Subcontracting dispute: validity of debt compensation involving insolvent party and failure to verify certainty of claims.

Decizia nr. 372/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 546 din data de 2 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/104/2012 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. şi a fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 73.265,27 RON reprezentând debit restant - 7.718 RON şi penalităţi de întârziere de 65.546,81 RON calculate până la data de 01 august 2012, respectiv data introducerii acţiunii.

În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de lucrări de subantrepriză din 11 mai 20098 în temeiul căruia reclamanta, în calitate de executant, a efectuat lucrarea „lucrări de întreţinere şi reparaţii în amenajările interioare de irigaţii care deservesc OUAI Piatra Olt" ,pârâta având calitate de antreprenor general.

Potrivit art. 5 din contractul părţilor, preţul convenit pentru realizarea lucrărilor confirm graficului cantitativ şi valoric anexat contractului plătibil executantului de către antreprenorul general, conform graficului de plăţi este de 93% din preţul rară TVA al contractului de 932.438 RON, adică 867.167,34 RON fără TVA.

Diferenţa de 7% revine antreprenorului general reprezentând comisionul de acordare a contractului.

Totodată art. 5 pct. 3 a prevăzut că plata lucrărilor efectuate de către executant se va face de către antreprenor în termen de 5 zile de la predarea lucrării sau lucrărilor pe tronsoane fizic executate, pe baza procesului verbal de recepţie şi a devizului de lucrări, prin factură.

Prin art. 12 pct. 2 părţile au stabilit că în cazul în care antreprenorul general nu onorează facturile în termen de 5 zile conform art. 18 pct. 1, atunci acesta are obligaţia de a plăti penalităţi de 1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului datorat, stabilindu-se în art. 18 că antreprenorul general va efectua plata către executant în termen de maxim 5 zile calendaristice de la data încasării de la beneficiarul direct al lucrării.

Instanţa a reţinut ca, în speţă, se pune problema de interpretare a clauzelor contractuale cu privire la termenul de la care curge exigibilitatea plăţilor, termen care urmează să fie stabilit în raport de clauzele consimţite de părţi prin contractul din anul 2009 respectiv art. 18 pct. 1 coroborat cu art. 12 pct. 2 din acest contract.

Astfel termenul de 5 zile în care pârâta în calitate de antreprenor general avea obligaţia de a plăti reclamantei în calitate de executant plata lucrărilor pentru care reclamanta emisese facturi fiscale, curge de la data la care pârâta a încasat sumele de la beneficiarul direct - beneficiar care în cauză este A.N.I.F.

Numai în cazul în care plăţile ar fi fost efectuate cu depăşirea acestui termen de 5 zile începeau să curgă penalităţile de întârziere stabilite de părţi în art. 12 pct. 2 din contract, iar nu în termen de 5 zile de la data emiterii facturii aşa cum a arătat reclamanta in cererea de chemare în judecată.

Începând cu data de 28 decembrie 2011 s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare care a preluat prin Protocolul de predare primire toate documentele de la Administraţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare.

Prin adresa din 11 octombrie 2012 emisă de A.N.I.F. Filiala Dolj au fost evidenţiate sumele şi datele la care A.N.I.F. a virat către pârâta C. sumele de bani aferente executării lucrărilor de către reclamanta SC A., rezultând o sumă de 103.531,69 RON care a rămas neachitată la data de 28 decembrie 2011, urmând ca pentru virarea acestei sume să fie realizată de A.N.I.F. - filiala Olt.

În urma admiterii obiecţiunilor formulate de pârâtă expertul desemnat în cauză – D., a stabilit în raportul de expertiză depus la data de 28 mai 2013 că pârâta C. SA are de achitat către reclamantă la data de 05 iunie 2012 un sold final de 7.718,46 RON, corespunzător soldului exigibil la data de 05 iunie 2012, fiind calculate penalităţile de întârziere în raport de art. 18 pct. 1 coroborat cu art. 12 pct. 2 din contract in sumă totală de 65.546,81 RON.

Instanţa a reţinut ca prima variantă a raportului de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat, raport de expertiză care cuprinde două variante de răspuns, întrucât în varianta 1 a acestui raport, expertul a procedat la un calcul eronat al penalităţilor contractuale raportat doar la art. 5 pct. 3 din contractul părţilor, iar, în varianta nr. 2 a aceluiaşi raport, a procedat la calculul penalităţilor în raport de art. 12 pct. 2, fără a avea în vedere şi art. 18 pct. 1 respectiv data la care sumele de bani au fost virate de către A.N.I.F. către pârâta C.

S-a reţinut că, în ambele rapoarte de expertiză, expertul a ajuns la concluzia că debitul este în sumă de 7.718,46 RON, procedând la un calcul diferit doar în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere.

Instanţa a apreciat că ultimul raport de expertiză întocmit în cauză corespunde clauzelor contractuale privind data de la care curg penalităţilor de întârziere cu raportare la înscrisurile care fac dovada plăţilor efectuate între părţi.

S-a reţinut ca fiind lipsită de relevanţă susţinerea reclamantei privind lipsa înscrisurilor din care să rezulte plăţile efectuate de către A.N.I.F. către pârâta C., atâta timp cât, prin adresa din anul 2012 emisă de A.N.I.F. Filiala Dolj sunt evidenţiate în mod distinct aceste plăţi, neavând relevanţă nici împrejurarea că din aceste sume virate de A.N.I.F. pârâta C. SA urma să achite sume pe care le datora mai multor creditori, întrucât la stabilirea penalităţilor s-au avut în vedere datele la care A.N.I.F. a virat banii către pârâta C.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au formulat recurs, calificat de către instanţă la termenul din 14 noiembrie 2013 ca fiind apel.

În cauză a fost încuviinţată refacerea raportului de expertiză, fiind numit expert E. şi expert asistent solicitat de reclamantă F.

Raportul de expertiză a fost depus la dosar la 07 iulie 2014 cu opinie separată a expertului asistent, iar răspunsul la obiecţiuni a fost depus la dosar la 17 octombrie 2014.

La 20 octombrie 2014 apelanta - reclamantă a depus la dosar o precizare de acţiune, mărind cuantumul pretenţiilor la 6.314.803,08 RON.

Prin decizia civilă nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 546 din data de 2 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/104/2012. A fost admis apelul formulat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost schimbată în parte sentinţa în sensul că a fost admisă în parte cererea reclamantei, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 32.608,91 RON din care 741,51 RON debit şi 31,687,40 RON penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi şi în continuare până la achitarea debitului. A fost obligată apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă la plata sumei de 2821 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că atât prin raportul de expertiză întocmit de expert G., cât şi prin răspunsul la obiecţiuni s-a arătat că, la întocmirea lucrării, au fost avute în vedere numai înscrisurile referitoare la lucrările la care fac părţile referire în acţiune, fiind analizate documentele de plată şi contabile, în original sau copie, după cum au fost puse la dispoziţia expertului, deşi apelanta reclamantă a contestat o parte din documentele de plată, susţinând fie că ele nu au fost depuse în original, fie că nu privesc plata pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza contractului de subantrepriză din 11 mai 2009.

În ceea ce priveşte OP din 25 noiembrie 2009 şi din 04 mai 2012, experta a arătat că A.N.I.F. RA nu deţine originalele deoarece se întocmeşte un singur exemplar original care rămâne la trezorerie, fiind însă avute în vedere extrasele de cont.

De asemenea, experta a arătat ca debitul de 300.000 RON înscris în factura din 13 mai 2009 şi achitat cu OP din 05 august 2009 a fost plătit şi vizează lucrări tot în executarea contractului din 11 mai 2009.

Deşi expertul asistent şi reclamanta au susţinut că factura din 13 mai 2009 a fost emisă în baza altor lucrări şi nu în executarea contractului din 11 mai 2009, nu se arată despre ce alte lucrări este vorba şi nici nu se oferă nicio explicaţie de ce la rubrica "denumirea produselor sau a serviciilor" este înscrisă ca activitate prestată "lucrări de întreţinere şi reparaţii în amenajările interioare de irigaţii care deservesc OUAI Piatra Olt, jud. Olt" ceea ce corespunde întocmai cu art. 4 al contractului din 11 mai 2009: "obiectul contractului".

În aceste condiţii, aşa cum rezultă din raportul de expertiză şi din anexa întocmită de expertul asistent, instanţa de apel a constatat că există un debit neachitat de SC C. SA către SC A. SRL în executarea contractului din 11 mai 2009 de 7.718,46 RON.

S-a reţinut poziţia diferită a părţilor cu privire la factura din 01 iunie 2012 în valoare de 6976,95 RON reprezentând refacturarea penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea la termen a lucrărilor, penalităţi facturate de A.N.I.F. RA în calitate de beneficiar.

Această factură, expediată prin poştă, nu se regăseşte înscrisa în contabilitatea SC A. SRL, care nu o recunoaşte, deşi la dosar există confirmarea de primire. Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat, pe de o parte, realitatea penalităţilor în sumă de 6976,95 RON, facturate de A.N.I.F. RA pentru întârzierea în executarea lucrărilor, dar şi facturarea acestora de către SC C. SA către SC A. SRL, executantul lucrării, în temeiul art. 12.1 din contractul din 11 mai 2009.

S-a constatat că încă de la instanţa de fond şi ulterior, în apel, pârâta SC C. SA a solicitat compensarea datoriilor reciproce.

Având în vedere şi clauzele contractuale precum şi dispoziţiile art. 969 C. civ., instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată această cerere, reţinând că soldul, suma restantă a SC C. SA către SC A. SRL, sumă la care urmează să fie calculate penalităţile, este de 741,51 RON (7.718,46-6.976,95 RON), debit neachitat aşa cum rezultă din raportul de expertiză şi din anexa întocmită de expertul asistent.

Cu privire la penalităţile de întârziere, s-a arătat că acestea au fost stabilite prin art. 12.2 din contractul de subantrepriză încheiat, ca fiind de 1 % pe zi de întârziere şi că reprezintă rezultatul acordului de voinţă al părţilor.

Aşa fiind, având în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză şi raportat la debitul restant de 741,51 RON, s-a apreciat că, în cauză, cuantumul penalităţilor datorate de SC C. SA până la data efectuării raportului de expertiză este de 31.867,40 RON, acestea urmând a fi calculate şi pentru viitor, până la data achitării integrale a debitului.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar expert insolvenţă SPRL Filiala Bucureşti a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Craiova.

În argumentarea recursului, recurenta critică hotărârea atacată, susţinând, în esenţă, că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Apreciază că instanţa de apel şi-a însuşit concluziile greşite ale expertului, pronunţând o hotărâre care încalcă dispoziţiile art. 1092 şi urm. C. civ., din materia plăţii, precum şi pe cele ale art. 46 şi art. 50-52 C. com., şi a imputat în mod greşit plata asupra datoriei intimatei faţă de recurentă în temeiul contractului din 11 mai 2009, fără un probatoriu clar în acest sens.

Arată că instanţa de apei a scăzut din debitul de 7.718,46 RON, suma de 6.976,95 RON, constatând că a operat compensaţia legală între datoria intimatei faţă de recurentă (7.718,46 RON) şi datoria recurentei faţă de intimată (6.976,95 RON) şi a rămas un rest de plată în sarcina intimatei de 741.51 RON, la care se adaugă penalităţi de întârziere.

În opinia recurentei, procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1144 C. civ., potrivit cărora compensaţia operează de drept, în puterea legii şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotitaţilor lor, respectiv compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

Or, datoria recurentei faţă de intimată, constând în penalităţi de întârziere, pe care aceasta le-ar fi plătit beneficiarului lucrărilor şi pe care le pretinde, nu are caracter cert.

Pentru a putea constata că a operat compensaţia legală, susţine recurenta, instanţa de apel trebuia să verifice caracterul cert, lichid şi exigibil al ambelor datorii.

Un argument în plus în sprijinul inexistenţei obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere îl constituie şi dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 85/2006, conform cărora nicio dobânda, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii. Arată că recurenta a intrat în insolvenţă la data de 19 martie 2012, iar factura de penalităţi a fost emisă la 01 iunie 2012.

Pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele sale, prin administrarea unui probatoriu complet, inclusiv a unei expertize contabile, în vederea aplicării corecte a normelor de drept incidente în speţă, apreciază ca se impune casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât numai în acest fel se poate stabili întinderea debitului datorat de intimată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC C. SA nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, reţine caracterul fondat al recursului pentru considerentele care succed:

Criticile recurentei-reclamante vizând greşita aplicare a dispoziţiilor privitoare la compensare se constată ca fiind fondate.

În speţă, instanţa de apel a avut în vedere expertiza efectuată în apel reţinând că la întocmirea lucrării, au fost avute în vedere numai înscrisurile referitoare la lucrările la care fac părţile referire în acţiune, fiind analizate documentele de plată şi contabile, în original sau copie, după cum au fost puse la dispoziţia expertului, deşi reclamanta a arătat că o parte din documentele de plată nu privesc plata pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza contractului de subantrepriză din 11 mai 2009.

Instanţa de apel s-a rezumat a prelua constatările din raportul de expertiză şi a apreciat ca fiind întrunite dispoziţiile art. 1144 şi 1145 C. civ. vizând compensarea datoriilor, fără a demonstra caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei intimatei împotriva recurentei.

Se impune lămurirea situaţiei de fapt prin administrarea unor probe utile şi concludente cauzei, raportat la prevederile contractului de subantrepriză din 11 mai 2009, dar şi la faptul că, ulterior încheierii contractului, reclamanta a intrat în procedura insolvenţei.

Aceasta întrucât, nu se poate aprecia concordanţa dintre argumentele instanţei de apel în măsură să susţină soluţia pronunţată cu privire la compensarea datoriilor, cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, iar cercetarea fondului este un element esenţial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situaţia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale.

Per a contrario, în absenţa unei situaţii de fapt în concret stabilită, este imposibil de realizat verificarea aplicării corecte a legii de către instanţa de apel, aspect ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili pe deplin împrejurările de fapt.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (...)".

În plus, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că reclamanta este o societate aflată în procedura insolvenţei, procedură specială, cu caracter colectiv, concursual şi egalitar, iar creanţele îndreptate împotriva acestei debitoare supuse acestei proceduri speciale se înregistrează şi se îndestulează exclusiv după regulile şi în ordinea stabilitie imperativ prin legea insolvenţei.

Este adevărat că în dreptul comun, compensarea ca modalitate de stingere a două obligaţii reciproce este reglementată de art. 1143 - 1153 C. civ. şi că aceasta poate fi legală, judiciară sau convenţională, în speţă, însă, în condiţiile în care reclamanta se află în procedura insolvenţei, este necesar a se analiza, după lămurirea situaţiei de fapt, daca se poate vorbi de o compensare convenţională, astfel cum aceasta a fost reţinută în cauză, iar nu despre o compensare legală sau judiciară ce nu ar putea fi examinată decât în procedura specială de către judecătorul-sindic.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a încălcat obligaţia stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris, în fapt şi în drept, de ce s-a ajuns la soluţia adoptată, obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Este util de subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 parag. 1 C.E.D.O., întrucât, conform jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franţei - Hotărârea din 21 martie 2000).

Rezumând argumentele evocate şi având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluţie ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere aplicarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor legale arătate şi prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reţine lipsa de temei legal a deciziei recurate, întrucât din modul în care a fost redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, astfel că va admite recursul şi va casa decizia şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., urmând ca instanţa să administreze probele pe care le consideră necesare şi utile dezlegării pricinii.

În raport de soluţia pronunţată, toate celelalte critici ale recurentei nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanţa de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar expert insolvenţă SPRL Filiala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2016.