Late-Interest Award Upheld Against Ministry for Delayed Railway Transport Payments

Decizia nr. 1172/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 30 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.605.068,44 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate de reclamantă-beneficiarilor Legii nr. 210/20032 în perioada ianuarie 2009-iunie 2009, precum şi la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru şi timbru judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 1995 din 22 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa a admis cererea principală formulată de reclamanta SN A. SA, în contradictoriu cu pârâta B. şi chemata în garanţie C.; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.605.068,44 lei, cu titlu de dobândă legală şi a sumei de 30.024,65 lei cheltuieli de judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B., în contradictoriu cu chematul în garanţie C.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte cererea principală, prima instanţă a reţinut că reclamanta a eliberat în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009, permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal pentru salariaţii prevăzuţi la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 210/2003 şi pentru pensionarii şi membrii lor de familie prevăzuţi la art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (2) şi art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) şi a pensionarilor şi membrilor lor de familie prevăzuţi la art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, se suportă din bugetul B. şi Infrastructurii.

S-a constatat că reclamanta a eliberat permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal pentru beneficiarii Legii nr. 210/2003 şi după întocmirea deconturilor a emis facturi fiscale în vederea suportările costurilor de către B. şi Infrastructurii, astfel că pentru perioada ianuarie-iunie 2009 s-a emis un număr de 29 facturi fiscale în valoare totală de 104.370.992,90 lei, respectiv facturile din 15 ianuarie 2009, din 19 ianuarie 2009, din 23 ianuarie 2009, din 10 februarie 2009, din 17 februarie 2009, din 19 februarie 2009, din 19 februarie 2009, din 09 martie 2009, din 30 martie 2009, din 08 aprilie 2009, din 15 aprilie 2009, din 27 aprilie 2009, din 28 aprilie 2009, din 30 aprilie 2009, din 07 mai 2009, din 13 mai 2009, din 26 mai 2009, din 03 iunie 2009, din 29 iunie 2009, și din 29 iunie 2009, însoţite de deconturile aferente.

Întrucât facturile fiscale menţionate au fost achitate cu întârziere, s-a constatat că reclamanta a calculat şi a pretins dobânda legală aferentă în temeiul art. 43 C. com. şi O.G. nr. 9/2000, în cuantumul total de 5.605.068,44 lei, modul de calcul, nu a fost contestat de pârât şi a fost expus în cuprinsul tabelelor aflate la filele 12-14 dosar.

Au fost apreciate ca fiind neîntemeiate apărările pârâtului, întrucât prevederile art. 6 alin. (2) şi art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, stabilesc în mod neechivoc că se suportă din bugetul B. şi Infrastructurii contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) şi a pensionarilor şi membrilor lor de familie prevăzuţi la art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, astfel că nealocarea unor fonduri corespunzătoare nu este de natură a exonera pârâtul de îndeplinirea unor obligaţii legale.

Totodată, deşi pârâtul a susţinut că nu are nicio culpă pentru plata cu întârziere a sumelor datorate reclamantei în baza facturilor arătate, acesta nu a depus la dosar niciun înscris în dovedirea faptului că şi-a îndeplinit obligaţia de a întocmi documentaţia pentru deschiderea de către C. a creditelor bugetare aferente şi nici înscrisuri din care să rezulte că sumele datorate reclamantei au fost alocate cu întârziere de C.

În materie comercială, art. 43 C. com. stabilește regula potrivit căreia ’’datoriile comerciale lichide și plătibele în bani produc dobânda de drept din ziua în care devin exigibile’’.

Conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, în materie comercială, dobânda legală se stabileşte la nivelul de referinţă a Băncii Naţionale a României. Această dobândă se aplică în raporturile comerciale, indiferent dacă debitorul este sau nu comerciant.

Având în vedere că reclamanta este o societate al cărei comerţ constă în efectuarea transportului de călători pe calea ferată, s-a apreciat că aceasta este îndreptăţită să pretindă dobânda legală, conform prevederilor art. 43 C. com. şi O.G. nr. 9/2000.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în baza art. 6 alin. (2) şi art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, art. 43 C. com. şi O.G. nr. 9/2000 instanţa de fond a admis cererea principală şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de a sumei de 5.605.068,44 lei, reprezentând dobândă legală.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 30.024,65 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se, în esenţă, ca nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile legale invocate de pârât (art. 2 din Legea nr. 147/2000, art. 19 din Legea nr. 500/2002, H.G. nr. 386/2007, art. 2 lit. e) şi f) din H.G. nr. 34/2009) nereglementând o obligaţie de garanţie sau de despăgubire stabilită în sarcina C. şi nedovedindu-se alocarea cu întârziere de către chematul în garanţie a sumelor necesare plăţii facturilor emise în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul B. a declarat apel, care, prin Decizia nr. 1535/2015 din 12 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat, reţinându-se, în esenţă, că instanţa de fond în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 43 C. com. şi a art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000 obligând pârâtă la plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a sumelor datorate reclamantei.

Critica apelantei referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca nefondată, apreciindu-se îndeplinite condiţiile textului de lege menţionat, respectiv pârâta a căzut în pretenţii, iar reclamanta a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată constând din taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Faptul că dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se plătesc în contul bugetului de stat şi că achitarea de către B. şi Infrastructurii a unor astfel de taxe cu titlu de cheltuieli de judecată ar fi lipsită de utilitate, deoarece banii luaţi din bugetul de stat ar reveni tot la bugetul de stat este lipsită de relevanţă juridică atât în raport de dispoziţiile imperative ale art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cât şi în raport de faptul că plata taxei judiciare de timbru care s-a făcut de către reclamanta SN A. SA din bugetul propriu, ar trebui să se întoarcă în acelaşi buget.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul B. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât critică decizia atacată pentru nelegalitate, apreciind că instanţa de apel, întemeindu-şi raţionamentul juridic pe motive străine de natura pricinii, a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat soluţia cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine, în esenţă, că în raport de dispoziţiile legale care guvernează raportul juridic dedus judecăţii (Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căite ferate române şi Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 2065/2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căite ferate române, republicată), plata contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de intimata-reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 s-a efectuat conform acestor dispoziţii legale în temeiul deconturilor depuse de SN A. SA la B. şi nu în temeiul facturilor emise fără temei legal de intimata-reclamantă.

Totodată, arată recurentul, între instituţia sa şi intimata-reclamantă nu există niciun protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată.

Facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convenţional, fiind străine raportului juridic dedus judecăţii, aspect ignorat atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel care şi-au întemeiat în mod eronat soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată tocmai pe cele 29 de facturi fiscale emise de intimata-reclamantă.

În opinia recurentului, în mod eronat prima instanţă şi instanţa de apel au apreciat că B. ar datora dobânzi legale intimatei-reclamante.

Între B. şi SN A. SA nu a fost încheiat niciun contract, decontarea legitimaţiilor de călătorie fiind realizată exclusiv pe bază de deconturi centralizatoare întocmite de către SN A. SA, în temeiul legii.

Pe cale de consecinţă, în lipsa unor prevederi contractuale, consideră recurentul-pârât, instanţa de fond trebuia să verifice actele normative incidente, în temeiul cărora se face decontarea legitimaţiilor de călătorie în speţă (Legea nr. 210/2003 şi Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2065/2004) şi să identifice acele dispoziţii legale care prevăd ca obligaţia principală este purtătoare de dobânzi.

Însă, legislaţia specială care reglementează raporturile juridice dintre B. şi SN A. SA şi care reprezintă, totodată, fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv Legea nr. 210/2003 şi Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2065/2004, nu prevede obligaţia de plata a unei dobânzi sau a altor penalităţi în cazul în care există întârzieri în decontarea legitimaţiilor de călătorie.

Pe cale de consecinţă, dând eficienţă principiului specialia generalibus derogant, instanţa de apel, precum şi instanţa de fond, ar fi trebuit să constate inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezei normei de reglementare şi să respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Solicită instanţei de recurs să facă distincţia între debitul principal, care este reglementat prin actele normative la care a făcut referire şi dobânzile pretinse de către intimata-reclamantă, să se aibă în vedere cu prioritate faptul că legislaţia aplicabilă în materie nu face deloc referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

Pe de altă parte, obligaţia de plată a dobânzilor nu rezultă din convenţia părţilor sau din vreun contract încheiat între intimata-reclamantă şi B.

Arată, totodată, că plata contravalorii deconturilor este condiţionată de primirea creditelor bugetare de la C., moment la care devine exigibilă şi creanţa SN A. SA (contravaloarea deconturilor depuse la B. în temeiul Legii nr. 210/2003).

Sub un alt aspect, în opinia recurentului, instanţa de apel a reţinut în mod greşit culpa B. pentru neplata la timp a sumelor datorate intimatei-reclamante, prin interpretarea greşită a actul juridic dedus judecăţii, schimbându-se natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Aceasta întrucât, în raport de pretenţiile intimatei-reclamante motivate de efectuarea plăţilor cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată subvenţionat pentru perioada ianuarie - iunie 2009 în temeiul Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căite ferate române, motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat B., acesta trebuind să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat.

Faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 literele e) şi f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea C., respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 18/2009, C. este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanţare a pretenţiilor intimatei-reclamante.

B. nu poate fi ţinut responsabil pentru neplata dreptului pretins la termen deoarece, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, activitatea instituţiei recurente este finanţată exclusiv de la bugetul de stat iar, în lipsa alocării fondurilor necesare, aceasta se afla în imposibilitatea onorării obligaţiilor statului ce se derulează prin bugetul său. Rezultă astfel că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 210/2003 este condiţionată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

Astfel cum rezultă din ordinele de plată depuse la dosarul cauzei, contravaloarea deconturilor depuse de către intimata-reclamantă în aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor categorii sociale, a fost achitată la data la care bugetul B. a fost creditat în acest scop şl în măsura în care au fost alocate sume cu această destinaţie.

Pe cale de consecinţă, B., prin Direcţia Economică şi Administrativ, nu plăteşte facturi, ci deconturi întocmite conform normelor menţionate, şi, ca urmare, nu există o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări, iar prevederea legală stipulează că plata deconturilor se face în limita aprobată prin buget, iar deconturile care depăşesc limita prevederilor bugetare aprobate, vot fi reportate în perioada următoare.

Nu în ultimul rând, critică hotărârea instanţei de apel cu privire la respingerea cererii formulată de B., în temeiul art. 60 şi urm. C. proc. civ., privind cererea B. de chemare în garanţie a C., răspunzător pentru alocarea prin legea anuală a bugetului de stat a unor sume insuficiente pentru achitarea tuturor deconturilor depuse la B., rezultate din transportul beneficiarilor de facilităţi, fiind C.

În consecinţă, având în vedere atribuţiile C. privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, rezultă cu evidenţă faptul că C. este instituţia, care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care acestea vor fi admise.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, solicită instanţei ca, în contextul casării Deciziei civile nr. 1535 din 12 octombrie 2015, fie prin admiterea excepţiilor invocate de B. sau prin respingerea cererii de chemare în judecată, să respingă şi capătul de cerere privind obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în ipoteza în care se vor menţine dispoziţiile din sentinţa civilă nr. 1995 din 22 aprilie 2015 şi din Decizia civilă nr. 1535 din 12 octombrie 2015 privind obligarea B. la plata pretenţiilor către intimata-reclamantă, să se dispună obligarea chematului în garanţie, C., la plata tuturor sumelor pe care recurentul a fost obligat să le plătească, inclusiv a cheltuielilor de judecată pe care acesta va fi obligat să le plătească.

Atât intimata-reclamantă SN A. SA, cât şi intimatul-chemat în garanţie C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei SN A. SA de obligare a pârâtului B. la plata sumei de 5.605.068,44 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate de reclamantă-beneficiarilor Legii nr. 210/20032 în perioada ianuarie 2009-iunie 2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, soluţia instanţei de apel fiind perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Amplu argumentat şi legal motivat, contrar susţinerilor recurentului-pârât, ambele instanţe au reţinut cu justeţe că, în speţă, destinatarul obligaţiei de plată a debitului principal şi inclusiv a obligaţiei de plată a accesoriilor reprezentate de dobânzi, este chiar B.

Cum în mod corect a arătat şi instanţa de control judiciar, dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, prevăd în mod neechivoc faptul că suportarea contravalorii permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) şi a pensionarilor şi membrilor lor de familie prevăzuţi la art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, se face din bugetul B.

Conform art. 8 din Metodologie: „deconturile pentru autorizaţiile de călătorie şi permisele de călătorie în interes personal şi pentru permisele de călătorie şcolare vor fi întocmite trimestrial.

Regionalele de transport feroviar de călători vor transmite deconturile întocmite conform prezentei metodologii până la data de 10 a lunii următoare trimestrului respectiv SN A. SA va transmite la B. - Direcţia Generală Economică şi buget deconturile generale până la data de 20 a aceleiaşi luni”.

Art. 11 din acelaşi act normativ prevede „B. va întocmi cererea de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite”.

În cauză, intimata-reclamantă a eliberat permise de călătorie pe căile ferate române beneficiarilor Legii nr. 210/2003.

Este de necontestat că, potrivit textelor de lege menţionate, după primirea deconturilor, recurentul B. avea obligaţia conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 să întocmească toată documentaţia necesară şi să înainteze cererea de deschidere a creditelor bugetare aferente, intimatului C.

Astfel, B. îi revine în exclusivitate îndatorirea realizării drepturilor prevăzute de actele normative în materie, obligaţia de plată născându-se în sarcina C. abia la data bugetării acestei instituţii cu contravaloarea serviciilor de transport pe căile ferate române subvenţionate.

Obligaţia B. de plată a contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 210/2003, precum şi obligaţia accesorie de plată a dobânzilor legale pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea transporturilor efectuate de către SN A. SA îşi au izvorul din lege.

Este întemeiată critica recurentului în sensul că între părţile litigante nu a fost încheiat niciun contract, izvorul juridic al pretenţiilor fiind reprezentat de actele normative în materie, însă acest argument nu este de natură a schimba legalitatea soluţiei pronunţate şi nici nu justifică invocarea motivului instituit de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia hotărârea este nelegală „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Este de necontestat că raporturile dintre părţi îşi au izvorul în lege, respectiv în Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române.

Cum obligaţia de plată a contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 210/2003 pentru perioada de referinţă ianuarie 2009 - iunie 2009 a fost executată de recurentul-pârât B. cu întârziere, în mod legal, ambele instanţe au aplicat dispoziţiile art. 43 C. com. şi ale art. 2, 3 din O.G. nr. 9/2000 obligând pârâtul la plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a sumelor datorate intimatei-reclamante.

Lipsa creditării cu sumele de bani necesare, de care se prevalează recurentul B., reprezintă o obligaţie a cărei neîndeplinire este imputabilă exclusiv acestuia, întrucât are obligaţia întocmirii la timp a documentaţiei necesare pentru deschiderea de către C. a creditelor bugetare, astfel încât pasivitatea sa a fost sancţionată în mod corespunzător.

Întrucât B. şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţiile care îi reveneau în calitate de ordonator principal de credite, evident că C. a asigurat cu întârziere fondurile necesare satisfacerii creanţelor reclamantei, aşa încât culpa recurentului-pârât, nu poate fi transferată în sarcina intimatului-chemat în garanţie.

În ceea ce priveşte motiv de recurs circumscris soluţionării greşite a cererii de chemare în garanţie a C., criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice nu impun concluzia acestuia în sensul că cererea de chemare în garanţie este întemeiată pe obligaţia legală a C. de alocare a sumelor necesare achitării deconturilor depuse de agenţii economici transportatori.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea a II-a din Legea nr. 500/2002 referitoare la competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar, principalele atribuţii ale C. în domeniul finanţelor publice constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anual, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului anual de execuţie.

Proiectele legilor bugetare anuale se întocmesc de C. pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate de ordonatorii principali de credite care sunt obligaţi să furnizeze toate documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor de buget anuale.

Prin urmare, din prevederile legale susmenţionate rezultă obligaţia B., în calitate de ordonator principal de credite, de a-şi previziona necesarul de cheltuieli pentru îndeplinirea obligaţiilor patrimoniale stabilite de lege în sarcina sa.

Nu se poate face abstracţie de calitatea de ordonator principal de credite a recurentului B. în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, acesta având obligaţia de a asigura în bugetul său, inclusiv sub aspectul dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, sumele aferente facilităţilor de călătorie acordate beneficiarilor Legii nr. 210/2003.

Astfel, în măsura în care sumele datorate agenţilor de transport feroviar în perioada de referinţă nu au fost incluse în fundamentarea proiectelor de buget de către B. în calitate de ordonator de credite, nealocarea acestor sume de la bugetul de stat nu poate fi imputată C., cum în mod greşit susţine recurentul, motiv pentru care, cererea de chemare în garanţie a fost în mod legal respinsă, fiind evident că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., deoarece în speţă nu există o obligaţie de garanţie ce ar putea fi stabilită în sarcina acestui minister, pentru a atrage aplicabilitatea acestor dispoziţii legale.

Este lipsită de temei legal solicitarea recurentului-pârât de a dispune obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată chiar şi în contextul menţinerii dispoziţiilor deciziei recurate, întrucât cerinţele dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. au fost îndeplinite în cauză, respectiv pârâtul a căzut în pretenţii, iar reclamanta a solicitat în primă instanţă obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată constând din taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă dispoziţiilor legale incidente speţei.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât B., în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 1535/2015 din 12 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 1535/2015 din 12 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2016.