit de reclamantă, căci aceasta nu este datorată decât asupra livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii, or obiectul prezentei cauze este reprezentat de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de fapta ilicită.

În concluzie, instanţa de rejudecare a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ale ambelor pârâte, potrivit art. 998 şi 999 C. civ. şi constatând că în mod greşit prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a apreciat că trebuie admis apelul şi schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtelor în solidar la plata sumei de 131.895 RON.

În continuare, s-a constatat că în mod întemeiat şi legal a reţinut prima instanţă că, din analiza probatoriului administrat, rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ., sens în care nu a fost probată existenţa faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei de către cele două pârâte.

Astfel cum a reţinut prima instanţă, apelanta reclamantă a emis la datele de 01 iulie 2010 şi 31 iulie 2010 două facturi pro forma în care s-a menţionat motivul emiterii lor ca fiind „prestări servicii excavator XX, buldozer ZZ, şantier Petroşani", facturi care deşi nu dovedesc prin ele însele încheierea unui contract de închiriere a utilajelor proprietatea reclamantei, au valoarea juridică a unei oferte de a contracta din partea reclamantei cu privire la încheierea unui asemenea contract.

Societăţile pârâte au negat săvârşirea de către acestea a vreunei fapte ilicite şi au susţinut atât la fond cât şi în apel existenţa unor raporturi contractuale între societatea reclamantă şi pârâta SC C. SRL, raporturi care, având o natură comercială, pot fi probate potrivit art. 46 C. com. cu orice mijloace de probă, inclusiv cu martori.

Din analiza declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, s-a constatat că în mod întemeiat a reţinut prima instanţă că luarea în detenţie în scopul folosirii utilajelor în cauză de către SC C. SRL s-a realizat în baza unei înţelegeri iniţial verbale cu un delegat din partea SC A. SRL, iar emiterea ulterioară a facturilor pro forma de către reclamantă către intimata SC C. SRL dovedeşte existenţa unei asemenea înţelegeri verbale şi reprezintă oferta de a contracta din partea reclamantei.

Executarea imediată de către pârâta SC C. SRL a înţelegerii verbale şi a ofertei de a contracta emisă de reclamantă are ca efect, conform art. 36 C. com., încheierea contractului de închiriere a utilajelor în condiţiile ofertei urmată de executarea acesteia.

Faţă de cele reţinute, s-a apreciat că în mod corect a considerat prima instanţă că nu se poate reţine în sarcina pârâtei SC C. SRL săvârşirea faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. de atragere a răspunderii civile delictuale a acesteia.

Totodată, s-a constatat că în mod întemeiat şi legal a reţinut prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte SC B. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiţia existenţei faptei ilicite. Aceasta a probat folosirea utilajelor respective în temeiul contractului de închiriere din 26 ianuarie 2010 încheiat cu SC C. SA, contract completat prin acte adiţionale.

Având în vedere aceste considerente, s-a concluzionat că sentinţa atacată este temeinică şi legală, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul va fi respins ca nefondat.

Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs pârâta SC B. SA, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului reclamantei.

În argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este lovită de nulitate pentru nelegala citare a intimatei-pârâte SC C. SRL, care trebuia citată prin lichidator judiciar, potrivit dispoziţiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, a susţinut recurenta că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, se impunea suspendarea de drept a acţiunii intimatei SC A. SRL.

În continuare, a arătat recurenta că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că în considerente s-a reţinut, pe de o parte, că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ale ambelor pârâte, iar pe de altă parte, s-a constatat că nu se poate reţine în sarcina pârâtei SC C. SRL săvârşirea faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. Totodată, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. nici pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei SC B. SA, nefiind îndeplinită, de asemenea, condiţia existentei faptei ilicite.

Potrivit celor de mai sus, apreciază recurenta că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, a susţinut recurenta ca decizia atacată este data cu aprecierea eronată a probelor administrate, având în vedere că potrivit contractului de închiriere din 26 ianuarie 2010, a închiriat de la pârâta SC C. SRL un număr de 11 utilaje de construcţii împreună cu personalul de deservire, respectându-şi în totalitate obligaţiile contractuale.

A mai susţinut recurenta că instanţa, în al doilea ciclu procesual, fără să analizeze sau făcând o analiză superficială şi eronată a probelor administrate, a reţinut în mod greşit că buna-credinţă a acesteia este exclusă, având în vedere că prin adresa din 18 februarie 2010 i-a solicitat pârâtei SC C. SRL documentele cu privire la echipamentele închiriate, fiindu-i comunicate şi cele două facturi, ambele emise de SC A. SRL, fapt care i-a format convingerea că acestea aparţin celeilalte părţi contractante SC C. SRL.

S-a mai susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., având în vedere că nu a fost probată existenţa faptei ilicite constând în folosirea fără drept a utilajelor proprietatea reclamantei.

În continuare, după ce a reiterat starea de fapt, recurenta a susţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, motiv pentru care solicită admiterea recursului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat, în principal, respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate şi în subsidiar, în cazul admiterii recursului pentru motive care privesc procedura de citare a intimatei SC C. SRL, rejudecarea şi admiterea apelului său.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Motivarea străină de natura pricinii se regăseşte într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanţă în considerentele acesteia nu au legătură cu soluţia şi nu sunt de natură să o susţină.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile pârtilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile pârtilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască argumentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanţa ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea şi temeinicia acesteia.

În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta cuprinde argumente contradictorii ce nu vin în sprijinul soluţiei pronunţate, criticile recurentei încadrându-se astfel, în cea de-a doua ipoteză avută în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

Astfel, pe de o parte instanţa de rejudecare reţine că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ale ambelor pârâte, cu consecinţa admiterii apelului, iar pe de altă parte, menţionează că „în mod întemeiat şi legal a reţinut prima instanţă că, din analiza probatoriului administrat, rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ." şi concluzionează că apelul va fi respins ca nefondat.

Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar maniera evident contradictorie a considerentelor face practic imposibil de realizat misiunea instanţei de recurs de a cenzura hotărârea atacată.

Contradictorialitatea motivării deciziei recurate, ce impune casarea acesteia, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., este de natură a nu mai face necesară examinarea hotărârii din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din acelaşi cod.

În raport de aspectele anterior menţionate, constatând că soluţia adoptată de instanţa de apel este motivată contradictoriu în raport de criticile formulate prin memoriul de apel, în baza art. 304 pct. 7, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate.

Totodată, curtea urmează a aprecia asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, în raport de faptul că aşa cum a arătat recurenta prin memoriul de recurs şi cum rezultă din înscrisul aflat Ia dosarul de recurs, prin hotărârea nr. 1693/2013 din 19 decembrie 2013 a Tribunalului Hunedoara, s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei SC C. SRL.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nelegala citare de către instanţa de apel a intimatei SC C. SRL, se constată a fi nefondată, pe de o parte, deoarece cea îndreptăţită a invoca o eventuală neregularitate procedurală referitoare la citare este chiar partea vătămată prin neefectuarea actului iar pe de altă parte, nu poate fi imputată instanţei această neregulă deoarece niciuna dintre părţi nu a încunoștințat instanţa despre modificările intervenite în situaţia juridică a intimatei.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1070/2015 din 22 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2016.