Unjust Enrichment Limitation Period: Appeals Allowed and Case Quashed and Remanded

Decizia nr. 233/2016

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtele Administraţia Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 Bucureşti prin Primar Sector 5 Bucureşti, Municipiul Bucureşti reprezentată prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti, solicitându-se instanţei ca acestea să fie obligate, în solidar, să achite suma de 4.812.601,24 RON, reprezentând contravaloare materiale şi manoperă pentru executarea de lucrări suplimentare celor executate în baza contractului de lucrări din 10 martie 2008.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1345 din noul C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin sentinţa nr. 1697 de la 04 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 Bucureşti prin Primar, Municipiul Bucureşti reprezentată prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti, ca fiind prescrisă.

Considerentele instanţei de fond au fost, în esenţă, următoarele:

Reclamanta a chemat în judecată pârâtele, solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 4.812.601,24 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări suplimentare (lucrări de apă, canal, drum), executate în temeiul contractului de lucrări din 10 martie 2008, conform facturilor din 23 decembrie 2009.

În scopul recuperării contravalorii lucrărilor suplimentare efectuate în temeiul contractului 5017/2008, reclamanta a mai introdus o ordonanţă de plată (Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal) care a fost respinsă, precum şi o acţiune care a şi fost admisă parţial, în temeiul art. 969 din vechiul C. civ. (Dosarul nr. x/3/2010), prin sentinţa civilă nr. 1986 din 15 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1399 din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La data emiterii facturilor erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 potrivit cărora, în cazul îmbogăţiri fără just temei, termenul de prescripţie de trei ani începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Întrucât prin sentinţa pronunţată la 02 martie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins cererea privind emiterea ordonanţei de plată, de la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie de trei ani. întrucât cererea de faţa s-a promovat la data de 28 iunie 2013, dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, susţinându-se că hotărârea este netemeinică şi nelegală.

Prin decizia civilă nr. 156/A din 06 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1697 din 04 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimaţii Administraţia Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 Bucureşti prin Primar Sector 5 Bucureşti, Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primar General; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre judecare aceleaşi instanţe.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ce priveşte calculul termenului de prescripţie, care potrivit instanţei de fond, începe să curgă de la respingerea cererii pentru ordonanţă de plată (02 martie 2010), aceasta fiind data la care reclamanta ar fi cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, cu consecinţa respingerii ca prescrise a acţiunii promovate la 28 iunie 2013, acesta nu este corect.

Actio de in rem verso are un caracter subsidiar şi, în consecinţă, poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. Prin urmare, nu putea fi promovată acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză, în măsura în care reclamantul avea la dispoziţie acţiunea bazată pe contract.

Astfel, în speţă, după respingerea ordonanţei de plată, reclamanta a înţeles să uzeze din data de 13 septembrie 2010, de un alt mijloc juridic, respectiv o acţiune contractuală pentru repararea pagubei suferite ca urmare a executării lucrărilor suplimentare.

Dreptul la acţiune s-a născut abia în momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 1399 din data de 27 iunie 2012, că nu avea la îndemână acţiunea contractuală, lucrările suplimentare efectuate excedând cadrul contractual, astfel încât singurul mijloc juridic de care mai putea uza era acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Atâta timp cât reclamanta apelantă a dedus judecăţii pretenţiile privind plata lucrărilor suplimentare efectuate faţă de cele convenite prin contractul din 10 martie 2008, nu i se putea imputa neglijenţa de a lăsa să se împlinească prescripţia fără a acţiona (iura vigilantibus, tarde venientibus ossa).

Nu se pune nici problema unui caracter întreruptiv al acestei acţiuni, întrucât acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză avea doar un caracter subsidiar şi, prin urmare, nu ar fi putut fi exercitată efectiv decât în absenţa altui mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite, cum este acţiunea în răspundere contractuală, soluţionată irevocabil la data de 27 iunie 2012.

Rezultă, deci, că la data de 28 iunie 2013, când a fost introdusă acţiunea în speţă, nu se împlinise termenul de prescripţie de 3 ani, iar apelul a fost admis în temeiul art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ., cu consecinţa anulării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Împotriva deciziei civile nr. 156/A din 06 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs pârâtele Administraţia Domeniului Public Sector 5 şi Municipiul Bucureşti reprezentată prin Primar General.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte Municipiul Bucureşti reprezentată prin Primar General şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile ait. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi art. 483 şi urm. C. proc. civ., precum şi art. 1348 C. civ. şi pe cele ale Decretului nr. 167/1958.

În raport de acest motiv de casare, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili în mod corect momentul de la care se calculează termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în prezenta cauză.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a aplicat greşit normele care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, în primul rând acţiunea de faţă - de in rem verso - formulată în lipsa unui contract care să acopere lucrările necomandate de A.D.P. Sector 5, putea fi formulată încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentul refuzului de plată al acestora, pentru că de la acel moment reclamanta cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că a efectuat lucrări care nu sunt recunoscute de beneficiar.

În al doilea rând, pârâta susţine că reclamanta nu a avut niciodată deschisă o acţiune ex contractu faţă de Municipiul Bucureşti, întrucât nu a fost parte în contractul încheiat de către reclamantă cu A.D.P. Sector 5 şi nici nu a figurat ca pârât în cauzele care au privit ordonanţa de plată sau acţiunea ex contractu.

În raport de aceste considerente, în mod greşit a apreciat instanţa de apel, cu încălcarea normelor care guvernează îmobogăţirea fără justă cauză că reclamanta trebuia să pornească mai întâi o acţiune ex contractu, iar de abia după epuizarea acesteia avea la dispoziţie acţiunea în restituire fără justă cauză.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare este reprezentată de aplicarea greşită a normelor de drept material, prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul de prescripţie al acţiunii de in rem verso este de 3 ani şi curge de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă din anul 2009 sau martie 2010 cel mai târziu. Recurenta-pârâtă se raportează la data de 02 martie 2010, dată la care Tribunalul Bucureşti a respins cererea privind emiterea ordonanţei de plată, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

În ce priveşte existenţa pe rolul instanţelor a Dosarului nr. x/3/2010 recurenta-pârâtă apreciază că nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripţiei şi nici de amânare a începerii cursului.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că se impune ca instanţa de recurs să stabilească data de la care termenul de prescripţie a început să curgă, prin dispoziţii obligatorii pentru instanţa de rejudecare după casare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte Administraţia Domeniului Public Sector 5 şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei şi menţinerea soluţiei pronunţată de prima instanţă.

În susţinerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Din acest punct de vedere, reclamanta trebuia să introducă acţiunea de faţă în termen de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea şi nicidecum după epuizarea tuturor celorlalte mijloace juridice de recuperare a prejudiciului.

Recurenta-pârâtă mai arată că sumele reprezentând contravaloare lucrări suplimentare au fost realizate în afara contractului, fără să existe temei juridic pentru solicitarea acestora. Insă momentul care marchează începerea curgerii termenului de prescripţie nu este condiţionat de caracterul subsidiar al acestei acţiuni.

În consecinţă, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de data de 02 martie 2010, dată la care s-a respins ordonanţa de plată. De asemenea, recurenta-pârâtă mai arată că nu sunt incidente nici cauzele de suspendare/întrerupere invocate de către reclamantă.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca nefondat.

Investită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a procedat, la 27 august 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu.

Completul de filtru, la 19 noiembrie 2015, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părţilor, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor.

Analizând recursurile, Înalta Curte le va admite, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru considerentele care succed.

Recursul ambelor pârâte a fost fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi supune analizei instanţei de recurs greşita aplicare a normelor de drept material, din perspectiva, pe de o parte, a greşitei interpretări a normelor care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză şi pe de altă parte, a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În analiza recursurilor, Înalta Curte reţine că acţiunea dedusă judecăţii este una în restituire pentru îmbogăţire fără justă cauză, fundamentată pe dispoziţiile art. 1345 C. civ.

Greşita aplicare a legii de către curtea de apel se referă Ia stabilirea, în mod eronat, a faptului că dreptul la acţiune s-a născut în momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 1399 din 27 iunie 2012 că reclamanta SC A. SRL nu avea la îndemână acţiunea contractuală, lucrările suplimentare excedând cadrului contractual, astfel încât singurul mijloc juridic de care mai putea uza era acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Criticile recurentelor-pârâte deduc instanţei împrejurarea că acţiunea de in rem verso poate fi pornită în absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, iar în lipsa unui contract care să acopere lucrările necomandate de A.D.P. Sector 5, reclamanta ar fi putut să promoveze acţiunea de faţă încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentul refuzului de plată al acestora, pentru că din acel moment cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că a efectuat lucrări care nu îi sunt recunoscute de beneficiar.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs analizat este fondat.

În primul rând este de menţionat că promovarea acţiunii de in rem verso este subordonată îndeplinirii a două grupe de condiţii cumulative, şi anume: condiţii materiale - să existe o mărire a patrimoniului pârâtului şi o scădere a patrimoniului reclamantului; între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură (să fie efectul unei cauze unice); şi condiţii juridice - îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; buna lui credinţă fiind prezumată, nu trebuie dovedită; sărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului sau de creanţă împotriva pârâtului.

Acţiunea are caracter subsidiar şi, în consecinţă, poate fi exercitată în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite, în cazul în care sărăcitul reclamant are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, referindu-se la momentul de început al calculului termenului de prescripţie, şi stabilind că dreptul la acţiune s-a născut abia în momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 1399 din 27 iunie 2012, că reclamanta SC A. SRL nu avea la îndemână acţiunea contractuală, a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în speţa de faţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Relevante în dezlegarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie sunt şi dispoziţiile art. 1348 C. civ., care dispun în sensul că „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat”.

Subliniem că interpretarea greşită a textelor de lege incidente în cauză rezultă din greşita apreciere a caracterului subsidiar al acţiunii de in rem verso. Astfel, în interpretarea dată de instanţa de apel, caracterul subsidiar al acestei acţiuni este concretizat prin posibilitatea pentru parte de a promova iniţial o acţiune ex contractu şi în măsura respingerii sale, prin posibilitatea abia la acest moment de promovare a acţiunii de in rem verso.

Or, textul legal trebuie interpretat în sensul că actio de in rem verso este inadmisibilă în situaţia existenţei unei alte acţiuni care dă dreptul părţii de a obţine ceea ce îi este datorat. Cu alte cuvinte, subsidiaritatea acţiunii de in rem verso nu presupune ca premisă iniţială epuizarea tuturor celorlalte acţiuni pe care le are partea.

În consecinţă, argumentele instanţei de apel, care stabilesc momentul de început al curgerii termenului de prescripţie în raport de caracterul subsidiar al acţiunii în restituire pentru îmbogăţire fără justă cauză sunt greşite, opţiunea formulării unei acţiuni ex contractu sau a acţiunii de in rem verso existând încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentului refuzului de plată al acestora.

Înalta Curte arată că în condiţiile în care în care criticile din recursurile declarate de către pârâte au fost considerate fondate, determinând casarea, prin dezlegările date se trasează instanţei de apel obligaţia de a reevalua stabilirea momentului de la care se calculează termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în prezenta speţă, chestiunile legate de acest aspect urmând a fi reanalizate în cadrul unei noi cercetări.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care a pronunţat hotărârea casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentată prin Primar General şi Administraţia Domeniului Public Sector 5 împotriva deciziei civile nr. 156/A din 06 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2016.