Inadmissibility of recourse for civil claims under the 1,000,000 RON statutory threshold

Decizia nr. 419/2016

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 960.095,84 RON, echivalentul a 228.051,27 euro la un curs de 4,21 RON pentru un euro, reprezentând garanţie de bună execuţie reţinută conform contractului de lucrări (contractului de antrepriză de specialitate) încheiat la data de 26 martie 2007, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 4709 din 03 octombrie 2014 a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, ca prescrisă. Au fost respinse cererile formulate de părţi referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

Apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC B. SRL împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia nr. 1014/2015 din 15 iunie 2015.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 02 septembrie 2015 recurenta-reclamantă SC A. SRL, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 ianuarie 2016, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 22 ianuarie 2016.

Intimata pârâtă SC B. SRL a depus punct de vedere privind raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului solicitând admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi pe cale de consecinţă, respingerea acestuia ca inadmisibil şi respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate invocate de recurenta-reclamantă SC A. SRL, ca inadmisibilă.

Înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o cerere de recurs împotriva deciziei nr. 1014/2015 din 15 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, decizie definitivă prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de către pârâta B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 4709 din 03 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin cererea depusă la data de 02 septembrie 2015, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că, dispoziţia legală pe care o apreciază ca fiind neconstituţională instaurează un regim juridic diferit pentru cauze al căror obiect este identic, doar prin raportare la data introducerii lor, creând în acest fel un tratament discriminatoriu din punct de vedere juridic prin suprimarea accesului la o cale de atac prevăzută de legea organică, respectiv C. proc. civ.

De asemenea, susţine recurenta-reclamantă, prin majorarea pragului valoric de la care se acordă dreptul în vederea exercitării căii de atac a recursului, doar pentru o perioadă limitată de timp, se creează aceeaşi discriminare între titularii cererilor de chemare în judecată în funcţie de data sesizării instanţei de judecată.

Recurenta-reclamantă consideră că, în atare situaţie, titularul cererii de chemare în judecată care a iniţiat acţiunea înainte de data de 31 decembrie 2015, deşi obiectul cererii sale este mai mare de 500.000 RON, împrejurare care i-ar da posibilitatea legală, potrivit C. proc. civ. să declare calea de atac a recursului şi, implicit să beneficieze de o judecată în această cale de atac, este pus în situaţia discriminatorie de a nu avea acces la acest grad de jurisdicţie doar pentru că a introdus acţiunea în perioada limitată prevăzută de art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

În consecinţă, apreciază că art. XVIII din Legea nr. 2/2013 încalcă dispoziţiile art. 16 şi 21 din Constituţie, aspect ce determină solicitarea sesizării Curţii Constituţionale în vederea verificării compatibilităţii cu legea fundamentală a normele pretins a fi contradicţie cu aceste dispoziţii constituţionale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 16 octombrie 2015, referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii, apreciind că pentru a se putea formula o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale se impune ca respectiva cerere să fie formulată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea în primă instanţă şi în apel, or, cauza de faţă, potrivit prevederilor art. 483 C. proc. civ. şi art. XVIII din Legea nr. 2/2013, a presupus parcurgerea celor două etape procesuale, hotărârea instanţei de apel nefiind susceptibilă de recurs.

Înalta Curte, faţă de motivele invocate şi de dispoziţiile aplicabile în speţă, a luat în examinare condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a constatat că excepţia vizează prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă sunt în strânsă legătură cu cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la calea de atac prevăzută pentru acţiunile al căror obiect este evaluabil în bani.

Înalta Curte constată că deşi dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 au mai făcut obiectul sesizării Curţii Constituţionale, nu au fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară, sens în care apreciază că se impune admiterea cererii de sesizare, invocată de recurenta-reclamantă.

În speţă, excepţia de neconstituţionalitate vizează prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 cu privire la stabilirea condiţiilor de admisibilitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevăd că „(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.".

Faţă de cele ce preced, se apreciază că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

În opinia Înaltei Curţi, excepţia invocată de recurenta-reclamantă nu este întemeiată întrucât dispoziţiile legale invocate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nu instituie discriminări şi nu contravine principiului egalităţii de tratament între subiectele de drept în condiţiile în care Curtea Constituţională a statuat că este competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie care reiese şi din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.

În cauză, nu se poate vorbi de o încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale întrucât statele nu sunt obligate să creeze căi de atac, cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în materie penală. Astfel, numai în măsura în care acestea o fac, au obligaţia, în temeiul art. 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create.

Cu privire la exercitarea căilor de atac şi la concordanţa legii procesule româneşti cu art. 6 din Convenţie, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil" nu implică în mod necesar existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac a hotărârilor judecătoreşti, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile din proces.

La elaborarea actualului C. proc. civ. s-au avut în vedere concepţiile moderne privind desfăşurarea procesului civil, rolul şi atribuţiile participanţilor la proces, în centrul atenţiei situându-se preocuparea pentru recunoaşterea şi clarificarea, într-un termen optim şi previzibil, a drepturilor şi intereselor legitime deduse judecăţii. Referindu-se la procedura de filtrare a recursurilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a arătat că aceasta nu este incompatibilă cu art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, reprezentând o limitare permisă de lege.

Limitările aduse prin procedura recursurilor nu aduc atingere dreptului părţii de a se adresa justiţiei, în însăşi substanţa sa şi nici nu creează tratament discriminatoriu între justiţiabili.

Textele de lege criticate instituie procedura de filtrare a recursului, exclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentând modalitatea prin care legiuitorul român a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de C.E.D.O., aşa după cum rezultă din H.G. nr. 1527/2007 prin care au fost aprobate Tezele prealabile ale proiectului C. proc. civ.

Anterior exercitării căii de atac extraordinare a recursului, părţile au parcurs etapa judecăţii acţiunii în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi etapa judecăţii apelului pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel încât instituirea unei anumite limitări la nivelul căii de atac a recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului părţii de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime - art. 21 alin. (1) din Constituţie, dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici că ar restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi - art. 53 din Constituţie.

Prin instituirea unei astfel de proceduri nu se aduce atingere principiului egalităţii armelor în procesul civil, deoarece niciuna dintre părţi nu este plasată într-o situaţie dezavantajoasă în raport de adversarul său. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale discriminarea trebuie să se bazeze pe ideea de excludere a unui drept sau beneficiu între persoane aflate în situaţii egale, stabilite obiectiv. În cauză, dispoziţiile criticate stabilesc tratament egal între persoanele aflate în aceeaşi situaţie, determinată obiectiv, după un criteriu obiectiv şi general, acela al obiectului acţiunii sau cererii.

Faţă de aceste considerente cererea formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL va fi admisă şi în consecinţă va fi sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Analizând recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 4709 din 03 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON.

Cum valoarea obiectului dedus judecăţii este de 960.095,84 RON, echivalentul a 228.051,27 euro, la un curs de schimb de 4,21 RON/euro, rezultă că acţiunea se situează sub plafonul prevăzut de lege pentru ca hotărârea atacată să fie supusă recursului, hotărârea recurată având, în raport de art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., caracter definitiv de la pronunţare.

Conform art. 457 C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Este ştiut că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 invocată de petenta SC A. SRL.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 1014/2015 din 15 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2016.