Judicial rescission of credit contract barred by bank’s right to withhold disbursement due to borrower’s failure to fulfill agreed purpose

Decizia nr. 141/2016

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, precizată în mai multe rânduri, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. IFN SA solicitând instanţei să dispună rezolutiunea contractului de credit din 10 iunie 2011 încheiat între părţi, obligarea pârâtei la plata daunelor interese contractuale în cuantum de 100.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1638 din 30 aprilie 2014, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâtă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. IFN SA şi B. - Sucursala Baia Mare şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâte a sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii datorate lipsei procedurii prealabile nu a fost invocată în termenul şi forma prevăzute de lege.

Asupra fondului cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă, că între reclamantă, în calitate de împrumutat, şi pârâtă, în calitate de creditor, a intervenit contractul de credit din 10 iunie 2011 având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 370.000 euro pe o perioadă de 60 de luni. Potrivit art. II, creditul va fi utilizat pentru refinanţarea altor credite, pentru plata sumei necesare radierii ipotecilor înscrise în favoarea Băncii C. Borşa pentru SC D. SRL şi pentru achiziţionare imobil conform procesului-verbal de aprobare a creditului. Potrivit art. VII pct. 3 din contract, împrumutatul se obligă să folosească creditul primit în scopul pentru care a fost solicitat şi aprobat, în condiţiile prezentului contract.

Instanţa de fond analizând probatoriul administrat în cauză, a constatat că motivul pentru care nu s-a mai încheiat contractul de vânzare-cumpărare al imobilului aparţinând SC D. SRL, (scopul acordării creditului) ţine exclusiv de conduita promitentei vânzătoare şi a promitentei cumpărătoare, respectiv reclamanta din prezenta cauză şi nu de culpa pârâtei.

Totodată, s-a reţinut că potrivit răspunsului la întrebările din interogatoriul administrat în cauză, reiese că, întrucât a existat un dezacord cu privire la momentul predării imobilului hotel, reclamanta condiţionând perfectarea contractului de predarea acestuia la începutul verii, pentru a-şi putea respecta planul de afaceri, reclamanta însăşi a fost cea care a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, menţionat în contractul de credit, în formă autentică.

Din conţinutul clauzelor contractuale, instanţa de fond a reţinut că pârâta avea dreptul să se asigure că creditul acordat este folosit doar în scopul pentru care a fost acordat, sens în care, în mod temeinic şi justificat de neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil, avea dreptul să refuze eliberarea sumei de bani aprobată cu titlu de împrumut în acest scop. În ceea ce priveşte motivul invocat în cererea introductivă, legat de nepredarea unui exemplar din contractul de credit încheiat, s-a reţinut că acesta este înlăturat tocmai prin faptul depunerii în faţa instanţei şi însoţind acţiunea introductivă, a unui exemplar din contractul de credit.

În acest sens şi din ansamblul relaţiilor existente între părţi, instanţa a apreciat că, în sarcina pârâtei nu se poate reţine vreo culpă în neexecutarea contractului de credit, cererea de rezoluţiune formulată apărând ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 134/2015 din 03 februarie 2015 a respins ca neîntemeiate apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 1638 din 30 aprilie 2014 şi aderarea la apel formulată de către pârâta B. IFN SA împotriva aceleiaşi sentinţe. A fost obligată apelanta SC A. SRL la plata către intimata B. IFN a sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel analizând aderarea la apel formulată de pârâta B. IFN SA, a reţinut, în esenţă, că lipsa procedurii prealabile de conciliere reglementată de abrogatul art. 7201 C. proc. civ. a fost invocată de către avocatul pârâtei la data de 30 mai 2012, la al şaptelea termen de judecată, deşi excepţia putea să fie invocată cu mult anterior, la termenul din data de 11 ianuarie 2012.

Sub aspectul cererii de netimbrare a apelului, instanţa a reţinut că o astfel de critică trebuia formulată prin calea de atac specială a cererii de reexaminare, cale de atac de retractare care nu este deschisă doar acelei părţi în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de a timbra şi cuantumul acestei taxe, dar şi celorlalte părţi care au tot interesul ca acea parte care promovează un demers judiciar în contradictoriu cu acestea să achite întreaga taxă de timbru care este legal datorată.

Referitor la ajutorul public judiciar, s-a reţinut că acesta a fost acordat cu titlu irevocabil pentru faza apelului prin încheierea civilă nr. 656 din 21 noiembrie 2014 pronunţată în Dosar nr. x/100/2011/a1 al Curţii de Apel Cluj, situaţie în care reluarea oricărei discuţii cu privire la acest ajutor public judiciar ar încălca autoritatea de lucru judecat a acestei încheieri irevocabile.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamanta SC A. SRL, instanţa de apel a reţinut că în mod contrar faţă de ce a susţinut apelanta, Sucursala B. Baia Mare este trecută expres în dispozitivul sentinţei apelate şi astfel nu a fost omisă în mod nepermis aşa cum susţine apelanta.

Din ansamblul relaţiilor existente între părţi şi a probatoriului administrat, instanţa de apel a apreciat că, în sarcina pârâtei intimate şi titulară a cererii de aderare la apel nu se poate reţine vreo culpă în neexecutarea contractului de credit, iar în consecinţă, cererea de rezoluţiune formulată a apărut în mod justificat ca neîntemeiată, motiv pentru care în mod justificat a fost respinsă ca neîntemeiată şi că în consecinţă, trebuie menţinută şi soluţia referitoare la petitele accesorii şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei intimate la plata daunelor interese contractuale.

Cu privire la rezoluţiunea contractului, instanţa de apel a apreciat că argumentele nu pot fi acceptate deoarece nu au vreo legătură cu noţiunea unanim acceptată de rezolutiune, aşa cum a fost dezvoltată doctrinar în baza dispoziţiilor art. 1020-1021 din vechiul C. civ., incident prin raportare la data încheierii contractului. Astfel, rezoluţiunea judiciară poate fi obţinută doar în baza culpei pârâtului şi nu în baza culpei reclamantului. Or, o culpă a pârâtei intimate nu a fost dovedită în prezentul dosar. Mai mult, apelanta prin motivele de apel îşi invocă propria culpă în neexecutarea contractului şi doreşte să obţină o desfiinţare retroactivă a contractului fără acordul cocontractantului şi fără ca acesta să aibă la rândul său vreo culpă în neexecutarea contractului.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că, prin motivele de apel deduse judecăţii apelanta reclamantă încearcă să schimbe temeiul juridic al acţiunii din rezoluţiune în constatarea nulităţii absolute, declarând textual „semnarea contractelor de către o parte nu înlătură pentru ea posibilitatea de a invoca nulitatea absolută care este imprescriptibilă extinctiv”. Acest demers este inadmisibil procedural prin prisma dispoziţiilor art. 294 din vechiul C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor invocate, recurenta a susţinut, în esenţă, că un prim motiv de nelegalitate îl reprezintă ubicuitatea juridică a intimatei-pârâte de rang II, atât în cadrul acestui proces, cât şi în privinţa exercitării drepturilor şi obligaţiilor asumate în raporturile juridice încheiate şi asumate în baza contractului încheiat.

În opinia recurentei, hotărârea este nelegală deoarece a fost pronunţată cu încălcarea art. 112 pct. 1 şi 2 coroborat cu art. 109 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 28/2006 cu aplicarea art. 43 din Legea nr. 31/1990 şi art. 41 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că pârâta de rangul II nu a acţionat în calitate de reprezentantă a societăţii mamă, iar societatea mamă nu i-a acordat un mandat în acest sens.

Astfel, susţine recurenta, câtă vreme Curtea nu a verificat dacă intimata-pârâtă de rangul II nu poate sta singură în judecată sau reprezentată legal, aceasta a pronunţat o hotărâre criticabilă înfrângând principiile „nullius in verba” şi „audiatur et altera pars”.

Un al doilea motiv de nelegalitate, susţine recurenta, îl reprezintă necesitatea administrării probelor noi pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei, necesitate care a fost ignorată de instanţa fondului şi refuzată de instanţa de control judiciar.

Evocând dispoziţiile art. 43 alin. (1) şi art. 44 din O.G. nr. 28/2006, recurenta susţine că deţinătoarea legală a tuturor documentelor obligatorii a fost „inexistentă” procesual, iar dovezile deţinute de aceasta nu au fost puse la dispoziţia instanţei sau uneori au fost refuzate fără nici un fel de argumente.

În continuarea motivării recurenta, după o prezentare detaliată a unor înscrisuri ce ar fi trebuit solicitate pârâtei de rangul II, consideră că instanţa a interpretat insuficient unele probe pentru stabilirea adevărului juridic şi aplicarea corectă a legii.

Al treilea motiv de nelegalitate, susţine recurenta, îl reprezintă încălcarea sau greşita aplicare a legii de către instanţa de control judiciar în privinţa stabilirii evaluării şi determinării culpei contractuale a celor două intimate-pârâte, după aprobarea contractului de credit invocat.

Prezentând fragmente din întâmpinarea şi cererea de aderare la apel, recurenta consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile ante-contractuale cerute de creditoarele părţi şi era îndreptăţită să dispună personal şi necondiţionat de suma aprobată, însă nu a beneficiat de nicio sumă şi nu a dispus pentru aceste sume, nu a mandatat intimata-pârâtă de rangul II să efectueze aceste viramente în numele şi pe seama ei.

În continuarea motivării, recurenta a prezentat aprecieri faţă de susţinerile intimatelor-pârâte şi interogatoriile administrate în cauză susţinând că a insistat asupra acestor aspecte pentru a dovedi poziţia demagogică a intimatelor, chiar utopică şi rezumând, arată că în privinţa destinaţiei creditului nu i se poate reţine nicio culpă ante-contractuală şi cu atât mai mult post-contractuală.

Recurenta susţine că sunt suficiente dovezi la dosarul cauzei care denotă în mod legal, pertinent, util şi necesar, dar şi într-o logică elementară că reclamanta nedeţinând această sumă de cumpărare în cont, în euro, era în imposibilitate financiară de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, în lipsa banilor, în formă autentică.

Recurenta consideră că a dovedit şi probat atitudinea comportamentală a celor două intimate şi că esenţa procesului o reprezintă practicile, comportamentul intimatelor-pârâte, inclusiv atitudinea procesuală ce dovedesc faptul că scopul acestui credit a fost altul decât cel pe care încearcă să-l promoveze intimatele.

În privinţa petitului privind daune-interese contractuale, reprezentând atât paguba efectiv suferită, cât şi beneficiul nerealizat, recurenta susţine că această cerinţă este îndeplinită prin dovedirea faptei ilicite contractuale a intimatelor-reclamante, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul cauzat, a culpei proprii, atât a intimatei de rangul I, cât şi a intimatei de rangul II şi a prejudiciului contractual, care este real, direct, actual, determinat şi evaluabil în bani, datorat neexecutării obligaţiei principale asumate prin contractul de credit, dar mai ales şi faptului că prejudiciul nu a fost contestat de către intimatele pârâte.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate şi reţinând cauza spre rejudecare admiterea acţiunii introductive precizate.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata pârâtă B. IFN a solicitat anularea recursului ca nemotivat, iar în subsidiar respingerea ca nefondat.

Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. a luat în examinare excepţia invocată de pârâta B. IFN SA privind nulitatea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL şi a constatat că excepţia invocată este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere că din argumentele prezentate în susţinerea cererii de recurs, se desprind aspecte de nelegalitate, ce pot fi examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 respectiv pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că deşi recurenta a invocat în sprijinul cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat, în mod distinct şi concret criticile subsumate acestora.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. pe care recurenta nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat. Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanţa sesizată să desprindă eventuale critici din susţinerile care au fost făcute în legătură cu acest motiv de nelegalitate.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac şi nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Deşi recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

Motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta acestora, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.

De altfel aşa cum am arătat deja, atunci când a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de recurs, din argumentele prezentate în cerere pot fi desprinse critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurenta a criticat decizia recurată prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 112 pct. 1 şi 2 coroborat cu art. 109 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 28/2006 cu aplicarea art. 43 din Legea nr. 31/1990 şi art. 41 alin. (2) C. proc. civ. pentru a susţine că pârâta de rangul II nu a acţionat în calitate de reprezentantă a societăţii mamă, iar societatea mamă nu i-a acordat un mandat în acest sens, precum şi un presupus refuz al instanţei de control judiciar în administrarea unor probe noi pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei.

Întreaga argumentare a recurentei privind presupusa încălcare a dispoziţiilor legale menţionate în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei de rang II Sucursala B. Baia Mare şi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi înlăturată.

Contrar susţinerilor recurentei ambele instanţe în soluţionarea cauzei au respectat cadrul procesual stabilit de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Totodată, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că Sucursala B. Baia Mare apare expres în dispozitivul sentinţei apelate, deşi prima instanţă nu a avut în vedere faptul că această entitate este lipsită de personalitate juridică şi în consecinţă nu are capacitate procesuală de folosinţă.

Art. 41 alin. (2) C. proc. civ. prevede că asociaţiile sau societăţile comerciale care nu au personalitate juridică, pot sta în judecată dacă au organe proprii de conducere, deci legea precede o excepţie ce nu poate fi extinsă.

Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale.

Doctrina a statuat că sucursala este un dezmembrământ al unei societăţi comerciale care este dotat de societate cu anumite fonduri în scopul de a desfăşura o activitate economică în cadrul obiectului de activitate al societăţii.

Aşadar, sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de către societate, fără a beneficia de personalitate juridică.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că, contractul de credit din 10 iunie 2011 a fost încheiat între B. IFN S.A. prin Sucursala Baia Mare şi SC A. SRL reprezentată de E. şi nu între Sucursala Baia Mare în calitate de creditor şi SC A. SRL în calitate de împrumutat, astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut calitatea de parte doar a B. IFN SA.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel trebuia să administreze probe noi pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei, Înalta Curte reaminteşte că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi în consecinţă este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Totodată, se impune precizarea faptului că intervenţia judecătorului de a ordona probele pe care Ie consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, sau de a cere lămuriri şi explicaţii, constituie un drept al judecătorului, atunci când consideră necesar, faţă de principiul rolului activ al judecătorului, iar în acest scop a procedat şi instanţa de apel, care a dispus prin încheierea din 21 octombrie 2014 administrarea probei cu înscrisuri.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile procedurale care limitează posibilităţile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul şi apelul, prevederi raţionale faţă de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă, rezultă că criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează aspecte de nelegalitate a soluţiei care a fost pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ci aspecte de netemeinicie.

Critica privind îndeplinirea cerinţelor de acordare a daunelor interese reprezentând atât paguba suferită, cât şi beneficiul nerealizat, nu va fi analizată de către instanţa de recurs, atât timp cât reclamanta nu a formulat aceste în apel, aceasta fiind formulată omisso medio.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 134/2015 din 03 februarie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2016.