Scope of contractual liability and causality for bank interest costs following judicial substitution of a real estate sale contract

Decizia nr. 391/2016

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A. SA prin acţiunea nregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară la plata sumei de 2.229.062,50 RON reprezentând diferenţa de curs valutar între luna decembrie 2009 şi luna decembrie 2008, diferenţă actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi la plata sumei de 498.329 euro reprezentând „dobânzi bancare şi beneficiu nerealizat".

În drept, acţiunea reclamantei s-a întemeiat pe răspunderea delictuală, reclamanta indicând dispoziţiile art. 1357 noul C. civ. / art. 998-999 C. civ. (1864).

La data de 24 octombrie 2012 reclamanta a precizat că suma de 498.329 euro reprezintă doar dobânda aferentă sumei de 4.375.000 euro, estimată în raport de dobânda plătită pentru creditele contractate de reclamantă la 5%.

Prin sentinţa civilă nr. 1164 din 19 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins acţiunea, reţinând că prin sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia comercială de contencios administrativ, s-a reţinut obligaţia de plată a preţului la nivelul cursului valutar de la momentul negocierilor, adică 3,7482 RON/euro, astfel cum de altfel solicitase şi reclamanta. Acest preţ a fost actualizat cu inflaţia în procedura executării silite, astfel cum rezultă din procesul-verbal de executare de la data de 31 mai 2011.

Tribunalul a observat că nerespectarea obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a fost sancţionată deja prin pronunţarea sentinţei ţinând loc de contract autentic. În plus, actualizarea cu indicele de inflaţie şi diferenţa de curs valutar nu pot fi cumulate, având aceeaşi natură juridică.

În ce priveşte al doilea capăt de cerere, Tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada contractării creditelor (în cuantum mult mai mare decât preţul neîncasat), prin prisma neîncasării preţului. Din înscrisurile depuse rezultă că aceste credite au fost contractate pentru finanţarea capitalului de lucru şi nu există certitudinea că, încasând preţul imobilului mai devreme, reclamanta nu ar fi contractat o facilitate de credit în aceleaşi condiţii.

Apelul declarat de reclamanta A. SA împotriva acestei sentinţe, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 182 din 10 martie 2014, a fost schimbată sentinţa apelată în tot şi a fost recunoscut reclamantei dreptul de a primi suma de 1.674.759,56 RON reprezentând diferenţă de curs valutar, 844.052,99 euro reprezentând dobândă legală aferentă diferenţei de curs, precum şi suma de 358.504,71 euro reprezentând dobânda bancară medie pentru aceeaşi sumă.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, din probele administrate în cauză a rezultat pe deplin că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a preţului de îndată, aceasta fiind executată cu mare întârziere. În acest sens, s-a reţinut că deşi prima instanţă a observat corect că pârâta nu şi-a executat iniţial, obligaţia de a încheia contract de vânzare-cumpărare şi ulterior, obligaţia de plată a preţului, în perioada decembrie 2008 - mai 2011 a apreciat greşit că reactualizarea preţului cu rata inflaţiei este suficientă pentru dezdăunarea reclamantei.

Curtea de apel a apreciat ca rata inflaţiei, atât în ce priveşte natura juridică a despăgubirilor derivând din evoluţia acesteia cât şi izvorul juridic obligaţional, este diferită de diferenţa de curs valutar, iar reţinerea primei instanţe în sensul că daunele compensatorii constând în reactualizarea preţului în funcţie de indicele inflaţiei au inclus totodată şi diferenţele de curs valutar, a fost apreciată greşită deoarece atât natura juridică a daunelor derivând din creşterea ratei inflaţiei cât şi izvorul juridic obligaţional sunt diferite.

S-a statuat că în condiţiile în care obligaţia de plată a preţului a fost executată cu întârziere, iar în perioada în care s-a produs o atare întârziere s-a înregistrat o fluctuaţie a cursului euro/RON în sens prejudiciator pentru reclamantă, rezultă că pârâta datorează aceste diferenţe decurs valutar.

Totodată, sentinţa apelată a fost considerată greşită şi pentru că nu s-a analizat faptul că în timp ce rata inflaţiei, avută în vedere la stabilirea preţului (reactualizat) în cadrul procesului anterior, se raportează la capacitatea reclamantei de a dobândi bunuri şi servicii cu suma de bani ce a constituit preţul imobilului, în RON (despăgubirile fiind raportate la evoluţia acestui indice în perioada de referinţă), în ce priveşte diferenţa de curs valutar, aceasta se referă la evoluţia cursului euro/leu, care a cunoscut de asemenea o creştere în perioada de referinţă şi la posibilitatea reclamantei, societate comercială, de a efectua tranzacţii cu valută, respectiv cu monedă euro, monedă avută în vedere de părţi la negociere.

De aceea, Curtea de apel a apreciat, contrar celor reţinute de tribunal, că daunele compensatorii decurgând din evoluţia indicelui de inflaţie pot fi compensate cu daunele compensatorii derivând din diferenţa de curs valutar, atunci când se dovedeşte că cele două elemente statistice, financiare au evoluat într-un sens care au prejudiciat pe parte, ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă, astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 969, la art. 970 şi la art. 1073 vechiul C. civ., a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată în sensul obligării pârâtei la plata acestor sume de bani, cu titlu de daune compensatorii.

În ce priveşte solicitarea reclamantei privind dobânda legală aferentă acestei sume de bani, şi aceasta a fost considerată întemeiată deoarece sumele de bani sunt de drept producătoare de dobândă, astfel că aşa cum rezultă din raportul de expertiză, pârâta datorează şi dobânda legală aferentă diferenţelor de curs valutar.

În fine, s-a reţinut că reclamanta fiind societate comercială, deţine conturi bancare, aceasta având contractate în perioada de referinţă (2008-2011) contractele de credit bancar din 09 ianuarie 2006 prelungit prin acte adiţionale, din 10 august 2010, contracte în temeiul cărora reclamanta a achitat dobânzi bancare. În situaţia în care aceasta ar fi fost în posesia sumei de bani datorate de pârâtă cu titlu de preţ, aceasta ar fi putut achita parte din credit şi nu ar mai fi achitat către bănci dobânda bancară. În raport cu dobânda bancară medie calculată de expert, instanţa de apel a obligat pârâta şi la plata acestora, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat prin lipsirea de suma de bani cuvenită în perioada 2008-2011, datorată de pârâtă cu titlu de preţ la imobilului.

Prin decizia civilă nr. 3617 din 18 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul pârâtei Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii privind dobânda bancară medie.

Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că în mod corect instanţa de apel a decis acordarea diferenţelor de curs valutar actualizate cu dobânda legală, întrucât înţelegerile dintre părţi anterioare pronunţării hotărârii care ţine loc de contract autentic nu pot fi opuse; toate obligaţiile Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară au fost aduse Ia îndeplinire prin executare silita, iar renunţarea reclamantei la diferenţa de curs valutar a avut în vedere alte condiţii de executare a obligaţiilor Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

A mai reţinut instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, că ar fi trebuit analizate circumstanţele deschiderii liniilor suplimentare de credit sau a prelungirii scadenţei acestora, pentru a se aprecia dacă există legătură de cauzalitate între neplata preţului şi pretenţia reclamantei; nu s-a stabilit dacă preţul rambursării creditelor a fost diferit faţă de costurile practicate în raporturile bancare de aceeaşi natură. întrucât instanţa de apel nu a analizat elementele componente ale răspunderii antrenate, printre care un rol important îl are legătura de cauzalitate specifică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis restituirea cauzei instanţei de apel.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 346/A din 06 martie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SA, respingându-se şi cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că negociind modalitatea de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bacău, str. I.S. nr. 78 în patrimoniul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, părţile s-au angajat în raporturi juridice precontractuale. Aceste raporturi juridice au fost înlocuite, prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, cu raporturile contractuale specifice acestui contract.

Pretinzând despăgubiri prin raportare la sumele avansate cu titlu de dobânzi aferente creditelor angajate, reclamanta a susţinut legătura de cauzalitate între aceste plăţi şi nerespectarea obligaţiilor asumate de pârâtă.

Instanţa de apel a reţinut că, în ce priveşte perioada ulterioară pronunţării hotărârii executorii (art. 7208 C. proc. civ.), sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău, raporturile dintre părţi sunt raporturi contractuale care exclud angajarea răspunderii delictuale. Contrar opiniei reclamantei, indiferent că obligaţia de plată a preţului se execută de bunăvoie, însă cu întârziere, ori prin executare silită - ceea ce înseamnă implicit executarea cu întârziere, această executare cu întârziere nu poate da naştere decât dreptului cocontractantului de a obţine repararea prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului. Nu există niciun motiv pentru care hotărârea care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare să beneficieze de o forţă juridică superioară contractului autentic de vânzare-cumpărare şi să determine astfel agravarea răspunderii cocontractantului.

Or, împrejurarea că acest cocontractant ar deschide linii de credit ori ar avea în derulare contracte de creditare (astfel cum se reţine în speţă din analiza contabilităţii apelantei) şi că, obţinând plata preţului, fie nu ar fi accesat creditul, fie ar fi direcţionat suma plătită în vederea stingerii parţiale a creditului contractat - nu se constituie într-un prejudiciu previzibil contractual.

Pentru intervalul decembrie 2008 - noiembrie 2009, instanţa de apel a reţinut că, nimic nu împiedica reclamanta să formuleze acţiunea care să-i permită statuarea asupra obligaţiei de plată a preţului dacă consideră că pârâta este în culpă. Această acţiune a fost formulată doar la data de 19 august 2009 şi de altfel reclamanta însăşi a acceptat expres, în luna iunie 2009, motivele invocate de pârâtă în justificarea întârzierii încheierii contractului şi a agreat întocmirea raportului de negociere la acelaşi preţ, fără a pretinde vreo despăgubire suplimentară pentru întârziere, aceasta deşi la acea dată se afla în derulare contractul de facilitate de credit încheiat cu Banca B. în anul 2006, contract care suferise modificări după data de 18 decembrie 2009 (la data de 21 ianuarie 2009 a fost încheiat actul adiţional din 21 ianuarie 2009). Chiar şi în procesul-verbal de la 10 septembrie 2009, reprezentantul reclamantei s-a rezumat la a insista în precizarea preţului vânzării la nivelul evaluării iniţiale, astfel cum se stabilise şi la data de 10 iunie 2009, fără a face nicio referire la dificultăţile financiare în care s-ar afla societatea vânzătoare, nevoită să acceseze credite şi/sau să suporte dobânzi bancare prin prisma neîncheierii contractului şi neîncasării preţului acestuia.

Analizându-se contractele de împrumut, s-a constatat că în intervalul iunie 2009-noiembrie 2009 nu s-a procedat la contractarea niciunui împrumut nou; contractul de facilitate de credit încheiat cu Banca B. în anul 2006 nu a fost modificat în niciun fel în intervalul 21 ianuarie 2009-17 decembrie 2009, iar contractul de credit cu Banca C. a fost încheiat la 10 august 2010, ulterior obţinerii hotărârii care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

Astfel încât instanţa de apel nu a reţinut legătura de cauzalitate între despăgubirea cuantificată de reclamantă în raport de dobânzile bancare aferente acestor credite şi fapta pârâtei, motiv pentru care în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul declarat, constatând că, în ce priveşte cererea de actualizare a preţului în raport de diferenţa de curs valutar şi de acordare a dobânzii pentru această diferenţă, soluţia pronunţată în ciclul procesual anterior a intrat în autoritate de lucru judecat.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a apelantei-reclamante SC A. SA Bacău, a fost respinsă cererea acesteia privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor invocate, recurenta a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa nearătând în cuprinsul acesteia considerentele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei, neţinându-se cont de recomandările din decizia de casare ce sunt obligatorii conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, susţine recurenta, instanţa de apel a ignorat împrejurările învederate cu ocazia dezbaterii apelului, prin care conform înscrisurilor depuse, pentru a îmbunătăţi şi a menţine lichiditatea generală în limitele acceptabile, reclamanta a fost nevoită să apeleze la împrumuturi bancare directe şi prin acţionarul majoritar – D. SRL, mărind datoriile către acesta, care la rândul său şi-a susţinut activitatea cu credite bancare, astfel creanţa pe care a acumulat-o faţă de reclamantă era şi aceasta purtătoare de dobânzi bancare, pe care A. SA Ie-a achitat prin penalităţile de întârziere, însă asupra acestor argumente instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Recurenta consideră că din considerentele deciziei recurate se desprinde o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ. statuând că răspunderea civilă delictuală incidenţă în faza precontractuală este înlocuită de răspunderea civilă contractuală de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

Făcând trimitere la decizia nr. 8 din 10 iunie 2013 - RIL a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a apreciat momentul naşterii raportului contractual prin calificarea sentinţei civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău referitoare la confecţionarea titlului, în raport de dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că hotărârea de confecţionare titlu a devenit definitivă, deci, executorie la 05 ianuarie 2012 când prin decizia nr. 5/A-C Curtea de Apel Piteşti a respins apelul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, astfel încât de la această dată se poate vorbi de raport contractual, ori la acel moment se recuperase deja creanţa prin executarea silită care s-a încheiat conform procesului-verbal întocmit de executor.

După o prezentare a diferenţelor dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, recurenta susţine că, în speţă, fapta cauzatoare de prejudicii s-a născut în faza precontractuală, iar faptul că prin sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău s-a admis acţiunea şi s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S., nr. 78, obligând pârâta la plata preţului cuvenit de 4.375.000 euro + tva (la cursul de 3,7483 RON/euro), nu poate fi apreciată ca fiind un criteriu valabil de delimitare între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

Recurenta consideră că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere împrejurările de fapt existente la momentul analizei temeiniciei cererii de acordare a sumelor cu titlu de dobânzi bancare medii aferente creditelor angajate.

Prezentând împrejurările de fapt şi indicatorii ce reflectă creşterea datoriilor societăţii în anul 2010 comparativ cu anul 2008, recurenta susţine că neîncasarea preţului imobilului vândut intimatei-pârâte are o legătură directă cu creşterea gradului de îndatorare a societăţii atât faţă de furnizorii de materiale cât şi faţă de bănci.

Ultima critică a recurentei vizează încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel în mod greşit a respins total cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare a apelului şi în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi cu privire la acordarea cu titlu de despăgubire a dobânzii bancare medii, respectiv suma de 358.504,71 euro şi obligarea intimatei şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. pe care recurenta deşi le-a citat nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Argumentările recurentei privind înlăturarea cererilor reclamantei din considerentele deciziei recurate, presupusa nerespectare a recomandărilor instanţei de casare din perspectiva dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., precum şi ignorarea împrejurărilor de fapt învederate cu ocazia apelului, vor fi înlăturate.

Se constată astfel, contrar susţinerilor recurentei, că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.

Instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., iar criticile vizând presupusa motivare sumară a deciziei recurate nu au corespondent în realitate, instanţa de apel a reevaluat situaţia de fapt, prin administrarea probelor apreciate ca fiind concludente, tocmai plecând de la recomandările făcute prin decizia de casare, iar noile probe administrate nu au dus la suprimarea probelor administrate la Tribunal, ci au fost evaluate împreună cu acestea.

Împrejurarea că, interpretând probele, instanţa de apel a stabilit o situaţie de fapt care, în cele din urmă, a impus o soluţie neconvenabilă recurentei, nu se circumscrie acestui motiv de recurs, mai exact motivului referitor la lipsa motivării, iar sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât s-a răspuns în fapt şi în drept la criticile aduse sentinţei, iar concluziile instanţei conduc logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în recurs pentru a solicita modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, se constată că nu poate fi primită critica recurentei referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ. instanţa de apel reţinând în mod corect că răspunderea civilă delictuală incidenţă în faza precontractuală este înlocuită cu răspunderea civilă contractuală de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

Un examen obiectiv al considerentelor deciziei instanţei de apel atestă incontestabil faptul că instanţa şi-a argumentat soluţia pe răspunderea contractuală reţinând, în mod corect că prin negocierea modalităţii de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului, părţile s-au angajat în raporturi juridice precontractuale şi că în urma pronunţării sentinţei civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 de către Tribunalul Bacău, raporturile dintre părţi sunt raporturi contractuale care exclud angajarea răspunderii delictuale.

Cu alte cuvinte, izvorul obligaţiei care a antrenat răspunderea pârâtei a fost sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău, hotărâre ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Bacău, str. I.S. nr. 78, jud. Bacău.

Şi astfel, cum corect a reţinut instanţa de apel, nu există nici un motiv pentru care hotărârea care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare sa beneficieze de o forţă juridică superioară contractului autentic de vânzare-cumpărare şi să determine agravarea răspunderii cocontractantului.

Totodată, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că, nu se constituie într-un prejudiciu previzibil contractual, împrejurarea că acest cocontractant ar deschide linii de credit ori ar avea în derulare contracte de creditare şi că, obţinând plata preţului, fie nu ar fi acceptat creditul, fie ar fi direcţionat suma plătită în vederea stingerii parţiale a creditului contractat.

Întreaga alegaţie a recurentei potrivit căreia răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală este o răspundere delictuală şi nu contractuală şi că fapta cauzatoare de prejudicii s-a născut în faza precontractuală, va fi înlăturată.

Pentru a fi reţinută răspunderea civilă delictuală este necesar să fie îndeplinite patru condiţii: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, prejudiciu şi o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Reclamanta a invocat fapta ilicită a pârâtei de a refuza încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a imobilului şi de a achita preţul, paguba constând în opinia sa, în imposibilitatea de a beneficia de suma rezultată în creşterea cursului de schimb valutar.

Aşa cum corect s-a reţinut nerespectarea obligaţiei de a încheia contractul în forma prevăzută de lege a fost sancţionată prin constatarea judecătorească a vânzării-cumpărării, sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 ţinând loc de contract autentic, iar în ce priveşte preţul reclamanta a obţinut preţul imobilului aşa cum a fost convenit de părţi, reclamanta asumându-şi riscul devalorizării leului, respectiv creşterii monedei euro, la momentul negocierii din decembrie 2008, apreciindu-se astfel în mod corect că nu sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale a pârâtei, cerute de art. 998-999 C. civ.

Distinct de acestea, Înalta Curte subliniază că atât răspunderea delictuală, cât şi cea contractuală sunt forme ale răspunderii civile, răspunderea contractuală este specială, depinzând de existenţa şi conţinutul contractului, în timp ce răspunderea delictuală se naşte din încălcarea unei îndatoriri generale între terţe persoane una faţă de cealaltă, ambele feluri de răspundere presupunând existenţa unei culpe şi a unei daune.

Or, şi din perspectiva acestei distincţii între cele două forme de răspundere civilă, întreaga argumentare şi raţionamentul instanţei de apel se întemeiază în mod corect pe elementele răspunderii contractuale.

Astfel, în mod corect instanţa de apel nu a reţinut legătura de cauzalitate între despăgubirea cuantificată de reclamantă în raport de dobânzile bancare aferente contractelor de credit din 09 ianuarie 2006 şi din 10 august 2010 şi fapta pârâtei.

Întreaga argumentare a recurentei privind reţinerea instanţei de apel a împrejurărilor de fapt prin raportare la cercetarea minuţioasă a înscrisurilor depuse la dosar, va fi înlăturată ştiut fiind faptul că acestea sunt aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

Ultima critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel în mod greşit a respins total cererea de acordare a cheltuielilor de judecată,

În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, de partea care a câştigat procesul şi câtă vreme reclamanta a pierdut apelul şi este în culpă procesuală sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Argumentarea recurentei referitoare la faptul că prin decizia de casare nu s-au putut acorda cheltuieli, însă în rejudecare instanţa de apel era obligată să acorde cheltuieli de judecată în procent de 90% din suma achitată cu titlu de onorariu de avocat, va fi înlăturată, întrucât, instanţa de apel în rejudecare nu putea să acorde cheltuielile de judecată efectuate în recurs, cu atât mai mult cu cât, apelul - în al doilea ciclu procesual - a fost respins. Aşadar, în mod corect instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 346/A din 6 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2016.