Bank's appeal rejected: abusive loan clauses voided, risk commission must be refunded

Decizia nr. 3521/2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 983/civ din 25 iulie 2012 Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia calităţii procesuale pasive a SC A. SA Sucursala Iaşi.

A respins acţiunea formulată de B. şi C. în contradictoriu cu SC A. SA Sucursala Iaşi ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în lunile martie, aprilie şi mai 2008 şi excepţia prescripţiei dreptului Ia acţiune invocate de pârâtă prin întâmpinare.

A respins excepţia rămânerii fără obiect a capătului de cerere vizând anularea clauzei inserate în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit încheiate intre părţi.

A admis, în parte, acţiunea formulată de B. şi C., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, Bucureşti, şi a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 3 lit. d) din convenţia de credit din 15 februarie 2008 şi convenţia de credit din 12 februarie 2008 privind data ajustării dobânzii şi art. 5 lit. a) din aceleaşi convenţii privind aplicarea comisionului de risc, precum şi a art. 3.5 şi 3.11 din condiţiile speciale şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor comisionul de risc încasat de la data primei anuităţi şi până la data de 21 iulie 2010 în ce priveşte contractul din anul 2008 şi 8721,28 CHF sau echivalentul în RON, precum în continuare din 14 august 2011 până la data pronunţării hotărârii, cu referire la contractul din 15 februarie 2008.

A respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor înserate în secţiunile 8 şi 10 din Condiţiile generale ale convenţiilor încheiate şi a obligat pârâta Ia plata dobânzii legale aferente sumelor, calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până Ia data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

În primul rând, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sucursalei iaşi instanţa având în vedere încheierea convenţiilor cu SC A. SA, prin sucursală, a admis excepţia şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu sucursala ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului Ia acţiune, invocată de pârâta tribunalul a reţinut că cererea vizând constatarea nulităţii clauzei care este imprescriptibilă, în timp ce solicitarea de restituire a sumei încasate de bancă cu titlu de comision de risc este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, dar termenul de la care curge prescripţia este cel al constatării caracterului abuziv al clauzei şi nu al încasării sumelor de bani.

Este adevărat că reclamanţii tind Ia realizarea unui drept de creanţă şi cererea accesorie este prescriptibilă extinctiv, dar acest termen curge de Ia data momentului naşterii dreptului Ia acţiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, adică de Ia momentul constatării caracterului abuziv potenţial al clauzei, anterior acestui moment reclamanţii neavând deschisă calea acţiunii în justiţie.

Faţă de cele indicate, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor de bani au fost respinse.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada de către pârâtă a semnării de către reclamanţi a vreunui act adiţional, sau a existenţei unui astfel de act care să îi fi fost comunicat reclamantului, prin care art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiilor să fi fost eliminat, astfel încât excepţia este neîntemeiată, fiind respinsă.

În ceea ce priveşte fondul, tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte caracterul potenţial abuziv invocat de reclamanţi al clauzei art. 5 lit. a), comisionul de risc, din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit şi 3.5 din condiţiile generale încheiate, tribunalul a reţinut următoarele:

Clauza de la pct. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit prevede obligaţia reclamanţilor de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadentă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant - pârâta - şi consumatori - reclamanţii din cauză, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din lege.

Legea nr. 193/2000 prevede însă, cum a invocat pârâta, şi o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art. 4 alin. (6) din actul normativ naţional transpune prevederile art. 4 alin. (2) din Directivă care, de o manieră mai clară, menţionează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Clauza de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit şi 3.5 din condiţiile generale au ca obiect stabilirea unui comision, aşadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, a constatat tribunalul, aparent, ar plasa această clauză sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput), precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare Ia preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care şi cel de risc.

Secţiunea 3, intitulată „Costuri" din condiţiile generale ale convenţiei de credit, la art. 3.5, defineşte comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, definiţie care este identică în substanţă cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nici o altă prevedere contractuală, fie ea din Condiţiile generale sau speciale, nu oferă alte informaţii cu privire la destinaţia comisionului de risc, justificarea acestuia.

În consecinţă, se constată că pentru acelaşi serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a preţului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară şi inteligibilă a clauzei referitoare la preţ nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă.

De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menţionează că, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare Ia aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declaraţie a fost interpretată de tribunal, raportat la situaţia din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puţin aparent, pentru acelaşi serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru acelaşi serviciu aduce în discuţie problema existenţei unei veritabile contraprestaţii pentru unele dintre aceste costuri, în speţă comisionul de risc, aspect ce a fost analizat însă cu prilejul examinării cerinţei bunei credinţe în stipularea clauzei cenzurate.

Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, tribunalul a procedat la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit şi 3.5 din condiţiile generale prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, atât reclamanţii, cât şi pârâta, au învederat, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, faptul că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Prin aceste prevederi s-a urmărit eliminarea elementului discreţionar în relaţiile contractuale dintre entităţile comerciale şi persoanele fizice, având în vedere lipsa de echilibru şi posibilitatea existenţei unor abuzuri în materie.

Aşadar, în primul rând, în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie să se analizeze dacă acea clauză a fost sau nu negociată cu consumatorul. Pârâta însăşi, prin întâmpinarea depusă în faţa Judecătoriei Iaşi, a arătat expres că aceste contracte de credit au fost asimilate în doctrină cu contractele de adeziune sau contracte standard preformulate, clientul, după informare, putând accepta sau nu încheierea contractelor, aşadar se recunoaşte în mod expres nenegocierea actului încheiat.

Este, de altfel, un fapt comun faptul că marea majoritate a contractelor de consum - şi, deci, şi contractele de credit încheiate cu consumatorii - sunt convenţii de adeziune, unde voinţa consumatorului nu joacă nici un rol în „modelarea" corpului contractual: fixarea valorii dobânzii, inclusiv a dobânzii anuale efective (DAE), a cuantumului diferitor comisioane bancare (de risc, de analiză a dosarului, de administrare lunară/anuală a contului, de rambursare anticipată ş.a.), a penalităţilor de întârziere datorate etc. nu sunt apanajul consumatorului, nefiind el cel care creionează oferta de creditare. Ar fi absurd să considerăm societatea bancară ca fiind iniţiatoarea unui apel la oferte, după cum la fel de hilară ar fi prezumarea existenţei - din partea acesteia - a unei invitaţii la negociere adresate consumatorilor.

De altfel, art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulate a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria Iui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută în mod imperativ în Condiţiile generale ale Convenţiei, iar pârâta nu a făcut o asemenea probă, astfel că Tribunalul a constatat că este îndeplinită condiţia lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

În condiţiile în care nu se menţionează în mod clar şi precis care este scopul încasării acestui comision de risc (chiar dacă pârâtă invoca ulterior o serie de aspecte neîndicate în clar în contract) rezultând că el reprezintă sau are acelaşi rol ca şi dobânda încasată (respectiv echivalentul remunerării pârâtei pentru acordarea creditului), era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoştinţe de specialitate în domeniu să poatâ negocia acest comision, rolul şi modul de funcţionare ale acestuia nefiindu-i cunoscute.

Pentru aceste considerente, apreciind ca probat prin cele invocate dezechilibrul semnificativ creat între părţi în detrimentul consumatorului, tribunalul a reţinut că acea clauză înscrisă în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, privind comisionul de risc, şi 3.5 din Condiţiile generale sunt nule, dispunând şi restituirea sumelor încasate nelegal de bancă.

În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a solicitat restituirea sumei din graficele anexate, s-a sesizat că în ce priveşte contractul din anul 2008 începând din 21 iulie 2010 comisionul de risc nu a mai fost încasat, fapt pentru care Tribunalul a admis în parte solicitarea de restituire a acestuia doar pentru perioada datei primei anuităţi -21 iulie 2010- respingând pentru cealaltă perioada solicitată.

În ceea ce priveşte data ajustării dobânzii, clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiilor şi 3.11 din condiţiile generale, potrivit căreia: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", s-au menţionat următoarele:

Aceasta este fără îndoială un element component al costului creditului, ceea ce ar putea plasa această clauză, ca şi în situaţia comisionului de risc, sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului.

Clauza care permite băncii calculul dobânzii în funcţie de schimbările semnificative de pe piaţa monetară, precum şi clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acorda un drept discreţionar băncii de a modifica acordul de voinţă format Ia momentul semnării contractelor de credit.

Art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, referitoare la clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată Ia un indicator precis individualizat, face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Corespondenţa băncii către client prin care a notificat împrumutaţilor modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât şi acest indicator este genune şi nu precis, individualizat, reţinându-se că o astfel de adresă este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.

De fapt, această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei invocate, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 984 C. civ.

Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de faţă - dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.

Astfel, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părţile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de faţa cuantumul dobânzii).

Cu alte cuvinte, conform celor susţinute şi în doctrină, „actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în funcţie de care urmează să se individualizeze obiectul".

Or, în situaţia de faţă, clienţilor Ie este imposibil să determine modalitatea în care banca, lună de lună, calculează în mod discreţionar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil ai dobânzii.

În plus, clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, conţine o condiţie pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligaţiei de a calcula corect şi transparent cuantumul dobânzii. Conform dispoziţiilor contractuale, banca s-a obligat să calculeze dobânda curentă care trebuie achitată cu titlu de preţ al contractului, dar modalitatea în care banca a înţeles să îşi exercite această obligaţie a fost principiul şi voluero - „dacă vreau dobânda creşte/scade".

De altfel, această modalitate de cuantificare a dobânzii intră în contradicţie flagrantă şi cu alte prevederi legale.

Astfel, conform art. 54 Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (în cazul de faţă banca) trebuie să informeze consumatorii (adică împrumutatul) despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele tehnice care trebuie să însoţească produsul".

Acest articol trebuie interpretat prin raportare Ia definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze cocontractanţii cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, expresia utilizată fiind manifest ilegală.

Faţă de cele reţinute, tribunalul a constatat că şi aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fapt pentru care a constatat şi nulitatea absolută a acesteia.

Alta este situaţia în cazul clauzelor înserate în cap. 8 şi 10 din Condiţiile generale ale convenţiei.

În ceea ce priveşte cap. 8 din Condiţiile generale, instanţa a constatat că prin înserarea acestor articole nu s-a creat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu s-a urmărit în nici un caz un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului, ci doar garantarea corespunzătoare a restituirii integrale a debitului.

Posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului este stabilită doar în cazuri clar şi strict determinate care afectează dreptul băncii intimate de a recupera suma împrumutată ori de a executa garanţiile constituite, ca urmare a unor fapte săvârşite de împrumutat sau garanţi.

Astfel, în situaţia în care valoarea bunului adus drept garanţie scade sau, s-au iniţiat acţiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia urmează să fie distribuite între creditorii săi, consumatorul suferă o primă pagubă, care poate avea fără îndoială efect asupra posibilităţii sale obiective de achitare a creditului, banca nefăcând decât să îşi stabilească pârghiile necesare pentru a-şi acoperi riscurile viitoare.

În acest sens, s-a reţinut că potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speţă băncii) de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a declara scadenta anticipată a creditului în anumite situaţii, expres şi limitativ indicate, când consideră că riscul său de a-şi recupera debitul a devenit major. Or. în cauza de faţă suntem în prezenţa unui contract de servicii financiare (contract de credit bancar), există indicat temeiul declanşării acestei proceduri, există prevăzută obligaţia băncii de a notifica clientul, este, fără îndoială, subliniată culpa debitorului în declanşarea acestei proceduri (neplata în privinţa art. 8.1 liniuţa a doua şi a treia), sau fluctuaţiile economice care pot genera scăderea garanţiilor solicitate de bancă, şi care trebuie privite prin prisma timpului îndelungat de rambursare (300 luni). Aşa fiind, nu s-a putut aprecia existenţa caracterului abuziv al acestor clauze.

Părţile contractante au prevăzut în mod rezonabil, ivirea unor situaţii de insolvabilitate a debitorului sau de modificare a echilibrului contractual, caz în care nu se poate reţine încălcarea principiului consensualismului. S-a prevăzut existenţa acestor clauze ca un mijloc de drept eficient în rezolvarea unei situaţii juridice de origine contractuală, determinată de o posibilă schimbare a situaţiei economice din ţară sau a situaţiei financiare a debitorului. A admite altfel, s-ar aduce atingere principiului pacta sunt servanda şi teoria impreviziunii (rebus sie stand/bus) ajungându-se ca efectele actului să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele. Tribunalul a reţinut că momentul dezechilibrului nu este cel al realizării acordului de voinţă, ci ulterior acestuia, astfel că nu este incident viciul de consimţământ reprezentat de lipsa cauzei. Faptul că s-au schimbat datele realităţii pe parcursul derulării contractului, cu duce la afectarea consimţământului părţii dezavantajate. Timpul care se intercalează între momentul acordării creditului şi cel al scadenţei a adăugat relaţiei un element caracteristic şi anume, riscul de neplată care se acoperă prin garanţie. Mobilul concret, cauza determinantă avută în vedere de reclamanţi, a fost să obţină un credit, o sumă de bani (pe care a obţinut-o), iar a băncii să presteze acest serviciu financiar pentru a obţine un profit (banca câştigă din dobânzi şi comisioane), şi este normal să fie aşa pentru că realizarea unui câştig este de esenţă.

Faţă de cele indicate, tribunalul a apreciat că în ce priveşte aceste capitole nu s-a făcut dovada dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin decizia nr. 182/2012 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel laşi, secţia civilă:

I. A respins excepţiile invocate de către pârâta SC A. SA şi anume: excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

II. A admis apelul declarat de reclamanţii B. şi C. împotriva sentinţei nr. 963/civ din 25 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea formulată de către reclamanţii B. şi C. în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Bucureşti, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor comisionul de risc încasat de către aceasta în temeiul contractelor de credit din 15 februarie 2008 şi din 12 februarie 2008, precum şi comisionul de administrare încasat în perioada 23 august 2010 – 21 februarie 2011 în temeiul contractului de credit din 12 februarie 2008.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor înserate în secţiunea 8 „scadenţa anticipată" şi secţiunea 10 „costuri suplimentare" din convenţiile de credit din 15 februarie 2008 şi din 12 februarie 2008.

A dispus eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din cuprinsul celor două contracte de credit şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei decizii.

III. A respins apelul declarat de către pârâta SC A. SA împotriva aceleiaşi sentinţe.

Examinând cu prioritate excepţiile invocate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., curtea Ie-a respins ca neîntemeiate.

Art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede că în cazul în care consumatorii sunt prejudiciaţi prin contractele încheiate cu încălcarea acestei legi, aceştia au dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ.

Legea nr. 193/2000 conferă Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor dreptul de a efectua controale în leqătură cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, din oficiu sau la sesizarea persoanelor prejudiciate, încheind procese-verbale pentru faptele constatate.

Art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 abilitează aceste organe să sesizeze tribunalul solicitând obligarea profesioniştilor să modifice contractul ce cuprinde clauze abuzive.

Dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 nu aduc atingere dreptului consumatorului (căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive) de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune şi pe cale de excepţii, în condiţiile legii.

Din interpretarea art. 13 alin. (4) şi art. 14 din Legea nr. 193/2000 rezultă că dreptul consumatorului de a se adresa instanţei pentru constatarea nulităţii unor clauze abuzive este recunoscut separat şi independent de procesul - verbal de constatare şi de acţiunea pusă (a dispoziţie organelor de control prin art. 9-13 alin. (1), (3) din Legea nr. 193/2000.

Reclamanţii B. şi C., consumatori în înţelesul Legii nr. 193/2000, au deschisă calea formulării acţiunii, astfel că cele două excepţii invocate de apelanta SC A. SA vor fi respinse.

Din această perspectivă, constatarea caracterului abuziv al unei clauze de către instanţa de judecată produce efecte juridice ce pot fi asimilate instituţiei juridice a nulităţii absolute, astfel că nu se poate reţine regimul juridic al nulităţii relative invocat de către apelantă, supus dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, astfel că, dreptul la acţiune al reclamanţilor este imprescriptibil.

Cu privire la apelurile declarate în cauză, curtea a reţinut că este fondat cel formulat de către reclamanţii B. şi C. şi nefondat cel promovat de pârâta SC A. SA.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din Condiţii speciale - data ajustării dobânzii, curtea nu a primit criticile apelantei referitoare la faptul că este exclusă verificării clauza contestată din perspectiva caracterului abuziv întrucât componentele la care se referă fac parte din preţul contractului şi nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Instanţa a constatat că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat şi nediferenţiat de Ia controlul caracterului abuziv clauzele referitoare Ia preţ, făcând referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi Ia necesitatea exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei referitoare la preţ.

Clauza contestată în cauză este doar o parte a costului contractului şi nu a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil, contrar susţinerilor apelantei.

Modul de redactare a acesteia Iasă la libera apreciere a băncii modificarea dobânzii, fiind de natură a rupe echilibrul contractual.

În jurisprudenţa sa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consfinţit dreptul statuar de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/20QS, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociation de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), parag. 28-29, 40, 44).

În ceea ce priveşte negocierea cu consumatorii a clauzei contestate, curtea a observat că, deşi sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a probat negocierea ei directă, contrar celor afirmate de apelante.

Simpla semnare a contractului nu are semnificaţia cunoaşterii/negocierii acestei clauze.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi.

Din datele speţei rezultă că pârâta a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susţinerile privitoare Ia negocierea clauzelor sunt vădit nefondate şi vor fi respinse ca atare.

Instanţa a constatat că sintagma „schimbări semnificative” nu este definită nici în condiţiile generale şi nici în condiţiile speciale ale convenţiei de credit, neputând fi cenzurată interpretarea pe care banca o poate da clauzei, indicii la care se raportează, respectiv momentul şi modul de aplicare al acesteia.

În consecinţă curtea a apreciat ca fiind corectă constatarea instanţei de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia o clauză al cărei înţeles nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Instanţa nu a primit nici justificările acestei clauze, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în convenţia de credit încheiată cu reclamantul.

Împrejurarea invocată de apelantă potrivit cu care reclamanţii au avut cunoştinţă de existenţa şi de întinderea obligaţiilor ce le reveneau, atât sub aspectul valorii cât şi sub cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) şt au fost de acord, prin semnarea convenţiei, cu această clauză nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raţionament ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce au putea conţine clauze abuzive.

C. civ. consacră principiul libertăţii contractuale, însă art. 989 precizează expres că au putere de lege doar convenţiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situaţii în care clauzele contractuale consimţite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În ce priveşte condiţia că respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi aceasta este îndeplinită în cauză, instanţa având în vedere considerentele arătate mai sus, referitoare la libera apreciere a băncii de a modifica dobânda, în detrimentul consumatorului, dar şi poziţia de recunoaştere a băncii, cuprinsă în întâmpinarea aflată Ia dosarul de fond.

Instanţa a constatat că, clauza prevăzută Ia art. 3 lit. d) din convenţia de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii" pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.

Conform art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi totodată cu condiţia informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract" în sensul legii se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, va trebui sa suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanţă.

Corect a apreciat prima instanţă că motivul unei „schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu îndeplineşte cerinţele susmenţionate, o schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă.

Dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiţia motivului întemeiat, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate neprevăzută în contract.

Prin urmare apelanta nu poate invoca în mod valabil în apărarea sa prevederile art. 1 din Anexa Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiţia prevederii în convenţie a posibilităţii de reziliere a contractului.

În opinia instanţei de apel, deteriorarea echilibrului contractual are loc atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauza prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.

Contractul de credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcţie de oscilaţiile în orice sens a anumitor factori concreţi, fără a fi implicată în vreun fel voinţa unei dintre părţi.

Modalitatea în care apelanta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (şi nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestaţiilor părţilor.

Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă părţile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale şi cunoscând suma creditului acordat cunosc de Ia început întinderea exactă a prestaţiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcţie de evoluţia indicilor specificaţi în contract.

În speţă, deşi părţile au stabilit iniţial rata fixă a dobânzii, prin voinţa exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.

O astfel de clauză este abuzivă întrucât transformă convenţia de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligaţia creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiţie pur potestativă, fiind sancţionată potrivit şi dispoziţiilor de drept comun cu nulitatea absolută (art. 1010 C. civ., în vigoare la data încheierii convenţiei).

Referitor la comisionul de risc, curtea a apreciat că acesta a creat un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În speţă, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secţiunea 3 intitulată „Costuri" din condiţiile generale) şi anume acel comision perceput pentru punerea Ia dispoziţie a creditului (dar şi din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiţia sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără a se face distincţie între ele - într-un mod clar şi inteligibil, cum prevede dispoziţia comunitară, precum şi legea de transpunere a acesteia.

S-a reţinut că tribunalul a interpretat corect declaraţia cuprinsă, în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit cu care, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanţa poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.

Comisionul de risc a fost impus în convenţia de creditare fără ca apelanta să arate criteriile în raport de care a fost stabilit, momentul în care se produce şi în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deşi existau şi alte garanţii. Tot astfel, nu s-a stabilit motivul pentru care acest comision nu se rambursează persoanei împrumutate Ia finalul creditului, în situaţia neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogăţirea făra justă cauză a comerciantului.

Curtea a reţinut că, prin modul în care a fost formulat şi perceput comisionul de risc, fără nicio posibilitate de negociere şi determinare, s-a urmărit nejustificat majorarea „costurilor" creditului ceea ce are ca efect prestaţii disproporţionate şi dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei referitoare la negocierea cu consumatorii a clauzei contestate, curtea a constatat că, deşi sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, astfel că simpla semnare a contractului nu are semnificaţia cunoaşterii/negocierii acestor clauze.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi.

Instanţa a constatat că acest comision nu este definit nici în condiţiile generale şi nici în condiţiile speciale ale convenţiei de credit, neputând fi verificată destinaţia şi funcţia acestuia.

In consecinţă, curtea a apreciat ca fiind corectă constatarea instanţei de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol şi mod de funcţionare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Ori, în speţă, nu s-a contestat împrejurarea că executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci asupra unui imobil.

Instanţa de apel - ca şi cea de fond - nu poate ignora nici cuantumul acestui comision care, la sfârşitul perioadei de rambursare însumează 52.232,02 CHF, valoarea creditelor fiind de 135.305 CHF.

Instanţa notează că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanţa apreciază că, prin stipularea comisionului de risc în acest context, s-a creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a dispus restituirea comisionului de risc, curtea a reţinut următoarele:

Potrivit extraselor de cont depuse Ia dosar până la data de 21 iulie 2010, banca a încasat comision de risc aferent contractului de împrumut din 12 februarie 2008, iar începând cu data de 23 august 2010 comision de administrare. Acest comision de administrare a fost încasat până la data de 21 februarie 2011, când - începând cu 21 martie 2011 - comisionul încasat poartă denumirea de comision de risc.

Cu adresa din 18 septembrie 2010, banca a propus reclamanţilor perceperea unui comision de administrare de 0,22% pe lună aplicat la soldul creditului pentru administrarea creditului, din perspectiva riscurilor asumate de către bancă pentru punerea la dispoziţie a creditului, comision înserat şi în actul adiţional la contractul din 12 februarie 2008, dar nesemnat de către reclamanţi.

Curtea a constatat că scopul perceperii comisionului de administrare şi cuantumul acestuia este acelaşi cu cel al comisionului de risc, astfel că banca a procedat, pentru perioada 23 august 2010-21 februarie 2011, la perceperea aceluiaşi comision de risc, dar redenumit comision de administrare.

Cum clauza privind comisionul de risc a fost găsită abuzivă, urmează ca întreaga sumă ce a fost încasată în temeiul acesteia, inclusiv pentru perioada redenumirii în comision de administrare, să fie restituită reclamanţilor.

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la „scadenţa anticipată" prevăzute la secţiunea 8) art. 8.1. lit. a) liniuţa 2 şi 3 şi lit. c) şi d) din contractul de credit „condiţii generale", în mod corect au fost considerate abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligaţii rezultând din alte contracte (încheiate fie cu banca, fie cu alte societăţi financiare/de credit), în cazul unor situaţii neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanţii să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.

Curtea a constatat că formulările cuprinse în convenţia de credit precum: conform altei convenţii încheiate de împrumutat cu banca sau alte instituţii financiare/de credit, situaţii neprevăzute, în opinia băncii să devină improbabil, garantat necorespunzător - nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criterui pentru verificarea unei astfel de măsuri.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă la secţiunea 10, art. 10.1 şi 10.2 şi întitulată „costuri suplimentare", curtea a reţinut că este abuzivă deoarece perceperea acestor sume este legată de apariţia unor impozite şi taxe Ia care este supusă banca urmare a activităţii specifice ce o desfăşoară ori de modificări, inclusiv de interpretare, a actelor normative aplicabile - toate aceste evenimente neavând legătura cu conduita reclamanţilor în calitate de consumatori.

În ceea ce priveşte critica apelantei SC A. SA referitoare la ignorarea probatoriului administrat în cauză, cu referire Ia interogatoriul reclamantului, curtea a constatat că este neîntemeiată. Răspunsurile date de reclamantul B. la interogatoriu nu au relevanţă sub aspectul dovedirii caracterului abuziv al clauzelor contestate, respectiv sub aspectul dovedirii dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor.

Nefondată este şi critica referitoare la rămânerea fără obiect a clauzei prevăzute de art. 3 lit. d), deoarece actul adiţional invocat este doar o propunere, nesemnată şi neacceptată de către reclamanţi.

Împotriva deciziei nr. 182/2012 din 22 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs pârâta SC A. SA Bucureşti, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul de apel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc având caracterul succesiv al contractului de credit, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.

În criticile formulate, recurenta pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:

1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale, în sensul că în mod nelegal a respins excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc.

Că potrivit art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripţiei este de 3 ani, că art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune că prescripţia începe să curgă de Ia data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar conform art. 8 alin. (1) prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, iar alin. (2) prevede că dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei. Că în speţă este aplicabil art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fiind esenţială identificarea momentului de la care prescripţia dreptului subiectiv personal dedus judecăţii (privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare) începe să curgă, fiind de notorietate aspectul că acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale (şi prescriptibile extinctiv) care se încadrează în acţiunile bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză sau uneori, în acţiunile întemeiate pe plata nedatorată.

Recurenta susţine că regula instituită de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi cazurile asimilate, că prescripţia extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Or, în speţa de faţă este de necontestat că reclamanţii aveau posibilitatea şi trebuiau să cunoască pretinsul prejudiciu şi, implicit, „micşorarea patrimoniului" acestora, precum şi beneficiarul acestei măriri, respectiv A., încă de la momentul perceperii comisionului de risc.

În acest sens a susţinut că, având în vedere că acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 26 iulie 2011, rezultă fără echivoc faptul că dreptul de a cere restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc în perioada 20 martie 2008-21 iulie 2008 este prescris (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

2. Prin decizia recurată, Curtea de Apel Iaşi, nu s-a pronunţat asupra motivului de apel invocat de bancă, referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc de reclamanţi, având în vedere caracterul succesiv al contractului de credit, art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Conform teoriei generale a obligaţiilor, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu produce efecte retroactive, fapt ce se explică prin imposibilitatea uneia din părţi de a restitui folosinţa asigurată de cealaltă parte.

Această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă şi în cazul contractelor de credit încheiate de bancă.

În situaţia în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată prin îmbogăţirea fără justă cauză a clienţilor.

3. În mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, referitoare la variaţia dobânzii şi comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta susţine că dobânda şi comisionul de risc fac parte din preţul contractului, preţul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenţia de credit 15 februarie 2008 şi convenţia de credit din 12 februarie 2008, încheiate între societatea sa şi reclamanţi, art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a), sunt exprimate clar şi inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanţei de judecată cu privire Ia caracterul abuziv, neîndeplinind niciuna dintre cele trei condiţii cumulative, după cum urmează:

Clauzele reglementate la art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit au fost negociate, susţinând în acest sens, că la încheierea convenţiei de credit, clienţilor băncii ii se comunica Condiţiile generale şi se discută şi negociază Condiţiile speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părţi. Recurenta a susţinut că, contractele încheiate de instituţiile de credit sunt formate din mai multe documente, printre care Condiţiile speciale, care se negociază şi se discută cu fiecare client în parte şi Condiţiile generale, standardizate, şi că în toate cazurile numai condiţiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu şi condiţiile speciale, care se discută şi se negociază cu fiecare client în parte, situaţie ce este explicată în special prin raţiuni de eficienţă economică, cu consecinţa standardizării cadrului contractual care le guvernează.

Conţinutul acestor condiţii standard este elaborat de bancă, clientul putând să Ie accepte şi să intre într-un raport juridic contractual cu instituţia de credit sau să le refuze şi să nu încheie contractul.

Raţiunea elaborării de către bancă a condiţiilor generale contractuale rezidă în guvernarea ansamblului contractelor bancare aparţinând unei anumite specii contractuale, pe care banca urmează să le încheie eu potenţialii clienţi. în considerarea calităţii sale de profesionist, banca are sarcina de a informa clientul în scopul de a face serviciul respectiv util clientului, însă obligaţia unei informări corecte incumbă şi clientului faţă de bancă.

Banca are, însă, obligaţia de a oferi clienţilor acces la condiţiile generale de contractare, iar clienţii au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informaţiile relevante pentru operaţiunile bancare întreprinse. Or, această obligaţie a fost îndeplinită cu ocazia negocierii condiţiilor speciale cu reclamanţii intimaţi, moment în care aceştia au avut acces la condiţiile generale.

Recurenta a susţinut, că numai condiţiile generale din convenţie ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influenţa conţinutul acestora. Prin urmare, legislaţia reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.

4. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii şi condiţiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d) nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, arată că, aceştia din urmă au semnat convenţia de credit din 15 februarie 2008 şi din 12 februarie 2008, şi că părţile, prin semnarea lor, au declarat în mod expres că sunt de acord cu costurile contractelor, că cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Clauza reglementată Ia art. 3 lit. d) din convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest sens, recurenta a arătat faptul că însuşi scopul înserării în convenţia de credit a posibilităţii băncii de a revizui rata dobânzii a fost tocmai acela de a nu se ajunge la un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere perioada îndelungată de timp (30 de ani) pentru care s-a încheiat contractul.

Convenţia în cauză fiind un contract de credit, are ca obiect punerea la dispoziţie a unor sume de bani, pentru o anumită periondă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca Ie are pentru a putea pune Ia dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, costuri care sunt într-o continuă evoluţie, acestea fiind imposibil de prevăzut, pentru toate băncile, uneori chiar pe o perioadă foarte scurtă de timp.

Astfel, având în vedere perioada foarte îndelungată în care un contract de credit îşi produce efectele, precum şi evoluţia continuă a costurilor pe care o bancă le poate avea, rezultă că este mai mult decât vital pentru bancă prevederea în contract a unei dispoziţii care să îi confere acesteia posibilitatea de a revizui rata dobânzii.

O astfel de posibilitate este prevăzută inclusiv de legislaţia în vigoare, respectiv de dispoziţiile pct. 1 lit. a) al doilea paragraf din Anexa Legii nr. 193/2000.

Este adevărat că, potrivit pct. 1 lit. a) primul paragraf din Anexa Legii nr. 193/2000 conform căruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract", motivul întemeiat care dă dreptul comerciantului să modifice unilateral clauzele contractului trebuie prevăzut în contract, însă această prevedere este una generală de la care se poate deroga dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la următorul paragraf de la pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În acest sens, dispoziţiile pct. 1 lit. a) al doilea paragraf din Anexa Legii nr. 193/2000 prevăd expres faptul că „prevederile acestei litere [respectiv ale pct. 1 lit. a) primul paragraf din Anexa Legii nr. 193/2000], nu se opun (respectiv, nu se aplică) clauzelor în temeiul carora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilei dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Astfel, rezultă fără echivoc faptul că prevederile pct. 1 lit. a) al doilea paragraf din Anexa Legii nr. 193/2000 nu mai impun ca „motivaţie întemeiată" să fie prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să existe Ia data modificării ratei dobânzii, cu obligaţia furnizorului de servicii financiare de a informa în acest sens consumatorul.

În consecinţă, având în vedere faptul că obligaţia sa de a informa consumatorul în cazul revizuirii ratei dobânzii curente este prevăzută expres în convenţia de credit, la art. 7.2 lit. d) din Condiţiile generale, nu se va putea reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa acestei clauze, întrucât motivul pentru care rata dobânzii poate fi modificată unilateral este verificabil.

De asemenea, arătă şi faptul că prin art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit părţile au prevăzut o anumită rată a dobânzii, însă la art. 3 lit. d) tot din Condiţiile speciale, s-a prevăzut perioada limită până la care este aplicabil procentul iniţial.

Prin urmare rata fixă stabilită iniţial este supusă unui termen, eveniment viitor şi sigur ca realizare, dar a cărei dată nu este cunoscută, astfel încât nu se poate reţine de către instanţă că părţile au avut în vedere o dobândă fixă decât pe o durată limitată de timp.

Astfel, rezultă fără echivoc faptul că reclamanţii au cunoscut de Ia bun început că dobânda poate fi modificată de către bancă în temeiul art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, încât nu se poate afirma că există un dubiu în acest sens.

De asemenea, nu se poate reţine nici că o asemenea clauză este contrară bunei-credinţe având în vedere că ea nu intervine în mod speculativ şi în detrimentul clientului, ci în situaţii excepţionale atunci când, în mod obiectiv, piaţa monetară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual.

În aceste condiţii, nu se poale considera că inserarea unei astfel de clauze în contract ar fi de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor astfel încât, din această perspectivă, această condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită.

Totodată, având în vedere cele mai sus menţionate, art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei, ce conferă băncii posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariţiei unor situaţii semnificative pe piaţa monetară sub nicio formă nu poate fi considerat ah ini tio o clauză abuzivă, întrucât este esenţial pentru bancă stipularea unor astfel de clauze care să combată riscul apariţiei unor situaţii imprevizibile, în aşa fel încât banca să poată revizui efectele contractului în astfel de situaţii care conduc Ia ruperea echilibrului contractual, respectiv în momentul în care efectele contractului ajung să fie altele decât cele avute în vedere de părţi la data încheierii actului, când părţile şi-au asumat obligaţii în anumite condiţii economice date.

Pe de altă parte, rezultă cu claritate faptul că, un eventual caracter abuziv al unor astfel de clauze se va putea analiza numai prin raportare la situaţia concretă, respectiv dacă banca în funcţie de situaţia dată a interpretat cu bună-credinţă sau abuziv clauza contractuală şi dacă a avut o conduită coerentă în desfăşurarea raporturilor contractuale. Or, în prezenta cauza reclamanţii nu au pretins şi nu au dovedit că banca ar fi majorat dobânda în mod abuziv .

În consecinţă, pentru a se reţine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor se impunea producerea unui prejudiciu reclamanţilor, or, în mod evident intimaţii nu au dovedit producerea unui prejudiciu în patrimoniul acestora atâta timp cât dobânda nu a fost majorată.

Recurenta a susţinut şi faptul că dispoziţiile convenţiei de credit nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea reclamanţilor de a solicita rezilierea contractului, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000, cu toate consecinţele ce decurg din exercitarea acestei opţiuni, iar, dreptul acestora de a rezilia contractul rezultă din lege, nefiind necesară prevederea acestuia şi în convenţia de credit.

Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al convenţiei de credit.

În opinia recurentei, o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în cazul prevăzut la art. 3 lit. d) nu se regăseşte o astfel de situaţie, deoarece clauza face parte din chiar obiectul convenţiei de credit încheiate.

Prin aceste dispoziţii s-a urmărit impunerea cel puţin a unui nivel minim de conştientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obţine beneficii referitoare la preţ, care este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Rata dobânzii este elementul cheie despre care banca îşi informează clienţii de la primul contact referitor Ia încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci.

În consecinţă, modalitatea de stabilire a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.

5. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000

În acest sens recurenta a arătat faptul că perceperea comisionului de risc de câtre bancă este perfect legală, cu atât mai mult cu cât la data încheierii convenţiei de credit perceperea unui astfel de comision nu era interzisă de nicio dispoziţie legală în vigoare la acel moment şi că prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu se aplică contractelor de credit în curs de derulare Ia data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, astfel încât, prevederea şi totodată, perceperea comisionului de risc, de către bancă au fost şi sunt perfect legale.

În continuare a susţinut că dispoziţiile contractuale, care reglementează comisionul de risc nu intră în categoria clauzelor considerate abuzive prevăzute la pct. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de către părţi la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual - art. 5. lit. a) din convenţia de credit - cât şi suma pe care reclamanţii urmau să o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidenţiat distinct şi clar în graficul de rambursare care, de asemenea, a fost semnal de către clienţi la momentul contractării creditului.

Din analiza graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a convenţiei de credit rezultă că acest comision de risc este prevăzut ca o parte importantă a preţului creditului alături de dobândă, prestaţie cuvenită băncii în schimbul acordării creditului şi care a fost avută în vedere de ambele părţi la momentul încheierii contractului iar, pentru instituţia sa, această prestaţie are semnificaţia a însuşi preţului creditului acordat.

Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2008, precum şi considerentele de mai sus, rezultă fără echivoc faptul că, în acest caz, nu s-a creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ci situaţia reprezintă un caz tipic în care cumpărătorul acceptă preţul contractului propus de către vânzător, element căruia instanţa nu îi poate aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura preţului contractului-dobândă, comision de risc, de administrare, etc, cât timp acesta a fost cunoscut şi acceptat de către cumpărător la momentul încheierii contractului.

Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că natura abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) este dată de faptul că în convenţia de credit nu este descris motivul perceperii comisionul de risc, iar, prin aceasta s-ar crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât deşi în convenţia de credit nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să îl acopere comisionul de risc această împrejurare, privită şi din perspectiva faptului ca simpla acordare a unui credit presupune o serie de riscuri inerente acestei activităţi comerciale, nu este suficientă pentru a transforma clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc într-una abuzivă.

De asemenea, scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa de „comision de risc", respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în convenţia de credit nu era necesară explicarea detaliată a sa, pentru reclamanţi esenţial era sâ cunoască cuantumul comisionului de risc şi dacă acesta este convenabil pentru ei.

În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit instituţiilor de credit să perceapă dobânzi, penalităţi, comisioane, alte costuri şi speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în contractul încheiat între părţi, or, plata comisionului de risc a fost stipulată în convenţia de credit încheiată între părţi.

Totodată, art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a băncii deoarece a fost stabilit de ambele părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

De asemenea, nu se poate susţine că între cuantumul comisionului de risc şi prestaţia suportată de către bancă s-a creat un dezechilibru având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoită să îl suporte în căzul în care nu ar fi rambursat creditul. Nu se poate susţine nici faptul că pentru comisionul de risc nu există o contraprestaţie a băncii, atâta timp cât banca preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului. Cu privire la acest aspect, a susţinut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianţilor să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit Legii nr. 193/2000, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se ţine seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanţele care privesc încheierea sa şi, de asemenea, de toate celelalte clauze ale contractului sau ale altui contract de care acesta depinde.

Pe de altă parte, o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporţie considerabilă şi nejustificată între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Atât Directiva 93/13/CEE, cât şi Legea nr. 193/2000 au exclus din spaţiul lor de incidenţă clauzele care privesc adecvarea între preţ şi remuneraţie, pe de o parte şi serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestaţie.

Potrivit acestor acte normative sancţiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăşi utilitatea acestuia.

În speţă, însă, nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost înserat cu rea credinţă, de către bancă şi cu atât mai puţin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic şi implicit ca ar compromite echilibrul acestuia şi că potrivit art. 987 C. civ. valabilitatea cauzei se prezumă, până la dovada contrarie, iar reclamanţii nu au răsturnat prezumţia legală în condiţiile în care au beneficiat de credit şi au cunoscut de la încheierea contractului cuantumul acestui comision.

Ca şi alte comisioane şi comisionul de risc este un clement al preţului băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziţie a creditului şi că nu trebuie uitat că, în momentul în care se acordă un credit, banca, ca orice agent economic urmăreşte obţinerea unui profit.

Cu privire la comisionul de risc, a arătat faptul că acesta nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare, că în ceea ce priveşte soliditatea garanţiei, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă, garanţiile reprezentând ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăţi imobiliare în contul creanţelor. Garanţia, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca Ie înregistrează cu executarea acesteia.

Mai mult decât atât, este de notorietate faptul că, în prezent, criza pieţei imobiliare a determinat o scădere a valorii imobilelor, inclusiv a celor aduse în garanţii cu până Ia 50% în unele zone ale ţării, astfel încât este evident faptul că şi în cazul de faţă garanţiile oferite nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditul acordat, astfel încât în mod nelegal atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut faptul că banca nu suportă niciun risc având în vedere că este beneficiara unei garanţii reale imobiliare.

De asemenea, nu există nîcio reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe comision de risc doar în situaţia creditelor acordate fără garanţie.

Perceperea comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă în favoarea sa reclamanţii au constituit garanţii, întrucât atât perioada de timp destui de mare, de 30 de ani pentru care s-a acordat creditul, cuantumul ridicat al sumei împrumutate, cât şi toate aspectele care pot concura Ia expunerea băncii riscurilor devalorizării sau diminuării garanţiilor ce au fost constituite în favoarea sa, sau a riscului de a nu i se restitui integral suma acordată şi de a nu încasa profitul preconizat, trebuie luate în considerare de către bancă.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Astfel, perceperea comisionului de risc este justificată având în vedere costurile pe care administrarea riscurilor le presupune, respectiv costuri ce privesc înfiinţarea şi organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea acestor riscuri, costuri cu salariaţii din cadrul acestor departamente, costuri legate de sistemul tehnologic (hardware şi software) precum şi de dezvoltarea acestuia, etc, astfel încât este firesc ca aceste costuri să se regăsească şi în costul total al creditului.

Comisionul de risc este parte a preţului contractului, astfel că potrivit legislaţiei în vigoare, debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente principale ale acestuia, respectiv dobânda, şi comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului şi a plăţilor dobânzii. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a preţului contractului.

Tocmai de aceea, preluându-se într-un mod simplist dispoziţiile art. 4 alin. (1) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind preţul contractului de Ia controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6).

Excluderea se explică prin faptul că pe de o parte controlul preţului este o chestiune ce ţine de dreptul concurenţei şi de aceea nu ar trebui să-şi găsească locul într-o reglementare privind protecţia consumatorului, iar, pe de altă parte, preţul este elementul cel mai bine înţeles de către consumator.

Clauza contractuală privind dreptul său de a percepe comisiomul de risc reprezentând parte integrantă a preţului contractului de credit nu poate fi prin urmare, anulată de către instanţa de judecată ca fiind clauza abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanţei de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

De asemenea, nu se poate reţine nici faptul că în prezenta cauză, consimţământul reclamanţilor intimaţi a fost viciat la data încheierii contractului având în vedere că dispoziţiile contractuale referitoare Ia comisionul de risc au fost clar exprimate în cuprinsul contractului, în ceea ce priveşte cuantumul său, obligaţia consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia corelativă dreptului băncii de a-l percepe, iar, toate aceste clauze au fost asumate de părţi prin semnarea convenţiei de credit.

Concluzionând, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată şi consimţită contractual de către ambele părţi, fără existenţa vreunei constrângeri şi se realizează potrivit principiului consfinţit de art. 989 C. civ. conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefînite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul cât şi solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective (DAE).

De asemenea, în cazul în care s-ar eliminarea comisionul de risc din convenţia de credit s-ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea societăţii sale, consecinţa fiind diminuarea semnificativă a DAE, cu care împrumutaţii au fost de acord la momentul semnării contractului.

6. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că art. 8.1 lit. a) alin. (1) şi (2), lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale este o clauză abuzivă în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Astfel, neîndeplinirea obligaţiilor de plată ale împrumutatului faţă de o altă instituţie de credit atrage scadenţa anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat cu instituţia respectivă, determinând executarea silită a bunurilor şi veniturilor împrumutatului şi implicit o diminuare a bonităţii şi garanţiilor oferite de acesta.

Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligaţii stipulate în convenţia de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanţie şi de a conserva bunurile aduse în garanţie, obligaţii expres menţionate în art. 7 din convenţia de credit. Aceste obligaţii sunt esenţiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadenţei anticipate a creditului, aceasta fiind raţiunea pentru care părţile au prevăzut în Contractele de credit articolul 8.1 lit. b) din Condiţiile Generale.

Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia, părţile au acceptat şi au înţeles să considere că obligaţiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligaţii esenţiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei clauze fiind acela de a pune în vedere cocontractantului obligaţiile pe care o parte le consideră esenţiale, prevenindu-l asupra importanţei executării acestora şi pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esenţial al neexecutării.

- Clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă Ia apariţia unor situaţii de fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv cele cu privire Ia garantarea creditului, or raţiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situaţii de fapt evidente se află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu banca.

Simpla existenţă în contract a acestor clauze, acceptate de reclamanţi prin semnarea contractelor, nu poate conduce la reţinerea ca abuzivă a acestora, sau se poate proceda Ia analiza lor pe parcursul executării.

7. În mod nelegal a reţinut instanţa faptul că art. 10.1 şi art. 10.2 din Condiţiile generale sunt clauze abuzive în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Astfel, potrivit art. 10.1 şi art. 10.2 din Condiţiile generale, costurile suplimentare se transferă prin mecanismul contractual împrumutaţilor numai în ipoteza în care apar modificări ale legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri mai mari, care privesc numai convenţia de credit încheiată cu banca, date fiind efectele contractelor ce sr otoduc pentru perioade între 25-30 de ani, situaţie în care atitudinea părţilor este pe deplin justificată, urmărindu-se tocmai asigurarea echilibrului contractual, debitorul fiind cel ce suportă aceste costuri suplimentare intervenite în perioada de creditare.

Având în vedere cele expuse, nu se poate susţine că prevederile contractuale privind comisionul de risc, data ajustării dobânzii, scadenţa anticipată şi costurile suplimentare nu sunt suficient de clare.

Intimaţii reclamanţi B. şi C. prin concluziile scrise depuse Ia dosar nu cerut respingerea recursului ca nefondat pentru motivele expuse în scris.

Analizând recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 182/2012 din 22 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Motivul de recurs prin care recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc, este nefondată.

Astfel se constată că decizia instanţei de apel este corectă, fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia extinctivă, reclamanţii invocând nulitatea absolută, nu nulitatea relativă, a clauzelor contractuale, interesul ocrotit de normele juridice respective fiind unul general, de ordine publică.

Este ştiut că Legea nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci înopozabilîtatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, dar dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro), iar regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,

- Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, nu unul individual.

În cauza C-76/10 Pohotovost' s.r.o. Vs Iveta Corckovskâ, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/GEE o asigură consumatorilor, art. 8 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v Jose M. Sâmchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract" arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele".

- În speţă, din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, se poate constata că s-a cerut constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, întrucât există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Este adevărat că art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă prevede durata termenului de prescripţie de 3 ani, iar art. 7 din acelaşi act normativ arată că momentul de Ia care curge prescripţia, ca regulă, este data naşterii dreptului Ia acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită, dar în soluţionarea acestei excepţii instanţa de apel a avut în vedere faptul că nulitatea unui act juridic, în speţă a unei clauze este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voinţa individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv şi că efectele constau în desfiinţarea actului prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, care implică restituirea reciprocă a prestaţiilor ce s-au făcut în temeiul lui.

Susţinerea recurentei că interesul protejat în cauză este un interes particular, că nulitatea relativă ce ar putea exista în cazul protecţiei unui interes particular, se prescrie într-un termen de 3 ani de zile, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având ca justificare faptul că în speţă contractele de credit supuse analizei a fost încheiat la data de 12 februarie 2008, respectiv 15 februarie 2008, în timp ce acţiunea a fost introdusă Ia 14 iunie 2011 cu depăşirea acestui termen, nu poate fi primită în raport de toate reglementările în materia protecţiei consumatorilor, naţionale şi internaţionale, ce reprezintă norme care ocrotesc un interes general şi că încălcarea unei norme imperative, care ocroteşte un interes general, este sancţionată cu nulitatea absolută, iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv, astfel că în cauza nu sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ce vizează acţiunea în declararea nulităţii relative.

De altfel, instanţa de apel în soluţionarea acestei excepţii a argumentat corect că dreptul la acţiune al reclamanţilor având ca obiect restituirea prestaţiilor, în situaţia constatării nulităţii unui act juridic curge de la data constatării de instanţă a caracterului abuziv al clauzei şi anulării ei şi că dreptul Ia restituirea prestaţiilor, ca aplicaţie a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu poate curge înainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel că momentul încheierii contractelor, data de 12 februarie 2008, respectiv 15 februarie 2008, nu are nici o relevanţă, reţinând că pe acest capăt de cerere nu a operat prescripţia.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.

2. Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care recurenta a susţinut că este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc de reclamanţi în raport de aşa zisul caracter succesiv al contractului de credit, nu poate fi primit.

În acest sens, din motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, ştiut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.

Susţinerea recurentei că în materia împrumutului de folosinţă, este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, şi că această prevedere este în fapt o aplicare a excepţiei de la principiul retroactivităţii nulităţii, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă şi că efectele produse de o astfel de clauză declarată nulă se menţin pentru trecut, nu poate fi reţinută, avându-se în vedere că urmare a constatării nulităţii unei clauze, nulitate parţială, se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În atare situaţie, este fără suport susţinerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată Ia restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, astfe! că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce nici un efect, astfel că împrumutaţii nu ajung la o îmbogăţire fără justă cauză, ştiut fiind că banca pentru sumele acordate cu titlu de împrumut a încasat şi încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.

3. Critica recurentei-pârâte prin care a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit, referitoare Ia variaţia dobânzii şi comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi are următorul conţinut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În ce priveşte aspectul, supus analizei, acela al preţului ca şi componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea naţională cât şi în cea comunitară expresia „preţ" este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preţ", precum şi la produsele şi servirile oferite în schimb.

Faţă de modul de reglementare, sensul normelor în discuţie este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

Prin convenţia părţilor, în Condiţiile generale, la secţiunea „Definiţii", rezultă că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secţiunea 3 „Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda cât şi comisionul de risc.

De aici rezultă în mod evident că noţiunea de „cost total al creditului" are o accepţie mai largă decât aceea a „preţului", comisionul de risc şi dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

În acelaşi sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) defineşte „costul total al creditului" ca fiind format din „toate costurile inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor (.)".

Această directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sate, cum este şi cazul convenţiei în litigiu, conform art. 95 din ordonanţă, situaţie în care, în condiţiile art. 148 din Constituţie, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la acelaşi art. 4 alin. (6) este de reţinut că acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.

De altfel, acelaşi text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, numai în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acest sens, deşi dobânda şi comisionul de risc fac parte din costul total al contractului, contrar susţinerilor recurentei, astfel că, clauzele ce reglementează perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, în condiţiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, lăsând Ioc la echivoc.

Scindarea preţului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeaşi prestaţie s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului Ia momentul perfectării convenţiei de credit, în lipsa unei exprimări clare şi neechivoce.

Or, tocmai aceasta este probleme cu clauzele respective, că ele nu sunt clare şi precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult, potrivit jurisprudenţei CJUE (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (.) care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi precis, cum este cazul în cauza de faţă.

4. Nici critica recurentei prin care a susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din contract ce prevede modificarea ratei dobânzii nu poate fi primită.

Clauza în discuţie are următorul conţinut: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

În ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

- Susţinerea recurentei cu privire la faptul că părţile ar fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în Condiţiile speciale aie contractului şi nu în Condiţiile generale, nu poate fi primită, ştiut fiind că contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamanţii neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregătire.

Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor,

Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.

În speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în convenţia de credit.

De altfel, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

- Nici critica recurentei cu privire Ia faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, prin existenţa clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reţinută, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp acelaşi text de lege prevede necesitatea existenţei unei motivaţii întemeiate, or, tocmai această motivaţie întemeiată lipseşte clauzei respective, ceea ce duce Ia crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înţeleagă o situaţie clar descrisă, previzibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să ştie, încă de Ia semnarea contractului, că dacă respectiva situaţie va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită şi să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, situaţia respectivă putând fi analizată de către instanţă, în cazul unui litigiu.

Cum în speţa de faţă motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluţiei pieţei financiare sau politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită, se reţine că opţiunea reclamanţilor de a contracta în aceste condiţii, nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilităţii de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Astfel se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi, această omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei.

Celelalte susţineri ale recurentei, cu privire Ia perioada de acordare a împrumuturilor şi la modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoţând în evidenţă doar faptul că banca intenţionează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaţilor, dar fără să negocieze, în mod clar şi precis, cu aceştia o astfel de clauză.

5. Înalta Curte, constată că este nefondată şi critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale nu este abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Pct. 3.5 din Secţiunea 3 Costuri, din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit prevede că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat Ia soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.

În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la art. 5 Iit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil Ia soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenţia părţilor este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeaşi lege.

Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit, reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.

Susţinerile recurentei prin care se încearcă o lămurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul ca prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-I suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci Ia modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.

- Atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată se reţine că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2003, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

- În cauză, se constată că nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, nu poate fi reţinută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată şi că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.

Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a înţeles perfect explicaţiile prin care recurenta a încercat să argumenteze raţiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrăţişat raţionamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-şi acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestaţie, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.

Înalta Curte constată că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia, însă nici o clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până Ia ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de apel a procedat Ia analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Nici susţinerile ce ţin de aplicarea principiului libertăţii contractuale nu pot fi primite, în condiţiile în care este adevărat că, C. civ. consacră principiul libertăţii contractuale, însă art. 969 C. civ. precizează expres că au putere de lege doar convenţiile legal făcute şi în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situaţii în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia protecţiei consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

6. Şi în ceea ce priveşte clauzele referitoare la scadenţa anticipată, prevăzute la secţiunea 8 art. 8.1 lit. a) liniuţa 2 şi 3 şi lit. c) şi d) din contractul de credit „condiţii generale", în mod corect au fost considerate abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligaţii rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăţi financiare/de credit, în cazul unor situaţii neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanţii să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.

Curtea a constatat că formulările cuprinse în convenţia de credit precum: conform altei convenţii încheiate de împrumutat cu banca sau alte instituţii financiare/de credit, situaţii neprevăzute, în opinia băncii să devină improbabil, garantat necorespunzător - nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri.

Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate se constată că instanţa de apel a procedat Ia analizarea grupată a criticilor din apel ce au vizat art. 8.1 din Secţiunea 8 - „Scadenţa anticipată", răspunzând acestora prin considerente comune, ştiut fiind că instanţa de control judiciar nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat de parte. Fiind vorba de clauze reglementate în cadrul aceluiaşi articol, prin aceeaşi secţiune a contractului de credit şi care vizează situaţiile în care banca poate declara scadenţa anticipată a creditului era firesc ca instanţa să le analizeze împreună şi să răspundă prin considerente comune.

Legat de clauza cuprinsă Ia secţiunea 10, art. 10.1 şi 10.2 şi intitulată costuri suplimentare, Curtea a reţinut că este abuzivă deoarece perceperea acestor sume este legată de apariţia unor impozite şi taxe la care este supusă banca urmare a activităţii specifice ce o desfăşoară ori de modificări, inclusiv de interpretare, a actelor normative aplicabile - toate aceste evenimente neavând legătura cu conduita reclamanţilor în calitate de consumatori.

Formulările cuprinse în clauzele contractului „conform altei convenţii încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte instituţii financiare de credit", „situaţii neprevăzute", „în opinia băncii, să devină improbabil, garantat corespunzător" nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care Ie cuprinde.

În consecinţă, pentru considerentele reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-pârâtă SC A. SA Bucureşti la plata sumei de 778,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIl

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 182/2012 din 22 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă recurenta-pârâtă SC A. SA Bucureşti, la plata sumei de 778,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013