Debtor's challenge to execution partially upheld; enforcement summons annulled above 14,532.62 RON, co-debtor payments credited.

Decizia nr. 3/2016

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 05 decembrie 2013, contestatorul A. a formulat contestaţie la executare împotriva somaţiei din 12 noiembrie 2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

În motivarea cererii, contestatorul a solicitat anularea acestei somaţii, întrucât la 27 noiembrie 2013 a primit, prin poştă, somaţia din 12 noiembrie 2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului prin care i se aducea la cunoştinţă obligaţia de a plăti suma de 75.231,79 RON, echivalentul a 43.948,79 dolari S.U.A., sumă ce provine din preluarea de către A.A.A.S. de la fosta Bancă B. SA, prin contractul de cesiune de creanţă din 03 decembrie 1999, a debitului pe care societatea C. SRL îl avea către această bancă, iar A. ar fi girat împrumutul făcut de societate la bancă.

De asemenea, contestatorul a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a solicita plata debitului pe considerentul că împrumutul pe care SC C. SRL îl avea la Banca B. SA avea scadenţa la 20 martie 1999 şi constituia un act autentic şi un titlu executoriu, astfel că era prescris orice termen de executare.

Contestatorul a mai susţinut că SC C. SRL a fost supusă procedurii insolvenţei şi că în cadrul acesteia, creditorul putea să îşi recupereze creanţa atât prin vânzarea bunurilor societăţii, cât şi prin executarea silită a administratorilor statutari ai acesteia: D., E. şi F., care au fost obligaţi, prin sentinţa nr. 3358/COM din 23 aprilie 2004 a Tribunalului Constanţa să răspundă de pasivul societăţii; că aceste persoane au fost giranţi ai debitoarei alături de contestator şi de o altă persoană, G.; că datoria a fost împărţită nelegal în cinci părţi fiind achitată câte 1/5 de fiecare şi că a rămas contestatorului să plătească partea sa de 1/5.

Totodată, contestatorul mai arată că la suma restantă în valoare de 11.870 RON, creditoarea a adăugat şi dobânzi în valoare de 62.298,92 RON, cu toate că legea falimentului interzicea aceasta.

Prin întâmpinarea depusă la 14 ianuarie 2014, intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat respingerea contestaţiei, iar la 28 februarie 2014 contestatorul A. a depus răspuns la întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 6855 din 17 iunie 2014 a Judecătoriei Constanţa a fost declinată soluţionarea cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998.

După înregistrarea litigiului pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 08 iulie 2014, intimata A.A.A.S. a depus precizări, iar la 27 octombrie 2014 A. a depus răspuns la precizările intimatei.

Prin sentinţa civilă nr. 75 din 21 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia prescripţiei pentru termenul de 7 ani; a respins excepţia prescripţiei pentru termenul de 3 ani; a respins excepţia beneficiului de diviziune şi a beneficiului de discuţiune; a respins excepţia prematurităţii titlului executoriu al contestatorului, din 01 februarie 2011; a respins excepţia perimării titlului executoriu şi a somaţiei din 12 noiembrie 2013; a respins excepţia perimării titlurilor executorii din 01 februarie 2011 pentru lipsă calitate procesuală activă a contestatorului; a respins excepţia perimării sechestrului asigurător.

A respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva somaţiei nr. 1806 din 12 noiembrie 2013, formulată de A. în contradictoriu cu intimata A.A.A.S.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţiile invocate de către contestator sunt nefondate, iar contestaţia împotriva somaţiei din 12 noiembrie 2013, este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit somaţiei de executare din 12 noiembrie 2013, emisă de A.A.A.S., ce face obiectul contestaţiei, A. datorează echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei de 43.948,79 dolari S.U.A.

Din analiza actelor dosarului, instanţa a reţinut că suma arătată a fost creanţa iniţială, echivalentul sumei de 74.532,62 RON şi că din această sumă a fost achitată o parte, aşa cum a recunoscut expres intimata şi cum rezultă şi din situaţia creanţei la 31 decembrie 2014, astfel că, potrivit susţinerilor intimatei creanţa este de 29.342,31 RON, la care se adaugă actualizările.

Astfel, societatea C. SRL a fost dizolvată şi apoi radiată în cadrul procedurii insolventei acesteia, iar prin sentinţa nr. 3558 din 23 aprilie 2004 a Tribunalului Constanţa a fost admisă cererea formulată de A.V.A.S. fiind obligaţi, în solidar, administratorii D., E. şi F. la plata sumei de 43.948,79 dolari S.U.A., care va intra în patrimoniul debitoarei C. S-a apreciat că această sumă nu poate fi redusă, astfel cum susţine contestatorul, ci doar achitată, fiind stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la prescripţia dreptului la executarea creanţei, instanţa a reţinut că împrumutul acordat de Bancă a fost cesionat către A.V.A.S. în anul 1999 şi că acest contract de credit se afla în litigiu anterior cesiunii, astfel că, A. a fost obligat la plata împrumutului în temeiul hotărârii judecătoreşti, titularul creanţei rămânând A.V.A.S.

Astfel, sentinţa civilă nr. 1475/Com/1999 nu putea să constituie titlu executoriu, potrivit art. 720 C. proc. civ., deoarece acest text a fost introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, care a intrat în vigoare la 02 mai 2001, adică 7 luni - art. IX din Ordinul nr. 290/2000 de modificare a O.U.G. nr. 138/2000 - de la data publicării O.U.G. nr. 138/2000 (02 octombrie 2000). Chiar dacă s-ar considera că prin cesiunea contractului datoria era exigibilă din 1999, prescripţia de 7 ani a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată, ce avea ca obiect creanţa născută din contractul de împrumut, A.V.A.S. subrogându-se în drepturile băncii.

Decizia nr. 76/2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa este executorie de la data emiterii ei, respectiv 17 aprilie 2008. În acest sens, calculând termenul de prescripţie a executării creanţei, instanţa a constatat că datoria Băncii B. SA a fost cesionată în 1999, moment de la care datoria a devenit exigibilă în favoarea A.V.A.S. La 16 iulie 1997 Banca B. SA a formulat cerere de chemare în judecată faţă de garanţi pentru plata, în solidar, a sumei de 118.700.000 ROL, credit restant, 662.998.117 ROL dobânzi aferente creditului şi 3.637.000 ROL cheltuieli de judecată. în consecinţă, faţă de A.V.A.S., subrogată în drepturile băncii, termenul de prescripţie nu a început să curgă în raport cu debitorii garanţi, subiecţi ai litigiului.

Termenul de prescripţie de 7 ani a început să curgă la 02 martie 2006, când a fost emisă decizia nr. 49 de Curtea de Apel Constanţa, ulterior, prin casarea acestei decizii, titlul executoriu în speţă este decizia nr. 76/2008. Astfel, AVAS a emis şi comunicat titlul executoriu la 04.02.2011, potrivit procedurii O.U.G. nr. 51/1998 şi a pus sechestru asigurător la 31 octombrie 2012, acesta fiind considerat act de executare, iar termenul de prescripţie arătat nu era împlinit chiar şi în raport cu data de 02 martie 2006.

De asemenea, executarea a fost întreruptă şi prin plata parţială a creanţei de o parte dintre debitorii solidari, în 2011, contestatorului fiindu-i comunicată la 10 iunie 2011 plata parţială arătată, precizându-se suma datorată ca urmare a plăţii parţiale a creanţei

Potrivit dispoziţiilor art. 1045 C. civ., acţiunea îndreptată împotriva unuia dintre debitorii solidari întrerupe prescripţia, iar în speţă, aşa cum rezultă din somaţia depusă de contestator la dosar, titlul de creanţă este sentinţa civilă nr. 1475/1999 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia nr. 76/2008 a Curţii de Apel Constanţa, prin care contestatorul a fost obligat, în solidar, cu alte persoane la plata sumei de 74.532,62 RON, şi că, din această sumă a fost plătită o parte, de celelalte persoane. Astfel, rezultă că şi acesta este un alt temei al întreruperii termenului de prescripţie, de la data plăţii parţiale începe să curgă un nou termen de executare de 7 ani, conform art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, creanţa A.V.A.S. fiind bugetară, nu i se putea aplica prescripţia de 3 ani din dreptul comun, ci prescripţia de 7 ani prevăzută de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998.

În ceea ce priveşte excepţia perimării actelor de executare, inclusiv a sechestrului asigurător, instanţa a reţinut, potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998, că executarea silită începe fără somaţie, comunicându-i-se obligaţia de plată debitorului şi prin urmare, nu este perimat nici un act de executare sau titlu de executare, aşa cum susţine contestatorul căci, potrivit art. 387, art. 389 şi art. 390 C. proc. civ., actul de executare nu se perima în 6 luni, în cazul în care legea prevede altfel, cum este situaţia executării reglementată prin O.U.G. nr. 51/1998.

Având în vedere că textul art. 389 C. proc. civ. nu este aplicabil în cazul acestei executări, instanţa a respins cererea de anulare a titlurilor executorii şi a somaţiei, pe considerentul invocat de contestator, perimarea actelor de executare şi tot pentru acelaşi considerent a respins şi excepţia perimării sechestrului asigurător din 31 octombrie 2012.

Cu privire la cererea de perimare şi de anulare a titlurilor executorii emise pe numele contestatorului şi a celorlalţi codebitori solidari, instanţa a avut în vedere, înscrisul denumit „Răspuns”, depus la 27 octombrie 2014, prin care contestatorul solicita desfiinţarea, în temeiul art. 389 C. proc. civ. şi a titlurilor executorii depuse la dosar de A.A.A.S.: din 19 iulie 2011, din 01 februarie 2011 şi somaţia din 12 noiembrie 2013, iar ca o consecinţă a acestei anulări să fie anulat şi sechestrul.

În această situaţie, instanţa a observat că acel înscris a fost depus la ultimul termen de judecată, motiv pentru care instanţa a reţinut că nu a fost învestită cu analiza acestora. Totodată, s-a reţinut că numai adresa de comunicare a titlul executoriu înregistrată în 01 februarie 2011 şi adresa de precizare a sumei datorată ulterior, înregistrată în 07 iunie 2011, sunt emise pe numele contestatorului, astfel că doar acestea pot fi luate în discuţie.

Analizând cererea de anulare şi a titlurilor invocate de contestator, emise pe numele celorlalţi codebitori, din perspectiva perimării acestora, instanţa a constatat că ceilalţi codebitori nu au fost chemaţi în judecată, iar în cazul în care s-ar admite că un debitor solidar poate să facă acte procesuale în favoarea unor codebitori solidari, aceştia trebuiau să fie chemaţi în judecată.

În ceea ce priveşte critica privind excepţia prematurităţii, a beneficiului de diviziune şi de discuţiune, instanţa a apreciat că atâta timp cât creditorul are o creanţă împotriva debitorului, obligat în solidar, ce nu a fost executată, el se poate îndrepta împotriva oricărui debitor, dreptul său de alegere a debitorului urmărit fiind discreţionar.

În acest context, instanţa a apreciat că nu poate fi primită nici teza privind „prematuritatea emiterii somaţiei” pe considerentul că s-ar fi încălcat beneficiul de discuţiune ce ar consta în faptul că A.A.A.S. trebuia să recupereze suma în cadrul procedurii insolvenţei debitorului principal SC C. SRL. Pe considerentul arătat, debitorul, obligat în solidar la plata unei creanţe nu poate să se apere trimiţând pe creditor să recupereze mai întâi creanţa de la societatea în faliment, în prezent lichidată.

Pentru acelaşi considerent, al obligaţiei la plată în solidar, nu au putut fi primite nici criticile privind beneficiul diviziunii sau al discuţiunii, pe motiv că debitorul contestator ar fi fost obligat împreună cu alţi 6 garanţi. În acest sens, se constată că prin sentinţa civilă nr. 1475/com/1999 a Tribunalului Constanţa, contestatorul a fost obligat, în solidar, cu alte persoane la plata creanţei în litigiu şi că prin decizia nr. 76 din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Constanţa a fost menţinută obligaţia, reţinându-se că „răspunderea părţilor este solidară”, conform art. 42 C. com., iar potrivit art. 1042 C. civ., „creditorul solidar se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fără ca debitorul să poată opune beneficiul de diviziune”.

Împotriva acestei sentinţe, contestatorul A. a declarat recurs solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Recurentul îşi subsumează global criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., invocând în esenţă, pe de-o parte, aplicarea greşită a legii de către instanţă în soluţionarea excepţiilor prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, a prematurităţii acţiunii şi a perimării executării silite, iar, pe de altă parte, că instanţa a făcut o greşită apreciere a întinderii creanţei.

În argumentarea motivelor de recurs, recurentul susţine că, deşi, instanţa îi solicitase să facă o reevaluare a creanţei, aceasta nu a ţinut cont de ea şi nici de faptul că A.A.A.S. a precizat că s-a mai plătit din creanţă şi totuşi a menţinut creanţa la valoarea iniţială, încălcând astfel, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul arată că, contractele de credit sunt contracte comerciale, iar penalităţile şi actualizările creditelor restante nu pot depăşi dublul sumei, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, iar totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), din acelaşi act normativ nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Mai susţine recurentul că, deşi a precizat faptul că A.A.A.S. a avut posibilitatea de a recupera creanţa de la SC C. SA şi chiar de la foştii directori, instanţa a apreciat că se impune ca A.A.A.S. să recupereze creanţa de la giranţi.

Referitor la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, recurentul arată că instanţa a făcut o greşită aplicare a art. 7208 C. proc. civ., deoarece sentinţa civilă nr. 1475/COM/1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa era definitivă şi executorie încă din anul 2000, considerând astfel că, în mod greşit s-a apreciat că atacarea acestei hotărâri prin intermediul căilor de atac ar întrerupe cursul prescripţiei.

În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită recurentul invocă aplicarea eronată a art. 13 pct. 5 din O.U.G. nr. 51/1998 şi a art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect, recurentul arată că potrivit reglementărilor legale, contractele de credit şi contractele de garanţie constituie titluri executorii, acestea datând din 1995 (1991), iar A.V.A.S. a emis titlul executoriu în 2011, deci după 16 ani, sens în care apreciază că la acea dată datoria era prescrisă mai ales că Legea nr. 58/1998 se aplică şi la contractele bancare încheiate înainte de apariţia legii, iar contractul de credit din 20 martie 1991 încheindu-se cu menţiunea că este act autentic constituie titlu executoriu.

Din perspectiva aprecierii de către instanţă a întinderii creanţei, recurentul reproşează instanţei că a aplicat reglementările speciale ale O.U.G. nr. 51/1889 în defavoarea dispoziţiilor cu caracter general şi forţă juridică superioară cuprinse în art. 387, 389 şi 390 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 24 aprilie 2015, intimata A.A.A.S. a solicitat anularea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 303 alin. (1) şi art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru neindicarea hotărârii ce se atacă şi pentru nemotivarea recursului, excepţii care au fost soluţionate prin practicaua deciziei, în sensul respingerii acestora.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că în mod corect a reţinut instanţa investita cu judecarea fondului cererii, cu privire la excepţia prescripţiei, că A.A.A.S., în calitate de cesionar, a preluat prin contractul de cesiune de creanţă din 03 decembrie 1999, de la Banca B. SA, în calitate de cedent, o creanţă bancară neperformantă în valoare nominală de 75.231,79 RON, echivalentul a 43.948,79 dolari S.U.A. asupra SC C. SA, suma fiind consolidată în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.

De asemenea, susţine intimata că s-a apreciat corect de instanţă că nu sunt fondate nici susţinerile reclamantului privitoare la întinderea creanţei, întrucât suma de 29.342,31 RON este compusă din: 14.532,62 RON - debit şi 15.109,69 RON - actualizare debit, la care se va adaugă suma rezultată din actualizarea debitului de 29.342,31 RON, corespunzătoare perioadei cuprinsă între luna aprilie 2011 şi data plăţii integrale.

În mod legal a respins instanţa şi excepţia prematurităţii emiterii somaţiei, reţinând că, întrucât răspunderea debitorilor este solidară, mai exact, situaţia unei solidarităţi pasive, astfel că fiecare debitor trebuie să răspundă integral pentru toată suma, creditorul având dreptul de a recupera creanţa de la oricare dintre debitorii responsabili solidar.

În ceea ce priveşte excepţia perimării executării silite, intimata apreciază că nu se putea considera perimat niciun act de executare, deoarece actul de executare nu se perima în termen de 6 luni, în cazul în care legea specială prevede altfel, aşa cum este situaţia executării reglementate de O.U.G. nr. 51/1998.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei A.A.A.S., depus la 14 mai 2015, recurentul A. a solicitat respingerea susţinerilor ca fiind nefondate.

Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, Înalta Curte constată că în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a indicat dispoziţiile art. 488 pct. 6, 8 C. proc. civ., însă trebuie avut în vedere faptul că, în speţă, executarea silită a început la 31 octombrie 2012, astfel cum rezultă din procesul-verbal de aplicare a sechestrului din 31 octombrie 2012. în acest context, se constată că sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora: „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs indicate ca temei de drept pentru susţinerea căii de atac nu sunt incidente în speţă, astfel că, instanţa de recurs constată că motivele de nelegalitate astfel cum au fost dezvoltate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi cele de netemeinicie prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., urmând a le analiza din această perspectivă.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis în raport cu următoarele considerente:

Cu privire la criticile recurentului A. referitoare la aplicarea greşită a legii de către instanţă în soluţionarea excepţiilor prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, a prematurităţii acţiunii şi a perimării executării silite, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor:

Dispoziţiile art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998, prevăd la alin. (4), că „pe data preluării de către A.V.A.B. a activelor bancare contractele de credit ajunse la scadenţă, încheiate între bănci şi persoanele fizice sau persoanele juridice debitoare, constituie de drept titlu executoriu, fără să fie necesară învestirea cu formulă executorie”, iar la alin. (5), că „termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.B., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris?”

Dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripţie, prevăd că „Prescripţia se întrerupe: (...) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent”.

Prin urmare, în mod legal a reţinut prima instanţă că termenul de prescripţie nu este îndeplinit, motiv pentru care s-a impus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, întrucât creanţa A.V.A.S. fiind bugetară, nu este aplicabilă prescripţia de 3 ani din dreptul comun, ci prescripţia de 7 ani prevăzută de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998.

În acest context, termenul de prescripţie a fost întrerupt încă din anul 1997 prin decizia nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, definitivă prin care reclamantul A. a fost obligat la plata sumelor reprezentând credit restant, dobânzi, cheltuieli de judecată.

În cauză, o nouă prescripţie a început să curgă de la rămânerea definitivă a deciziei nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, conform art. 17 teza finală din Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripţie astfel stabilit nu s-a împlinit.

În ceea ce priveşte excepţia prematuri taţii emiterii somaţiei, se constată că în mod legal a fost respinsă, întrucât, atâta timp cât creditorul are o creanţă împotriva debitorului obligat în solidar, ce nu a fost executată, atunci acesta se poate îndrepta împotriva oricărui debitor, dreptul său de alegere a debitorului urmărit fiind discreţionar.

Prin urmare, întrucât răspunderea debitorilor este solidară, situaţia unei solidarităţi pasive, fiecare debitor trebuie să răspundă integral pentru toată suma, creditorul având dreptul de a recupera creanţa de la oricare dintre debitorii responsabili solidar.

Cu privire la excepţia perimării executării silite, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 390 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în speţa de faţă, întrucât executarea a fost declanşată înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., „dispoziţiile art. 387 şi 389 nu se aplică în cazurile când legea încuviinţează executarea fără somaţie”, iar conform art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 „Titlul executoriu se comunică debitorului şi se pune în executare fără nici o formalitate”.

Astfel, dispoziţiile art. 390 C. proc. civ. instituie o excepţie, respectiv înlătură aplicarea prevederilor art. 389 cu privire la perimare, în cazurile în care legea încuviinţează executarea fără somaţie, iar potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998, titlul executoriu comunicat debitorului se pune în executare fără nicio formalitate.

Tot în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care reglementează blocarea conturilor, dispoziţii conform cărora, după comunicarea către debitor a titlului executoriu, A.A.A.S. poate dispune prin ordin blocarea prin poprire a conturilor bancare ale debitorului, prin urmare, fără nicio altă formalitate.

Din această perspectivă, nu se putea considera perimat niciun act de executare, deoarece actul de executare nu se perima în termen de 6 luni în cazul în care legea specială prevede altfel, aşa cum este situaţia executării reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa a făcut o greşită apreciere a întinderii creanţei, se constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte reţine că A.A.A.S. în temeiul contractului de cesiune de creanţă din 03 decembrie 1999, în calitate de cesionar, a preluat de la Banca B. SA, în calitate de cedent, creanţa bancară neperformantă cu valoarea nominală de 75.231,79 RON echivalentul a 43.948,79 dolari S.U.A.

Conform dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1475/Com/1999 din 01 octombrie 1999 a Tribunalului Constanţa şi a deciziei civile nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, suma cu titlu de creanţă este de 74.532,62 RON, din care suma de 11.870 RON reprezintă credit restant, suma de 62.298,92 RON reprezintă dobânzi, iar suma de 363,70 RON reprezintă cheltuieli de judecată.

Pe parcursul procesului derulat în primă instanţă, intimata-creditoare, A.A.A.S., la solicitarea instanţei a emis în 10 octombrie 2014 nota de precizări în care, referindu-se la întinderea creanţei astfel cum a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 1475/COM din 01 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. x/COM/1997, definitivă prin decizia civilă nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa (hotărâri aflate la dosar), a consemnat că obligaţia totală de plată s-a stabilit în mod irevocabil pentru suma în cuantum de 74.532,62 RON.

Intimata-creditoare A.A.A.S. a arătat că, din această sumă, în contul A.A.A.S. s-a încasat suma de 60.000 RON după cum urmează: suma de 45.000 RON - achitată de D., E. şi G.; suma de 15.000 RON - achitată de F.

Intimata-creditoare a precizat că suma rămasă de plată este în cuantum de 29.342,31 RON compusă din: 14.532,62 RON debit şi 15.109,69 RON actualizare debit la care se va adăuga suma rezultată din actualizarea debitului de 29.342,31 RON corespunzătoare perioadei cuprinsă între luna aprilie 2011 şi data plăţii integrale.

Din analiza înscrisurilor administrate în cauză instanţa supremă reţine că în urma litigiului finalizat prin sentinţa civilă nr. 1479/COM/1997 pronunţată de Tribunalul Constanţa, astfel cum a fost schimbată cu caracter definitiv prin decizia civilă nr. 76/COM din 17 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, irevocabilă prin respingerea recursului rezultă că suma deţinută de către A.A.A.S., cu titlu de creanţă izvorâtă din contractul de cesiune de creanţă încheiat cu Banca B. SA este de 74.531,62 RON compusă din suma de 11.870 RON reprezentând debit, suma de 62.298,91 RON reprezentând dobânzi şi suma de 3.637 RON reprezintă cheltuieli de judecată.

Faţă de cele mai sus evidenţiate rezultă că, în mod greşit, s-a consemnat în somaţia emisă de A.A.A.S. suma de 75.231,79 RON în condiţiile în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, conform celor statuate prin hotărârile judecătoreşti mai sus precizate, că suma deţinută cu titlu de creanţă este în cuantum de 74.231,79 RON. De altfel, chiar intimata A.A.A.S. a notificat recurentul-contestator printr-un înscris aflat la dosar fond în legătură cu obligaţia de plată în sumă de 74.532,62 RON.

Din această sumă instanţa supremă reţine că intimata-creditoare a recuperat suma totală de 60.000 RON conform celor arătate în nota de precizări depusă la dosar şi că a rămas un debit neachitat în cuantum de 14.532,62 RON. Cât priveşte suma pretinsă cu titlu de actualizare instanţa supremă reţine că somaţia emisă nu conţine o sumă cu acest titlu, ci doar debitul de 75.231,79 RON, greşit consemnat, potrivit celor mai sus arătate, precum şi că intimata-debitoare nu a demonstrat prin nici un alt mijloc de probă modalitatea în care a stabilit suma pretinsă cu titlu de actualizare.

În aceste condiţii, suma pretinsă cu acest titlu este lipsită de temei câtă vreme cuantificarea sa nu a fost demonstrată pe baza unor date care să permită o verificare efectivă.

În raport cu considerentele ce preced, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a pronunţat hotărârea fără a analiza înscrisurile administrate, precum şi precizările formulate de intimata-creditoare la solicitarea instanţei de fond.

În acest context, Înalta Curte apreciază că răspunderea solidară nu poate fi reţinută în sensul că A.A.A.S. are dreptul de a recupera aceeaşi creanţă de la fiecare debitor în parte, pentru că ar însemna ca suma cu titlu de creanţă să se multiplice de atâtea ori câţi debitori sunt.

Astfel, din debitul în sumă de 74.532,62 RON, se constată că a fost recuperată suma de 60.000 RON de la ceilalţi debitori solidari, aşa încât, debitul rămas de achitat în sarcina recurentului A. este în sumă de 14.532,62 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul A., va modifica în parte sentinţa recurată, în sensul că va admite contestaţia la executare formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata A A AS şi va anula în parte somaţia din 12 noiemrie 2013 emisă de A.A.A.S., pe care va menţine pentru un debit de 14.532,62 RON, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei civile nr. 75 din 21 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că:

Admite contestaţia la executare formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata A.A.A.S.

Anulează în parte somaţia din 12 noiembrie 2013 emisă de A.A.A.S., pe care o menţine pentru un debit de 14.532,62 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2016.