Bank's appeal rejected: credit agreement's risk commission and unilateral interest adjustment clauses declared abusive, with reimbursement and interest ordered.

Decizia nr. 3731/2013

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei laşi, secţia civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive de la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 04 mai 2007 şi obligarea pârâtei Ia rambursarea comisionului de risc în valoare de 3538,59 CHF încasat nelegal, actualizat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi la restituirea comisionului de risc aplicat lunar la soldul creditului calculat în continuare până Ia pronunţarea hotărârii, sume ce urmează a fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie de la data restituirii, obligarea la plata dobânzilor legale aferente debitului şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 570 din 13 ianuarie 2012 Judecătoria laşi, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului laşi.

Prin sentinţa nr. 935 din 21 august 2012 Tribunalul laşi, secţia II civilă, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind nulitatea clauzei nr. 3 lit. d) din convenţia de credit încheiată între părţi, invocată de pârâtă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA; a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 04 mai 2007; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 3538,59 CHF sau a echivalentului în RON calculat în raport de cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, reprezentând comisionul de risc plătit de reclamanţi până la data introducerii acţiunii, a sumei achitate de reclamanţi cu acelaşi titlu de la data formulării cererii şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cauză, precum şi a dobânzii legale aferente acestor debite, dobândă ce se va calcula până Ia data plăţii efective; a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din convenţia de credit menţionată; a respins cererea reclamanţilor de actualizare a debitelor şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere referitor la nulitatea clauzei prevăzută Ia pct. 3 lit. d) din convenţia părţilor, prima instanţă a constatat că, părţile nu au semnat nici un act adiţional de modificare a acestei clauze, motiv pentru care cererea reclamanţilor de verificare a nulităţii clauze prevăzută la pct. 3 lit. d) din contractul iniţial nu este lipsită de obiect.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că raporturile contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant, respectiv pârâta şi consumatori, respectiv reclamanţii, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

A mai reţinut prima instanţă că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care reprezintă legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor acestei directive nu exclud automat şi nediferenţiat de Ia controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput, precum şi la necesitatea ca, pentru a fi exclusă controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimata în mod clar şi inteligibil.

Astfel, prima instanţă a constatat că secţiunea 3, intitulată „Costuri" din condiţiile generale ale convenţiei de credit încheiată de părţi, la art. 3.5 defineşte comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, definiţie care este identică în substanţă cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din condiţiile generale sau speciale, nu oferă alte informaţii cu privire la destinaţia comisionului de risc sau la justificarea acestuia.

În consecinţă, se constată că pentru acelaşi serviciu, constând în acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum se prevede în art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care tribunalul a apreciat că poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de Ia art. 5 lit. a) din condiţiile speciale - ale convenţiei de credit, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că o clauza contractuali va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respect.

Totodată, prima instanţă a constatat că pârâta nu a făcut proba negocierii cu consumatorul a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a), conform cerinţelor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 şi a apreciat că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între părţi, considerând astfel că sunt îndeplinite condiţiile constatării nulităţii acesteia. În virtutea principiului repunerii în situaţia anterioară tribunalul a obligat pârâta Ia restituirea către reclamanţi a sumei de 3538,59 CHF sau a echivalentului în RON calculat în raport de cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii şi Ia plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 02 septembrie 2011 până la achitarea integrală a sumelor datorate.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de actualizare a debitului în raport cu indicele de inflaţie, prima instanţă a considerat că, dat fiind că suma de piaţă este exprimată în monedă străină, respectiv CHF, aceasta nu e supusă devalorizării aferente inflaţiei din ţara noastră, motiv pentru care a respins această cerere ca nefondată.

Referitor la cererea reclamanţilor de a se constata că art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi reprezintă o clauză abuzivă şi, prin urmare, este lovită de nulitate, interpretând coroborat clauzele contractuale, tribunalul a apreciat că, în cazul reclamanţilor, părţile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă, de 4,25% pe an, iar clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale care prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul întervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară nu a fost inserată şi interpretată în contextul schimbărilor intervenite pe piaţa monetară, ci pârâta a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.

Totodată, deşi potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, pârâta a interpretat art. 3 lit. d) din condiţiile speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii fără informarea în mod transparent şi complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură.

A mai reţinut tribunalul că modificarea unilaterală a contractului contravine tezei finale a lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Potrivit textului invocat sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care „dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia". Or, legea are, în vederea specificarea expresă în contract a „motivului” în funcţie de care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică.

Pentru aceste motive, prima instanţă a apreciat ca fiind ibuzivă clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000.

Cât priveşte invocarea de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului său de proprietate, în accepţiunea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reţinut că libertatea de a desfăşura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă nici unei constrângeri, ci una condiţionată de respectarea legilor. Un drept subiectiv, dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcând drepturile celorlalţi, este considerat abuziv, iar cel l-a exercitat este responsabil pentru prejudiciile cauzate, principiu statuat de art. 54 din Constituţie şi art. 999 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC C. SA, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.

Prin precizările scrise depuse la dosar pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţi şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestora, motivat de faptul că Legea nr. 193/2000 invocată drept temei al cererii este instrumentul de lucru al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, autoritate care efectuează verificări la sesizarea consumatorilor şi care întocmeşte proces-verbal pe care îl înaintează instanţei de judecată în vederea constatării existenţei clauzelor abuzive, a aplicării sancţiunii şi, eventual, în vederea stabilirii continuării sau desfiinţării convenţiei astfel încât reclamanţii nu pot sesiza instanţa de judecată şi substitui singura autoritate cu calitate procesual activă, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a înaintat instanţei vreo sesizare.

Prin decizia nr. 187/2012 din 29 octombrie 2012 Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a respins excepţia înadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a respins apelul, a păstrat sentinţa atacată şi a obligat pârâta să achite reclamanţilor A. şi B. suma de 2000 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 193/2000 instituie, pe de o parte, procedura specială prevăzută de art. 8, potrivit căreia are calitatea procesuală activă în faţa instanţei dar Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi pe de altă parte, prin art. 14, calea acţiunii directe în justiţie a consumatorilor care se consideră prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea legii, cale urmată în cauză de reclamanţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 193/2000 consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ.

Curtea de apel a constatat că această prevedere legală conferă consumatorilor dreptul de a se adresa direct instanţei de judecată cu acţiune în constatarea încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, fără a condiţiona exerciţiul acestui drept de efectuarea prealabilă de verificări de către reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, cum susţine pârâta.

Pe fond, instanţa de apel a reţinut că, deşi pârâta nu contestă prin motivele de apel faptul că instanţa a fost învestită cu cererea în constatarea nulităţii absolute a respectivelor clauze, susţine că sancţiunea ce operează în cauza de faţă este nulitatea relativă, astfel că dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris. Astfel, s-a constatat că reclamanţii, care stabilesc cadrul procesual în procesul civil, potrivit principiului disponibilităţii, au învestit instanţa de fond cu cerere în constatarea nulităţii absolute a celor două clauze, iar acţiunea constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare Ia data naşterii raportului juridic.

Curtea de apel a înlăturat criticile pârâtei referitoare la faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv întrucât componentele la care se referă fac parte din preţul contractului şi nu au produs niciun dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, motivat de faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care este legea de transpunere în dreptul naţional a Directivei 93/13/CEE prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Instanţa de apel a constatat că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud automat şi nediferenţiat de Ia controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, făcând referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la necesitatea exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei referitoare la preţ. Or, în speţă, din modul în care este definit comisionul de risc rezultă că definiţia sa este identică cu cea a dobânzii curente, respectiv ca pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără a se face distincţie între ele, într-un mod clar şi inteligibil, cum prevede dispoziţia comunitară precum şi legea de transpunere a acesteia.

Totodată, s-a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consfinţit dreptul statuar de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, curtea de apel a reţinut că, deşi sarcina probei revenea pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de pârâtă, simpla semnare a contractului neavând semnificaţia cunoaşterii şi negocierii acestor clauze.

Astfel, deşi C. civ. consacră principiul libertăţii contractuale, art. 969 precizează expres că au putere de lege doar convenţiile legal făcute Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situaţii în care clauzei contractuale consimţite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

In ce priveşte condiţia ca respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea de apel a constatat că şi aceasta este îndeplinită în cauză.

Instanţa de apel a constatat că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, curtea de apel a apreciat că prin stipularea comisionului de risc în acest context s-a creat, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenţia de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit căreia, „banca îşi rezervă dreptul de a revizuii structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii", instanţa de apel a considerat că pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.

Conform art. 1 lit. a) din Anexa l a Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi totodată cu condiţia informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract" în sensul legii se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanţă. Or, motivul unei „schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu îndeplineşte cerinţele susmenţionate, o schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă, mai ales că în contract nu s-a prevăzut posibilitatea reclamanţilor ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, să rezilieze imediat contractul, pârâta indicând calea rezilierii prevăzută de C. civ.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, deşi părţile au stabilit iniţial rata fixă a dobânzii, Ia 4,25%, prin voinţa exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.

O astfel de clauză este abuzivă, întrucât transformă convenţia de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligaţia creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiţie pur potestativă, fiind sancţionată chiar şi potrivit dispoziţiilor de drept comun cu nulitatea absolută.

Instanţa de apel a respins critica pârâtei potrivit căreia cererea de constatate a nulităţii clauzei cuprinsă la pct. 3 lit. d) a rămas fără obiect, ca urmare a propunerii făcută clienţilor de a o modifica prin act adiţional, motivat de faptul că actul adiţional din anul 2009 depus la dosar nu face nicio referire la această clauză, iar reclamanţii au refuzat să accepte modificările propuse de bancă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC C. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 3 C. proc. civ.

Recurenta a precizat în dezvoltarea motivelor că înţelege să invoce pe cale de excepţie prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc în sensul că reclamanţii puteau solicita cel mult sumele achitate cu titlu de comision de risc pe ultimii trei ani de la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta învederează că prin decizia atacată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc având în vedere caracterul succesiv al contractului de credit.

Astfel, recurenta arată că, în speţă, este vorba despre un contract cu executare succesivă, or, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a invocat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Având în vedere că în etapele procesuale anterioare pârâta a invocat numai prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea anulării clauzelor contractuale în litigiu, critiule vizând excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, fiind formulate direct în recurs, nu pot face obiectul analizei instanţei în acest stadiu procesual.

Recurenta a arătat, în esenţă, că art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din convenţia de credit nu îndeplinesc nici una dintre cele trei condiţii care conform Legii nr. 193/2000 trebuie îndeplinite cumulativ pentru existenţa unei clauze abuzive, respectivi să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului şi să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

Astfel, recurenta a învederat că ambele clauze a căror anulare se solicită au fost negociate precizând că numai condiţiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu şi condiţiile speciale, care se discută şi se negociază cu fiecare client în parte.

În ceea ce priveşte crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta arată că prevederea din art. 3 lit. d) din convenţia de credit referitoare la ajustarea dobânzii, nu este de natură a crea un astfel de dezechilibru, necesitatea acesteia fiind dictată de perioada lungă pentru care a fost încheiată convenţia. Totodată această ajustare a dobânzii nu intervine în mod speculativ, ci în situaţii excepţionale atunci când, în mod obiectiv, piaţa monetară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual.

De asemenea, nici prevederea de la art. 5 lit. a) referitoare la comisionul de risc nu este de natură a crea dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoită să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul.

Totodată, a arătat că actul dedus judecăţii, respectiv convenţia de credit încheiată de părţi nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părţi, iar asumarea de către bancă a riscului unui câştig sau pierderi contravine chiar esenţei unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ, în cadrul căruia ambele părţi au cunoscut la data perfectării întinderea obligaţiilor, chiar dacă obligaţia împrumutatului este una cu executare succesivă.

Prin urmare, a precizat că, clauza privind perceperea comisionului de risc este clară şi fără echivoc, însuşită fiind de consumatorul-reclamant prin semnarea convenţiei, care a devenit astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 C. civ.

De asemenea, susţine recurenta că acest comision de risc nu este echivalent al garanţiei reale imobiliare şi nu există nici o reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe comision de risc doar în situaţia creditelor acordate fără garanţie.

Referitor la cea de a treia condiţie cumulativă care trebuie îndeplinită pentru ca o clauză să fie declarată abuzivă recurenta arată că, atât clauza referitoare la rata dobânzii cât şi aceea referitoare la comisionul de risc se asociază cu obiectul principal al convenţiei de credit fiind parte a preţului contractului.

Astfel, pârâta a susţinut că preţul unui serviciu, categorie în care se încadrează dobânda şi comisioanele percepute, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv şi că interpretarea contrară contravine dreptului comunitar.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fî invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispoziţiile citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanţa de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Aceste prevederi legale nu trebuie interpretate însă în sensul că judecătorul trebuie să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor.

În speţă, observând considerentele deciziei recurate se constată că acestea cuprind motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt contradictorii şi nici străine de natura pricinii, iar printre motivele de apel invocate de pârâtă nu se regăseşte cel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc având în vedere caracterul succesiv al contractului de credit, astfel încât critica formulată sub acest aspect este nefondată şi va fi înlăturată ca atare.

În privinţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va reţine că, modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Având în vedere că în apel pârâta a invocat numai prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea anulării clauzelor contractuale în litigiu, criticile vizând excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, fiind formulate direct în recurs, nu pot face obiectul analizei instanţei în acest stadiu procesual.

Se constată însă că aceste critici nu se pot constitui într-o veritabilă excepţie şi pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauza dedusă judecăţii, disputa se poartă asupra clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) privind ajustarea dobânzii şi art. 5 lit. a) privind comisionul de risc, ambele din condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiată de părţi.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, transpunere a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 ce reprezintă transpunerea definiţiei cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, o interpretare corectă şi a făcut în mod judicios aplicarea acestora în cauză în raport de situaţia de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate.

În consecinţă, atât sub imperiul legislaţiei comunitare, cât şi al celei naţionale, nu se regăseşte o excludere de plano, ab initio, de la controlul caracterului abuziv al clauzelor ce vizează definirea obiectului contractului, caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare care trebuie să fie clar şi inteligibil.

Astfel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, doar în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Trebuie precizat că sintagma „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" folosită de legiuitorul naţional cât şi cea folosita în norma comunitară „exprimate în mod clar şi inteligibil" nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi de prisos a se fi făcut această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul şi efectele acesteia asupra contractului în ansamblu.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la greşita aplicare a legii din perspectiva modalităţii de interpretare a elementelor care conturează caracterizarea unei clauze ca fiind abuzivă. Se reţine că dispoziţia art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie de lipsă de negociere în cazul clauzelor preformulate. În speţă se constată că, clauza referitoare la revizuirea structurii ratei dobânzii, are caracter preformulat, lipsa negocierii din acest punct de vedere fiind prezumată. În aceste condiţii, sarcina probei negocierii revenea pârâtei, întrucât prin instituirea prezumţiei de lipsă de negociere în cazul contractelor cu clauze preformulate, sarcina probei este răsturnată, banca pârâtă fiind obligată să dovedească împrejurarea că o anumită clauză a fost negociată cu consumatorul reclamant.

Faptul că, clauza contestată, a putut fi cunoscută de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului, nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului Or, tocmai această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta, constrâns economic să apeleze la creditul bancar, condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, interpretarea corectă a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată, or, în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este prin definiţie contrar bunei-credinţe.

Dezechilibrul semnificativ există prin chiar prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii. Prin aceasta se dovedeşte condiţia dezechilibrului semnificativ, în sensul că dreptul pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu are corespondent într-un alt drept al reclamantului, vizând în esenţă posibilitatea de refuz sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii.

Totodată, se reţine că, clauza care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda, fără a se raporta la un indicator precis individualizat, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează, creează fără echivoc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului modalitatea de exprimare făcând posibilă interpretarea doar in favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, taiâ a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă revizuirea este necesară şi proporţională prin raportare la obligaţiile reciproce.

Nu se poate reţine nici incidenţa excepţiei prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, aspectele invocate de pârâta neavând valenţa unor motivaţii temeinice în sensul reglementat de textul legal.

Aspectele legate de posibilitatea intervenirii unor situaţii excepţionale atunci când în mod obiectiv piaţa monetară suferă transformări care impun luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual, raportat Ia durata creditului bancar, nu reprezintă o motivaţie întemeiată care să determine modificarea unilaterală a clauzelor contractuale. Aceste aspecte trebuie determinate Ia momentul stabilirii marjei bancare, banca având obligaţia de a stabili marja percepută, în raport de criterii prudenţiale bancare şi de durata creditului bancar.

Referitor la clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din convenţia părţilor, Înalta Curte, apreciază că, deşi acest comision denumit de risc face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele anterior arătate, contrar susţinerilor pârâtei, în condiţiile în care nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc Ia echivoc.

Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabileşte la valoarea de „0,1%" comisionul de risc aplicat Ia soldul creditului, lunar, pe toata perioada de derulare a convenţiei, după ce în condiţiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului, situaţia fiind aceeaşi şi în cazul clauzei reglementate în convenţia de credit unde se prevede că pentru acordarea creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru acelaşi serviciu al băncii, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea preţului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeaşi prestaţie, s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, fără a fi aduse Ia cunoştinţa consumatorului într-o manieră neechivocă, la momentul perfectării convenţiei de credit, astfel că faţă de caracterul neclar şi echivoc al clauzei în discuţie, aceasta poate ti supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat asupra dreptului legiuitorului naţional de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, permiţând instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. A se vedea Hotărârea din 3 iunie 2010 cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios, parag. 28-29 respectiv 40-44.

În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din evocata lege potrivit căruia o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, odată ce funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în convenţia de credit, consumatorul s-a aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, neputând fi primite, aşadar, aserţiunile pârâtei sub acest aspect.

Critica pârâtei privind faptul că instanţa de apel a confundat comisionul de risc cu garanţia imobiliară nu poate fi, de asemenea, primită întrucât instanţa de control a făcut o corectă evaluare a comisionului de risc, constatând în mod judicios existenţa unui dezechilibru între contraprestaţii.

Nici critica privind încălcarea principiului libertăţii contractuale, nu poate fi primită în condiţiile în care art. 969 C. civ. prevede că au putere de lege doar convenţiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 configurând situaţiile în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive, deci neconforme cu legea.

Argumentaţia pârâtei în sensul existenţei negocierii şi acceptării clauzelor convenţiei de credit de către părţi în cunoştinţă de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii, aspect nerelevat de situaţia de fapt reţinută de instanţe.

În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1393, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european cât şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de servicii financiare, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora Ia situaţia de fapt stabilită şi că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală şi având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către intimaţii-reclamanţi urmează a fi obligată recurenta-pârâtă SC C. SA Bucureşti Ia plata sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată, în favoarea intimaţilor-reclamanţi B. şi A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 187/2012 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.

Obligă recurenta-pârâta SC C. SA Bucureşti să achite intimaţilor-reclamanţi B. şi A. suma de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2013.