Quantum of moral damages for fatal traffic accident: equitable assessment versus objective caps and contributory negligence

Decizia nr. 320/2016

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 425 din 18 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/30/2013*, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi SC ASIGURARE REASIGURARE E. SA şi a obligat pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA la plata către reclamante a sumei de 8.000 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 300.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare, în echivalent în RON la data plăţii la cursul B.N.R., cu titlul de daune morale şi a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul diminuării sumelor acordate cu titlu de daune morale reclamantelor, întrucât acestea sunt vădit disproporţionate faţă de prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamante, conform legislaţiei şi jurisprudenţei din România, respectiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform dispoziţiilor art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 102/A din 08 decembrie 2014 a admis apelul formulat de pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA împotriva sentinţei civile nr. 425 din 18 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/30/2013.

A modificat sentinţa apelată în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 50.000 euro pentru fiecare dintre reclamantele A., B. şi C., în total 150.000 euro, cu titlul de daune morale.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

În fundamentarea acestei decizii, instanţa de prim control judiciar a reţinut, raportat şi la jurisprudenţa în materie, că acordarea unor sume cu titlul de daune morale în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare dintre reclamante, este exagerată, de natură să contribuie la o îmbogăţire fără justă cauză şi în acelaşi timp, contravine criteriilor de apreciere conforme cu legislaţia şi jurisprudenţa în materie, sumele acordate fiind excesive în raport de situaţia concretă a speţei dedusă judecăţii, deoarece cele trei reclamante sunt persoane majore, apte de muncă şi care nu se află în întreţinerea legală a victimei accidentului de circulaţie, chiar dacă aceasta le ajuta cu bani în mod voluntar.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele A., B. şi C. şi pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA.

I. Recurentele-reclamante A., B. şi C. au susţinut că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind soluţia instanţei de apel ca nelegală, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei pronunţate instanţa de fond ca legală şi temeinică.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. recurentele au arătat ca decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1391 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, art. 57 şi art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, întrucât prin cererea introductivă au solicitat ca pârâta să fie obligată la plata către fiecare reclamantă a câte 10.000 euro daune materiale şi a câte 300.000 euro daune morale şi că greşit instanţa de apel prin soluţia pronunţată a reţinut că sumele solicitate sunt excesiv de mari în raport de situaţia concretă a speţei, că nu s-a avut în vedere un echilibru al intereselor tuturor părţilor din proces pentru obţinerea unei juste reparaţii a prejudiciului moral suferit prin decesul mamei lor.

Au precizat, în esenţă, că acordarea daunelor morale solicitate iniţial, raportat la suma stabilită ca limită de despăgubire acordată în caz de deces de 5.000.000 euro, nu poate fi considerată ca o împovărare a societăţii de asigurare, în condiţiile în care s-a adus atragere gravă personalităţii persoanei umane, a dreptului la viaţă, trauma psihică suferită fiind foarte mare, cu atât mai mult cu cât legătura sufletească cu mama lor a fost deosebită, iar pierderea a fost imensă.

Recurentele au considerat că despăgubirile acordate de prima instanţă cu titlu de daune morale sunt juste în raport de pierderea suferită, că daunele morale acordate pentru fiecare reclamantă nu sunt exagerate şi nu duc la o îmbogăţire fără justă cauză, faţă de urmările accidentului produs, de trauma suferită, acestea reprezentând o prestaţie echitabilă.

II. Recurenta-pârâtă SC Asigurare Reasigurare E. SA Bucureşti şi-a întemeiat cererea tot pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, schimbarea în parte a deciziei atacate în sensul diminuării sumelor acordate cu titlu de daune morale reclamantei.

Motivul de recurs invocat se referă la nesocotirea normelor de drept material, respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme juridice prevăzute de actele normative şi a unor principii fundamentale de drept civil.

Critica principală, pe care recurenta înţelege să o aducă soluţiei pronunţate, se referă la faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere sau nu a ţinut cont de apărările invocate atât de recurenta-pârâtă cât şi de intimatul-pârât, consemnate prin întâmpinările depuse cât şi încheierile de judecată, acestea vizând şi faptul că au solicitat instanţei de apel să reţină şi o culpă a victimei, întrucât aceasta nu a dorit să poarte centura de siguranţă, deşi era obligatorie, încălcând dispoziţiile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cât şi faptul că avea o poziţie neregulamentară în microbuz.

Consideră recurenta-pârâtă că, în motivarea raţionamentului care a condus la pronunţarea hotărârii atacate instanţa de apel a greşit prin citarea unei motivări dintr-o altă decizie fără a reţine starea de fapt concretă dedusă judecăţii. Se arată că în prezentul demers judiciar, faptul că victima nu a purtat centura de siguranţă a fost reţinută de organele de cercetare germane se poate constitui într-un considerent străin de natura pricinii, faţă de dispoziţiile art. 28 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. conform căruia în situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună, situaţie în care întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

Apreciază recurenta-pârâtă că sumele acordate reclamanţilor de instanţa de apel pentru prejudiciile morale suferite sunt foarte mari în raport cu despăgubirile acordate de alte instanţe de judecată, precizând faptul că, în stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, nu s-a ţinut cont de culpa victimei în cauză, care nu a purtat centura de siguranţă în condiţiile în care aceasta era obligatorie şi nici de starea de fapt concretă, că nu au fost avute în vedere criterii obiective pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de reclamanţi, nici jurisprudenţa instanţelor române şi nici jurisprudenţa C.E.D.O., decizia fiind dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

În opinia sa despăgubirile acordate reclamantelor de instanţa de apel sunt exagerate, acestea depăşind orice criteriu moral şi material raportat la venitul mediu pe economie în România, rară să se aibă în vedere faptul că în acordarea daunelor morale, acestea trebuie să fie rezonabile, juste şi echitabile, cu atât mai mult cu cât vătămarea a fost din culpă şi nu cu intenţie.

Recurentele-reclamante A., B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului în raport de art. 496 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată următoarele:

Excepţia nulităţii recursului pârâtei invocată de recurentele reclamante a făcut obiect de analiză în etapa procedurală reglementată de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul întocmit în cauză relevând regularitatea cererii de recurs din perspectiva ait.486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte fondul recursurilor promovate, este de reţinut că recurentele au critici ce vizează cuantumul daunelor morale stabilit de instanţă raportat la situaţia de fapt, doar din perspective diferite.

Aceste critici sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

Problema care se pune este aceea dacă instanţa de apel a respectat legislaţia în materie, aplicabilă stării de fapt în speţa dedusă judecăţii, identificând criteriile legale de acordare a acestora raportat la art. 50 şi urm. din Legea nr. 136/1995, cât şi prin Ordinul C.S.A., în vigoare la data producerii accidentului, că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudenţa în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

La aceste considerente ar trebui adăugat şi exigenţa unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simţul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare şi nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fara a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urinează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrina şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, tară îndoială şi o doza de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorilor lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanţi prin pierderea mamei, respectiv a fiicei, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite.

Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în Ordinul C.S.A. nr. 50/2010, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţă din România. Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate

aceste aspecte, circumstanţiale situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de recurenţi.

Aşadar, modalitatea în care instanţa de apel a cuantificat daunele morale cuvenite recurenţilor a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensaţie pentru suferinţele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogăţirea fără just temei a acestora, din această perspectivă neputându-se reproşa instanţei de apel aplicarea greşită a art. 1349, 1381, 1385, 139 C. civ., a art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi a art. 49 pct. 2 lit. d) şi a) art. 47 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Referitor la criticile suplimentare formulate de recurenta-pârâtă SC Asigurare Reasigurare E. SA, acestea vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele motive:

Aserţiunea cu privire la neluarea în considerare de către instanţa de apel a apărărilor pe care această parte le-a formulat la judecata în primă instanţă nu pot fi primite faţă de faptul că analiza instanţei de control relevă o amplă analiză asupra susţinerilor părţilor prin prisma situaţiei de fapt relevată de materialul probator administrat în cauză.

De asemenea, este de reţinut că trimiterile jurisprudenţiale au fost făcute de instanţa de apel cu titlu generic, cu scopul de a ilustra necesitatea identificării unor criterii obiective în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate şi faţă de faptul că instanţa de apel a avut în vedere criterii legale pertinente în analiza daunelor morale în funcţie de situaţia de fapt, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 1021/A din 08 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC Asigurare Reasigurare E. SA Bucureşti prin lichidator judiciar provizoriu F. SPRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 1021/A din 08 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 februarie 2016.