Press freedom limits for public officials: factual basis and bad faith required to establish tort liability for defamation

Decizia nr. 317/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 07 noiembrie 2012 sub nr. x/3/2012, modificată sub aspectul cadrului procesual la data de 19 februarie 2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Societatea Tipografică B., SC C. SRL, SC D. SRL, toate în calitate de editori ai ziarului „E.”; F., director al ziarului „E.”; G., autorul articolelor publicate în ziarul „E.” în perioada 23 septembrie 2012-07 octombrie 2012; H., redactor şef al publicaţiei; I., redactor sef adjunct al publicaţiei şi J., redactor sef adjunct al publicaţiei, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciile cauzate prin afirmaţiile calomnioase şi jignitoare tăcute de pârâţi prin articolele publicate în ziarul „E.” în perioada 23 septembrie 2012-16 octombrie 2012; obligarea pârâţilor la prezentarea în mod public a scuzelor pentru ofensa adusă prin respectivele afirmaţii, sub sancţiunea de daune cominatorii în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâţilor la publicarea, pe cheltuiala lor, cel puţin într-un ziar de mare tiraj cu acoperire naţională, a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, sub sancţiunea de daune cominatorii în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâţilor la înlăturarea tuturor articolelor postate pe site-ul publicaţiei, publicate în perioada 23 septembrie 2012-16 octombrie 2012, care aduc atingere grava onoarei, demnităţii şi imaginii reclamantului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

O a doua cerere de modificare a cadrului procesual pasiv, prin introducerea în cauză a SC K. SRL, formulată de reclamant la data de 19 noiembrie 2013, a fost respinsă de instanţă ca tardiv formulată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 30 din Constituţia României, art. 58, art. 70, art. 72, art. 235, art. 1349 şi urm. C. civ., art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prevederile cuprinse în Decretul nr. 31/1954 şi cele ale Codului Deontologic al Ziaristului.

Prin sentinţa civilă nr. 367 din 25 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Tipografică B., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu SC C. SRL, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii G., F., H., I., J. şi SC D. SRL.

Pentru a hotărî astfel, analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC C. SRL şi SC D. SRL, chemate în judecată în calitate de editori ai ziarului E., tribunalul a constatat că este întemeiată şi a admis-o în ceea ce o priveşte pe pârâta SC C. SRL, având în vedere că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în perioada 23 septembrie-16 octombrie 2012, ziarul a fost editat de SC D. SRL.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că toate afirmaţiile cuprinse în articolele incriminate au la bază date reale, vizează un subiect de interes general, acela al managementului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, şi în nici un caz nu s-ar putea reţine că au determinat revocarea reclamantului din funcţia de Preşedinte al Consiliului C.S.A. în condiţiile în care prima audiere în Parlament a avut loc anterior publicării acestor articole.

Instanţa a reţinut că materialele au fost însoţite de dovezi ale afirmaţiilor conţinute, fiind publicate în facsimil extrase din înscrisuri ce au fost depuse şi la dosar şi care nu au fost contestate de reclamant, parte dintre informaţii fiind obţinute urmare audierii reclamantului în Parlament, astfel că articolele au o bază factuală incontestabilă, iar imputările şi judecăţile de valoare pe care le conţin nu pot fi catalogate ca afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare.

A considerat tribunalul că nu poate fi reţinută, aşadar, încălcarea libertăţii de exprimare şi libertatea presei, nefacându-se dovada că aceasta a fost exercitată peste condiţiile şi limitele impuse de art. 30 alin. (6) din Constituţia României raportat la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 75 C. civ., astfel că, nefiind îndeplinită prima condiţie impusă de art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aceea a săvârşirii unei fapte ilicite, analiza celorlalte a fost considerată ca lipsită de interes.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 12 septembrie 2014 sub nr. x/3/2012.

Prin cererea de apel s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, cu privire la fondul cauzei, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi intimaţii-pârâţi la plata în solidar a sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciile morale suferite în urma faptelor ilicite comise de aceştia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În esenţă, apelantul a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva reţinerii de către aceasta a inexistenţei unei fapte ilicite care să angajeze răspunderea delictuală a intimaţilor-pârâţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 391/A din 14 octombrie 2014 a respins, ca nefondat, recursul reclamantului A.

În fundamentarea acestei decizii instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, prima instanţă nu a statuat cu privire la conformitatea cu realitatea a faptelor relatate în articolele reclamate, ci a reţinut îndeplinirea de către pârâţii-intimaţi jurnalişti a obligaţiei de informare şi totodată existenţa unor înscrisuri care se refereau la faptele respective, ceea ce a conferit afirmaţiilor pârâţilor baza factuală despre care face vorbire şi jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de apelant.

A mai avut în vedere instanţa de apel că în mod corect a reţinut tribunalul că afirmaţiile intimaţilor-pârâţi au avut o bază faptică, reprezentată de documentele invocate de aceştia prin întâmpinare, inclusiv raportul şedinţei în cadrul căreia a avut loc audierea apelantului sub aspectul activităţii de conducere a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

A apreciat instanţa că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credinţe (sarcină ce revenea apelantului-reclamant), în condiţiile în care intimaţii-pârâţi au prezentat elementele probatorii pe baza cărora şi-au conturat punctul de vedere exprimat în presă, iar susţinerile din cererea de apel pretind în realitate instanţelor a trage concluzia relei-credinţe doar din modul de expunere a faptelor şi din succesiunea mai multor articole de presă care l-au privit pe apelant.

Curtea a considerat că, în contextul faptelor relatate, expresiile folosite (inclusiv cea subliniată repetat de apelant în conţinutul memoriului său de apel, de a fi „căpuşat” societăţi de asigurare), reprezintă metafore acceptate în limbajul jurnalistic modern, încadrat, într-adevăr, în doza de exagerare permisă în jurisprudenţa naţională şi europeană contemporană.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.

Recurentul-reclamant îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului reclamantului, schimbării hotărârii primei instanţe şi admiterea, pe fond, a acţiunii astfel cum a fost precizată, astfel:

- obligarea pârâţilor-intimaţi la plata în solidar a sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate subsemnatului;

- obligarea pârâţilor-intimaţi la prezentarea în mod public a scuzelor pentru ofensa ce i-a fost adusă prin articolele defăimătoare, sub sancţiunea de daune cominatorii în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii;

- obligarea pârâţilor-intimaţi la publicarea, pe cheltuiala lor, cel puţin într-un ziar de mare tiraj cu acoperire naţională, a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, în termen de cel mult 15 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, sub sancţiunea de daune cominatorii în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii;

- obligarea pârâţilor-intimaţi la înlăturarea tuturor articolelor postate pe site-ul ziarului, publicate în perioada 23 septembrie 2012-16 octombrie 2012, care aduc atingere gravă onoarei, demnităţii şi imaginii recurentului, sub sancţiunea de daune cominatorii în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, cu cheltuieli de judecată ocazionate de declanşarea şi susţinerea întregului proces pe parcursul tuturor fazelor procesuale derulate în faţa instanţelor de judecată, cheltuieli constând în taxe judiciare de timbru şi onorarii de avocaţi.

Consideră recurentul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) raportat la art. 1357 şi urm. C. civ., art. 30 alin. (6) şi alin. (8) din Constituţia României şi art. 10 parag. 2 C.E.D.O., cu referire la următoarele aspecte:

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel, apreciind că prima instanţă nu era datoare să verifice „conformitatea cu realitatea a faptelor relatate în articolele reclamate” deoarece „obiectul cauzei nu îi constituie stabilirea existenţei sau nu a faptelor imputate reclamantului”, a pronunţat o soluţie criticabilă care nu se sprijină în nici un fel pe dispoziţiile legii şi pe probatoriile administrate pe parcursul procesului, înlăturând ori ignorând desăvârşire şi în mod nejustificat dovezile prezentate de recurent care, pe de o parte, atestau tocmai caracterul ilicit al faptelor intimaţilor-pârâţi precum şi inexistenţa bunei lor credinţe, iar pe de altă parte, se impuneau a fi evaluate, în mod judicios, tocmai pentru ca intimaţii-pârâţi au invocat anumite „documente” care s-a pretins că ar fi constituit acea „bază factuală seriosă, reală şi solidă” pe care instanţa de fond a luat-o în considerare la soluţionarea pricinii.

Arată recurentul că, procedând astfel, instanţa de apel a menţinut deci o hotărâre nelegală la pronunţarea căreia prima instanţă a avut în vedere doar apărările nefondate şi înscrisurile prezentate de intimaţii-pârâţi, încălcând astfel atât principiul fundamental al aflării adevărului (reglementat de dispoziţiile incidente în speţă ale art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.), cât şi dreptul reclamantului la un proces echitabil şi imparţial (în sensul statuat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, sens în care recurentul face trimitere la jurisprudenţa în materia a Curţii Europene, a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Precizează recurentul că, în contextul în care prima instanţă a reţinut că „articolele de presă au avut o bază factuală reală”, instanţa de apel era datoare să verifice pe baza întregului probatoriu încuviinţat dacă intimaţii-pârâţi au luat măsurile pentru a-şi îndeplini obligaţia „obişnuită” de a verifica adevărul/realitatea declaraţiilor factuale.

Ori, se arată că instanţa de apel nu a luat în considerare dovezile contrare administrate de recurent care atestau inexistenţa faptelor imputate, precum şi lipsa unor investigaţii oneste, reale şi corecte din partea ziariştilor şi probau, pe de altă parte, caracterul vădit ilicit (defăimător, denigrator) al articolelor redactate şi publicate cu evidentă rea-credinţă de către intimaţii-pârâţi.

Recurentul reproşează instanţei de apel că nu a mai luat astfel în seamă faptul că intimaţii-pârâţi erau obligaţi să probeze afirmaţiile tendenţioase şi denigratoare precum şi faptele nereale publicate în articolele intitulate „Dumnezeul asigurărilor, A., încasează bani de la L. prin firma fiului”; „Cum au împărţit A. şi M. banii de la L.”; „Cum au împărţit preşedintele C.S.A. şi fostul lui şef banii de la L.” şi prezintă înscrisurile pe care le-a depus în probaţiune.

Consideră recurentul că instanţa de apel a ignorat îndatorirea ziariştilor de a administra dovezi concrete, pertinente şi serioase (date fiind gravitatea şi seriozitatea afirmaţiilor) care să ateste existenţa acelor „afaceri” sau „legături” concrete ale recurentului cu firma de asigurare, niciunul dintre aceste documente invocate de intimaţi neprobând în vreun fel, realitatea celor publicate în mod fals de către aceştia.

Apreciază recurentul, faţă de aspectele învederate, că instanţa de apel nu a supus unei juste analize susţinerile şi afirmaţiile pârâţilor-intimaţi în raport cu documentele invocate de aceştia, fapt ce a condus la formarea unei convingeri greşite a judecătorului pricinii cu privire la situaţia de fapt a pricinii.

Se arată, în continuare, că prima instanţă a ignorat şi nu s-a pronunţat astfel în niciunfel asupra dovezilor contrare depuse la dosarul cauzei prin care recurentul a probat fără putinţă de tăgadă nerealitatea, incorectitudinea şi nesinceritatea informaţiilor şi a afirmaţiilor publicate de jurnaliştii ziarului E., context în care recurentul apreciază că instanţa de apel a omis în mod nepermis a observa faptul că rolul presei în cauza de faţă nu a fost acela de „a alerta publicul cu privire la presupuse fraude ale funcţionarilor sau disfuncţionalităţii ale instituţiilor publice (Cauza Goodwin c. Regatului Unit, 27 martie 1996), ci doar acela de a-l discredita şi de a-i afecta astfel imaginea, numele şi reputaţia în faţa opiniei publice.

Consideră recurentul că pretinsa „existenţă a unor legături economice” dintre societatea L. şi firma fiului recurentului precum şi audierea recurentului în Parlament cu privire la neregulile sesizate pe piaţa de asigurări nu puteau constitui acea „bază faptică incontestabilă” reală, serioasă, solidă şi fiabilă pe care ziariştii erau îndatoraţi să-şi întemeieze afirmaţiile privitoare la faptele imputate recurentului, instanţa de apel reţinând greşit, fără just temei argumentele faptice doar prin prisma înscrisurilor şi apărărilor nefondate ale intimaţilor-pârâţi.

Apreciază recurentul că pretinsa îndoială a ziariştilor ar fi putut fi acceptată în limitele dreptului şi ale libertăţii de exprimare în condiţiile în care aceştia s-ar fi rezumat la a informa publicul în mod cinstit, onest, cu privire la aspectele reale evidenţiate de înscrisurile şi documentele pe care le aveau la dispoziţie, fără a face afirmaţii tendenţioase, pe care instanţa de apel le-a apreciat eronat ca fiind „metafore acceptate în limbajul jurnalistic modern”, şi fără a prezenta opiniei publice ca fiind adevărate şi incontestabile informaţii false şi fapte inexistente pe care nici recurentul, nici familia sa nu le-a săvârşit vreodată, sens în care se face trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O.

Faţă de cele arătate, recurentul solicită să se constate netemeinicia şi nelegalitatea deciziei instanţei de apel în raport cu aceste prime critici formulate în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) din Constituţia României.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a mai reţinut de asemenea eronat în motivarea deciziei sale faptul că, în cauză nu s-a făcut dovada relei-credinţe (...), în condiţiile în care intimaţii-pârâţi au prezentat elementele probatorii pe baza cărora şi-au conturat punctul de vedere (...)”; ca atâta „timp cât au existat anumite elemente de fapt care susţin ipoteza autorilor articolelor nu se poate susţine că acestea au fost scrise fără a avea o bază factuală şi cu rea-credinţă”.

În ceea ce priveşte „elementele probatorii” şi „baza factuală” apreciate ca greşit invocate de instanţa de apel recurentul face trimitere la argumentele mai sus prezentate în combaterea motivelor reţinute de instanţa de apel, reiterând faptul că, aşa după cum a arătat, împrejurările faptice invocate în susţinerea soluţiei contestate nu puteau fi avute în vedere pentru a se stabili caracterul licit al faptelor jurnaliştilor şi buna lor credinţă.

Consideră recurentul că evaluarea greşită a situaţiei reale de fapt şi a elementelor probatorii, precum şi interpretarea şi aplicarea eronate ale dispoziţiilor art. 75 alin. (2) C. civ. au condus instanţa de apel la pronunţarea unei decizii criticabile prin care a menţinut efectele hotărârii primei instanţe care, în mod greşit, a înţeles să nu dea eficienţă prevederilor art. 1357 şi urm. C. civ., în temeiul cărora intimaţii-pârâţi ar fi trebuit să fie obligaţi să răspundă pentru prejudiciile cauzate prin faptele lor ilicite.

În ceea ce priveşte prezumţia bunei-credinţe invocată de instanţa de apel prin raportare la art. 14 alin. (2) C. civ., recurentul precizează că aceasta a fost pe deplin răsturnată pe baza unor probe elocvente, contrare celor prezentate de jurnalişti, dar neluate în seamă de judecătorul cauzei, recurentul dovedind în afara oricărui dubiu faptul că ziariştii şi-au exercitat drepturile abuziv, într-un mod excesiv şi nerezonabil (art. 15 C. civ.), în scopul vădit de a-l păgubi, acţionând contrar bunei-credinţe şi cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale garantate de Constituţie (art. 71-73 C. civ.).

Arată recurentul că nu se poate reţine că jurnaliştii au acţionat cu onestitate, loialitate, prudenţă şi temperanţă (cumpărare/chibzuinţă), elemente esenţiale ale bunei-credinţe şi în condiţiile în care intimaţii-pârâţi au refuzat în mod nelegal să îi acorde un drept de replică.

Sub acest aspect, recurentul precizează că deşi acest drept nu este menţionat, în mod expres, în dispoziţiile Constituţiei, printr-o interpretare sistematică a prevederilor acesteia, rezultă caracterul constituţional al dreptului, sens în care face trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O.

Consideră recurentul că, în cauza de faţă, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire încălcarea de către intimaţii-pârâţi a acestui drept constituţional care putea şi trebuia să fie considerat în strânsă legătură cu toate celelalte probatorii administrate în vederea constatării relei-credinţe a jurnaliştilor şi a aplicării corecte a prevederilor art. 1357 şi urm. C. civ. şi art. 30 alin. (8) din Constituţie care reglementează răspunderea civilă pentru informaţiile aduse la cunoştinţa publică.

Raportându-se la dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1) şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României; art. 15 C. civ., recurentul arată că nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altei persoane.

Se arată că afirmaţiile şi susţinerile tendenţioase ale jurnaliştilor au pretins că au urmărit un asemenea interes public în condiţiile în care însă nu au probat săvârşirea de către recurent a unor fapte cu incidenţă penală astfel încât opinia publică să fie în mod justificat „alertată” şi prevenită sub acest aspect, nu au avut nici menirea să protejeze în vreun fel sănătatea sau siguranţa publică, afirmaţiile şi susţinerile jurnaliştilor neavând nicio relevanţă pentru public sub acest aspect, după cum nici nu au semnalat afirmaţii înşelătoare ale recurentului ori cazuri de incompetenţă care să afecteze publicul, faptele imputate şi afirmaţiile tendenţioase nefiind însoţite de dovezi pertinente, reale şi fiabile care să le susţină.

În acest context, se arată, înlăturând fără temei dovezile recurentului şi făcând o greşită aplicare a legii, instanţa de apel a soluţionat în mod netemeinic cauza dedusă judecăţii fără a observa că dreptul conferit de lege intimaţilor-pârâţi a fost exercitat într-un mod excesiv şi nerezonabil, cu vădită rea credinţă, doar în scopul de a-l vătăma şi de a îl păgubi, nicidecum în scopul de a informa într-un mod onest şi sincer opinia publică asupra unor fapte sau evenimente concrete, reale şi susceptibile de a fi dovedite de elemente probatorii incontestabile.

Consideră recurentul că, dacă instanţa de apel ar fi cercetat atent raportul Comisiei parlamentare, stenograma şedinţei audierii, precum şi raportul A.N.I., ar fi observat că niciuna dintre faptele nelegale invocate de jurnalişti şi aduse în mod mincinos la cunoştinţa opiniei publice nu au format obiectul dezbaterilor parlamentare şi nu i-au fost imputate de comisia parlamentară, că o minimă şi suficientă cercetare a documentelor referite ar fi condus instanţa de apel la pronunţarea în mod cert a unei alte soluţii, în afara oricăror critici; instanţa de apel a considerat însă lipsite de relevanţă documentele justificative prezentate de recurent şi a reţinut astfel în mod netemeinic faptul că jurnaliştii au prezentat aceste împrejurări pentru a propune publicului o concluzie cu privire la activitatea apelantului”.

Recurentul redă dispoziţii din Codul deontologic al ziaristului şi precizează că, în speţă, intimaţii-pârâţi au acţionat în mod evident cu nesocotirea acestor principii şi reguli impuse de deontologia profesională şi de limitele exerciţiului dreptului la libera exprimare aşa încât instanţa de apel era datoare să constate că acţiunile şi conduita lor nu au avut la bază concepte morale specifice bunei-credinţe constând în onestitate, loialitate, prudenţă şi temperanţă.

Concluzionând, recurentul arată că, în pofida susţinerilor şi argumentelor instanţei de apel, faptele intimaţilor pârâţi au un profund caracter ilicit, scopul articolelor publicate de intimaţii-pârâţi nefiind acela de a atrage atenţia asupra unor probleme de interes public, condiţia bunei-credinţe a intimaţilor-pârâţi nefiind îndeplinită raportat la situaţia de fapt atestată pe baza problemelor administrate, că faptele intimaţilor-pârâţi au fost săvârşite în condiţii şi împrejurări care atestă fără niciun dubiu culpa şi reaua-credinţă ale acestora şi care i-au cauzat recurentului un evident prejudiciu moral.

Precizează recurentul că faţă de existenţa faptei ilicite, a prejudiciului suferit de recurent, a legăturii de cauzalitate dintre faptele intimaţilor-pârâţi şi prejudiciu, precum şi de existenţa culpei şi a relei-credinţe a acestora, rezultă că instanţa de apel a pronunţat o decizie lipsită de temei legal prin aplicarea greşită a prevederilor art. 75 alin. (2) C. civ. raportate la art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., art. 10 parag. 2 din C.E.D.O. şi art. 30 alin. (6) şi alin. (8) din Constituţia României.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Dispoziţiile reglementate de art. 1357-1358 C. civ. consacră principiul răspunderii întemeiate pe existenţa vinovăţiei autorului unei fapte ilicite şi cauzatoare de prejudiciu, legiuitorul stabilind că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia este necesar să fie imputabilă autorului acelei fapte.

Potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Conform art. 75 alin. (2) C. civ. exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor vizând respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane.

Art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede următoarele:

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Din perspectiva obiectului acţiunii instanţa a avut a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unei fapte ilicite care să poată angaja sau nu răspunderea delictuală a pârâţilor.

Aşadar, menţinând hotărârea instanţei de fond, instanţa de control judiciar a statuat - în limitele învestirii - asupra temeiniciei şi legalităţii sentinţei apelate, analiza acesteia purtând asupra existenţei faptei ilicite a intimaţilor ca şi condiţie a antrenării răspunderii civile delictuale a acestora, caracterul ilicit constând în încălcarea de către intimaţi a limitelor libertăţii de exprimare cu efecte nemijlocite asupra dreptului la imagine al recurentului.

Criticile din recurs vizează, în proporţie covârşitoare, netemeinicia deciziei recurate din perspectiva stabilirii unei stări de fapt neconforme cu probatoriile administrate.

Astfel, prin criticile formulate recurentul-reclamant reproşează, în esenţă, instanţei de control judiciar că nu a verificat, pe baza întregului probatoriu administrat, dacă intimaţii au luat măsurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de a verifica realitatea declaraţiilor factuale, că nu a luat în considerare dovezile administrate de recurent care atestau inexistenţa faptelor imputate, precum şi lipsa unor investigaţii complete şi oneste din partea intimaţilor care nu şi-au probat afirmaţiile tendenţioase, împrejurare ce situează analiza acestora în sfera examenului de temeinicie a hotărârii atacate, şi nu în cea de legalitate, astfel cum aceasta este configurată de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., astfel că ele nu pot fi analizate în această fază procesuală.

Înalta Curte va analiza criticile care vizează modul în care instanţa de control judiciar a examinat condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii delictuale a intimaţilor-pârâţi din perspectiva art. 1357-1358 C. civ., în respectarea principiului instituit de art. 30 alin. (6) din Constituţie, a art. 75 alin. (2) C. civ. şi a art. 10 parag. 2 din C.E.D.O. faţă de faptul că obiectul judecăţii nu poartă asupra veridicităţii faptelor prezentate în presă de intimaţi, ci de posibilitatea pe care un ziarist o are, de a prezenta opiniei publice fapte de interes general.

Instanţa de control judiciar a examinat criticile apelantului-reclamant prin prisma exigenţelor conţinute în conceptul „libertate de exprimare” şi reflectate în dreptul la onoare, demnitate şi propria imagine a reclamantului atât în dreptul intern dar şi în dreptul comunitar.

Astfel, se reţine că instanţa de apel, ca urmare a evaluării probatoriului administrat, a statuat în mod judicios asupra echilibrului existent între întinderea şi modalităţile de exercitare a dreptului la opinie şi respectarea onoarei şi reputaţiei recurentului-reclamant, făcând o pertinentă analiză a împrejurărilor şi condiţiilor care angajează răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi: faptele pe care jurnaliştii s-au bazat la redactarea materialelor publicate, pretinsul prejudiciu de imagine, vinovăţia intimaţilor, raportul de cauzalitate existent între aceste elemente.

De asemenea, reaua-credinţă a format obiectul analizei instanţei care a statuat în mod corect asupra inexistenţei acesteia faţă de faptul că intimaţii au prezentat elementele probatorii pe care şi-au fundamentat punctul de vedere exprimat în presă, abordarea recurentului cu privire la acest element al răspunderii civile delictuale limitându-se numai la modul de exprimare al faptelor care nu este relevant în raport de obiectul judecăţii.

Se reţine aşadar, că din perspectiva art. 1357, art. 1358 C. civ., a art. 75 alin. (2) C. civ. instanţa de apel a făcut o corectă analiză a elementelor de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi, verificând, în limitele judecăţii, dacă îndeplinirea de către intimaţi a obligaţiei de informare se încadrează în limitele admisibile de exerciţiu a dreptului la liberă exprimare a jurnalistului în condiţiile reglementate de dreptul intern - art. 30 din Constituţie şi din dreptul convenţional - art. 10 din C.E.D.O.

Critica vizând ignorarea de către instanţă a încălcării de către intimaţi a dreptului la replică al recurentului nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, astfel că nu poate fi examinat omisso medio, în recurs.

Pe de altă parte, este de reţinut că acest drept nu formează obiectul unei reglementări exprese, astfel că nerespectarea lui nu este sancţionată de lege.

Aserţiunea recurentului potrivit căreia „afirmaţiile cu privire la faptele imputate şi aduse la cunoştinţa publicului nu au urmărit satisfacerea unui interes public justificat nu poate fi primită.

Aceasta întrucât în interpretarea şi aplicare art. 10 din C.E.D.O. şi a art. 30 din Constituţia României se impune determinarea limitelor în care exercitarea libertăţii presei să nu afecteze viaţa privată a persoanei, limite ce variază în funcţie de calitatea persoanei ce face obiectul informaţiei publice şi contextul social care a generat faptele ce fac obiectul informaţiei publice.

Sub aspectul invocat, instanţa de control judiciar şi-a fundamentat în mod corect soluţia pronunţată pe calitatea recurentului-reclamant de persoana ce ocupă o funcţie publică, de conducere a unei autorităţi publice, împrejurare care determină o abordare mai extensivă a limitelor libertăţii de exprimare şi din punctul de vedere al înţelesului sintagmei „satisfacerea unui interes public justificat”, în contextul în care art. 10 din Convenţie garantează atât dreptul de exprimare, cât şi dreptul receptorului de informaţie de a fi informat corect cu privire la subiectele de interes public, jurisprudenţa avută în vedere de instanţă fiind relevantă.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor ce au permis exercitarea controlului de legalitate din perspectiva temeiurilor de drept indicate de recurentul-reclamant, raportat la art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 391/A din 14 octombrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 februarie 2016.