Civil liability under mandatory car insurance: exclusion of insurer’s subrogated liability due to fortuitous case and failure to establish insured’s fault

Decizia nr. 234/2016

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 13 decembrie 2013 sub nr. x/3/2013 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. Asigurări SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumelor de: 2.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale pentru A. - în calitate de mamă, constituită parte civilă în dosarul mai sus menţionat; 500.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale pentru B. - în calitate de frate, constituit parte civilă în dosarul mai sus menţionat; 16.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării, plus alte cheltuieli neprevăzute şi cheltuieli judiciare.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 modificată, ale Ordinului nr. 8 din 16 iunie 2008 publicat în M. Of. nr. 500 din 03 iulie 2008, şi a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 art. 15 pct. 1 lit. o).

Prin sentinţa civilă nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta SC C. Asigurări SA şi intervenientul forţat D., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, a fost respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale ca nefondat şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta SC C. Asigurări SA ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă SC C. Asigurări SA împotriva sentinţei civile nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013; a respins apelul formulat de apelantul reclamant B., împotriva sentinţei civile nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013 ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3450 din 03 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta SC C. Asigurări SA.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurenţilor-reclamanţii A. şi B., şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului.

Criticile aduse deciziei recurate au vizat greşita aplicare a textelor legale incidente în cauză la situaţia de fapt corect stabilită de către instanţele devolutive.

Recurenţii-reclamanţi contestă argumentele instanţei de apel în sensul fixării momentului de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă la data procedurii accidentului. Alegerea acestui moment subiectiv este în contradicţie cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, care presupune condiţia unui prejudiciu cert pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Deşi instanţa de apel reţine în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, îl aplică în mod greşit raportat la speţa de faţă, în care dreptul la acţiune se naşte ulterior, după stabilirea de către organele competente a elementelor necesare conturării unei răspunderi civile delictuale.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-părăte SC C. Asigurări SA şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă solicită susţinerea cauzei şi în lipsa de la dezbateri, în temeiul art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă, în prealabil, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea formulată de către reclamanta A., întrucât momentul de început al curgerii termenului este reprezentat de data săvârşirii accidentului, respectiv 17 ianuarie 2010, în condiţiile în care în dosarul penal s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului, împrejurare care nu reprezintă un caz de întrerupere a prescripţiei. Mai mult decât atât, la data pronunţării soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, respectiv 06 mai 2011, reclamanta avea posibilitatea introducerii unei acţiuni civile în cadrul termenului de 3 ani.

Raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1083 C. civ. referitoare la forţa majoră şi la efectele acesteia. În concret, arată recurenta-pârâtă că deşi s-a reţinut existenţa cazului fortuit drept o cauză de înlăturare a răspunderii penale, contractul de asigurare nu poate fi incident decât în condiţiile în care există vinovăţia asiguratului, deci în speţa de faţă nu există nici un grad de culpă al conducătorului auto.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, în speţă fiind incident un caz de forţă majoră şi nu un simplu caz fortuit. Dispoziţiile Codului penal asimilează cazului fortuit situaţia de forţă majoră, în raport de această împrejurare fiind necesar ca instanţa de drept civil să stabilească dacă din perspectiva răspunderii civile suntem în prezenta unui caz fortuit sau în prezenta unei situaţii de forţă majoră.

În speţa de faţă, apreciază recurenta-pârâtă ne aflăm în situaţia unui caz de forţă majoră deoarece invincibilitatea anticipării sau prevenirii accidentului era una obiectivă, pentru orice alt şofer care s-ar fi aflat la acel moment la conducerea autovehiculului implicat în accident.

În continuarea acestui raţionament, recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 27 pct. 1 din Norma R.C.A. nr. 20/2008 în raport de răspunderea legată de culpa C.N.A.D.N.R. care nu a montat indicatoare de semnalizare.

În situaţia în care nu se va reţine culpa exclusivă a C.N.A.D.N.R. în producerea accidentului, recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 28 din Ordinul R.C.A. nr. 20/2008 care au fost ignorate de către instanţa de apel, care a majorat în apel despăgubirile, deşi a reţinut ipoteza culpei comune în producerea accidentului.

În ipoteza reţinerii culpei comune, recurenta-pârâtă solicită diminuarea despăgubirilor în raport de art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma de aplicare a Legii nr. 136/1995 şi Ordinul R.C.A. nr. 20/2008, care prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenta din România. În acest sens invocă practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii de Apel Bucureşti, care au stabilit un cuantum de 10.000 euro pentru mama victimei şi 25.000 euro pentru copiii minori.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde nici un argument legal care să justifice cuantumul despăgubirii şi culpa asiguratului.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reţine că recursul pârâtei SC C. Asigurări SA este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Se reţine cauza juridică a cererii de faţă, respectiv accidentul rutier produs la 17 ianuarie 2010, care a avut drept urmare decesul lui E., persoană care se afla în autoturism.

Circumstanţele producerii accidentului au fost stabilite în Dosaul nr. x/P/2010 instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede, pentru conducătorul auto fiind stabilită o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că a existat un caz, legat de o împrejurare externă imposibil de prevăzut de către conducătorul auto.

Conducătorul auto D. avea încheiat la data producerii evenimentului rutier un contract de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie cu pârâta SC C. SA.

Prin ordonanţa din 06 mai 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2010 Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede a constatat că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv existenţa cazului fortuit.

Instanţa de apel, în raport de probele administrate în cauză a reţinut că nu se poate susţine lipsa totală a culpei conducătorului auto în condiţiile în care prin raportul de expertiză întocmit în faza de urmărire penală, s-a stabilit că accidentul putea fi evitat dacă se circula cu o viteză de 41 km/h.

Cu privire la obligaţia de plată a SC C. Asigurări SA în temeiul poliţei R.C.A., Înalta Curte constată că în baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, societatea de asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurătorii răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accidente.

Răspunderea civilă a făptuitorului este preluată în mod automat, conform clauzelor contractuale de către societatea de asigurare, ocazie cu care se naşte în persoana persoanelor păgubite un drept autonom împotriva asigurătorului.

Pentru a fi atrasă răspunderea asigurătorului este necesar să se stabilească răspunderea asiguratului, întrucât asigurătorul răspunde doar pentru prejudiciile cauzate terţilor de asiguratul său, printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie.

În acest context, se reţine că instanţa de apel nu a argumentat soluţia pronunţată printr-o analiză a faptei ilicite a conducătorului auto D., din perspectiva considerentelor ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală din 06 mai 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede, ce are autoritate de lucru judecat în ce priveşte situaţia de fapt şi vinovăţia făptuitorului.

În acelaşi sens, se reţine că nu a fost argumentată soluţia nici în ceea ce priveşte răspunderea societăţii de asigurare pentru fapta asiguratului său.

Astfel, instanţa de apel a reţinut culpa comună a conducătorului auto şi a administratorului drumului public, fără a prezenta motivele care au stat la baza acestor considerente.

Simpla trimitere la probele administrate în cauză nu poate constitui temei lămuritor al stabilirii răspunderii asigurătorului.

Este de observat că este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu, doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile şi în cazul prejudiciului iniţial.

În apel, instanţa care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin alte acte de procedură îndeplinite în cauză. În acest context, apărările privind culpa exclusivă a conducătorului apare ca o veritabilă apărare de fond care a fost invocată de către recurenta-pârâtă şi care era esenţială pentru evaluarea temeiniciei pretenţiilor afirmate prin cerere.

Insuficienţa acestei examinări nu face posibilă exercitarea controlului judiciar din partea instanţei de recurs, din punct de vedere al stabilirii faptei ilicite şi a culpei ca elemente ale răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A., se constată că se impune admiterea acestuia, având în vedere că acesta vizează cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, ca urmare a răspunderii asigurătorului. Or, în situaţia în care analiza în ceea ce priveşte elementul culpei va fi reluată de către instanţa de apel, se impune reevaluarea argumentelor din apelul reclamantei Chivu Ileana.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul B., Înalta Curte menţine dispoziţiile referitoare la respingerea acestuia, sub aspectul respingerii ca prescrisă a acţiunii formulată, constatând că au fost aplicate corect dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Se reţine că anterior formulării acţiunii civile, s-a desfăşurat o cercetare penală extinsă. În aceste condiţii, cunoscând existenţa cercetării penale, reclamantul avea posibilitatea de a se constitui parte civilă, nefiind necesară finalizarea cauzei penale pentru a se stabili persoana care a produs accidentul, aceasta fiind cunoscută de la momentul producerii evenimentului rutier. Se observă că reclamantul nu a acţionat diligent, neformulând o cerere de constituire de parte civilă în cursul cercetării penale.

Pentru aceste considerente, având în vedere considerentele dezvoltate în această decizie şi văzând dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată, va fi admis recursul declarat în cauză de către pârâta SC C. SA, va fi casată în parte decizia şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte rejudecarea apelului declarat de pârâta SC C. SA şi reclamanta A.

La rejudecarea apelurilor, instanţa va avea în vedere şi incidenţa deciziei RIL nr. 23/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC C. Asigurări SA împotriva deciziei civile nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza instanţei de apel, spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâta SC C. Asigurări SA şi de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 3450 din 03 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine dispoziţiile referitoare la apelul declarat de reclamantul B.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 65/2015 din 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2016.