Hazardous work allowance percentage set by main credit allocators vs. statutory delegation limits and 2011 salary recovery calculation base under Law no. 285/2010

Decizia nr. 649/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 312 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi a art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de preşedintele B., invocată de reclamanta A., în Dosarul nr. x/40/2013 al Tribunalului Botoşani. În consecinţă, instanţa de judecată a constatat nelegalitatea prevederilor normative în discuţie.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins, ca nefondate, excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul C., precum şi excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. a), b), c), d) şi e) din Normele metodologice de aplicarea Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi ministrul finanţelor publice.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, cu privire la excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale, şi art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de preşedintele B., care reglementează sporul pentru condiţii vătămătoare, că este întemeiată, deoarece recunoaşterea de către legiuitor pentru ordonatorii principali de credite a dreptului de a emite acte administrative în scopul de a determina în concret procentul sporului respectiv nu îi exonerează pe aceştia de obligaţia de a-şi motiva deciziile şi de a asigura un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat de legiuitor şi măsura adoptată; reducerea nejustificată la 1% a sporului pentru condiţii vătămătoare de muncă este, în opinia primei instanţe, de natură să afecteze dreptul salarial recunoscut reclamanţilor prin dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

În privinţa dispoziţiilor art. 2 lit. a), b), c), d) şi e) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, s-a reţinut că acestea nu contravin dispoziţiilor Legii nr. 285/2010, pentru a căror aplicare şi executare au fost emise, excepţia de nelegalitate invocată cu privire la prevederile normative respective nefiind întemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâţii.

În motivarea recursului său, reclamanta, reiterând argumentele invocate în faţa primei instanţe, arată, în esenţă, că în mod greşit a reţinut prima instanţă că prevederile art. 2 lit. a), b), c), d) şi e) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011 sunt legale, întrucât acestea contravin dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010; în plus, arată recurenta, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate în alte cauze, a fost admisă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor legale contestate.

Pârâţii arată în motivarea recursurilor lor că în mod greşit a reţinut prima instanţă că prevederile dispoziţiile art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale, şi art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de preşedintele B. sunt nelegale, de vreme ce, potrivit dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 35/2009, Legea nr. 500/2002 şi O.G. nr. 6/2007, ordonatorii principali de credite au obligaţia de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul prevăzute în legea bugetară anuală.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat iar recursurile pârâţilor sunt fondate, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

I. Recursul reclamantei este nefondat.

Recurenta-reclamantă susţine că prevederile art. 2 lit. a), b), c), d) şi e) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011 sunt nelegale, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010.

Astfel, în cauză, excepţia de nelegalitate a fost invocată în raport cu menţiunea cuprinsă în ordinul comun referitoare la diminuarea veniturilor salariale cu un procent de 25% raportat la venitul brut pe luna iunie 2010, reclamanta susţinând că această prevedere modifică dispoziţiile legii pentru care au fost emise normele metodologice, fiind nelegală.

Or, potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al drepturilor salariale stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010 se diminuează cu 25%, în situaţia în care ar rezulta o valoare mai mică decât salariul de bază minim brut, acordându-se suma de 600 lei. Prin art. 16 din acelaşi act normativ s-a dispus ca această diminuare să se aplice până la 31 decembrie 2010, aşadar în intervalul iulie-decembrie 2010, ultima lună a anului cu salariul şi celelalte drepturi salariale nediminuate fiind iunie 2010.

De asemenea, prin art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2011 s-a prevăzut asigurarea, începând cu luna ianuarie 2011, a unei recuperări parţiale a diminuării cu 25% dispuse prin Legea nr. 118/2010, respectiv cu un procent de 15%, stabilindu-se ca bază de calcul drepturile salariale aferente lunii octombrie 2010. Conform art. 4 alin. (2) şi (3) din aceeaşi Lege nr. 285/2010, în anul 2011 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare, prevăzuţi în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice care se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.

Acelaşi act normativ prevede la art. 14 că, începând cu 1 ianuarie 2011, pentru personalul care beneficiază de drepturi băneşti în baza O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 29/2004, salariile de bază se calculează prin includerea nivelului mediu al acestor drepturi aferente lunii octombrie 2010, care nu se majorează cu procentul de 15%.

În executarea Legii nr. 285/2010 au fost emise normele metodologice aprobate prin ordinul comun ale cărui dispoziţii sunt contestate în cauză, norme care stabilesc atât modalitatea de reîncadrare a personalului plătit din fonduri publice, cât şi formula concretă de calcul a drepturilor salariale pentru anul 2011.

Conţinutul acestor norme este, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, conform prevederilor actului normativ în aplicarea căruia au fost emise.

Astfel, aşa cum s-a prevăzut în Legea nr. 285/2010, salariile de bază pentru anul 2011 nu vor fi determinate pe baza valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de Legea cadru nr. 284/2010, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare urmând să fie determinat prin majorarea cuantumului avut în luna octombrie 2010 cu 15% (lit. a) alin. (1) şi (2)).

De asemenea, normele prevăd că la data reîncadrării personalului, cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente care fac parte din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizaţia brută de încadrare va fi determinat prin majorarea cuantumului avut în luna octombrie 2010 cu 15% (lit. b) alin. (1)).

Normele a căror nelegalitate s-a invocat prevăd, la lit. c), situaţia calculării salariului de bază şi a sporurilor pentru respectarea nivelului salariului de bază minim brut pe ţară stabilit potrivit art. 16 din Legea nr. 285/2010, pentru perioada iulie-decembrie 2010 la suma de 600 lei, la lit. d) situaţia personalului care desfăşoară activităţi noi, al cărui salariu va fi majorat cu numărul de clase suplimentare acordate, iar la litera E stabilindu-se că nu se majorează cu cota de 15% drepturile salariale care se includ în salariul de bază în temeiul art. 14 din aceeaşi lege.

Or, aşa cum s-a prevăzut la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, majorarea cu 15%, aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2011, s-a făcut în raport cu cuantumul brut al salariilor de bază/ soldelor funcţii de bază/ indemnizaţiilor de încadrare aferente lunii octombrie 2010, această regulă regăsindu-se şi în dispoziţiile pct. 2 lit. a), b), c), d) şi e) din Normele metodologice.

Aşadar, majorarea cu 15% a fost reglementată şi realizată în raport cu cuantumul din luna octombrie 2010, care rezultase în urma reducerii cu 25% a drepturilor salariale, în baza Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, începând cu luna iulie 2010.

Normele metodologice aprobate prin ordinul comun conţin, într-adevăr, exemple de calcul în care se porneşte de la salariul din luna iunie 2010, dinainte de aplicarea diminuării cu 25%, aceasta, însă, tocmai pentru a se evidenţia că majorarea de 15%, acordată de la 1 ianuarie 2011, se aplică la salariile diminuate începând cu luna iulie 2010, raportarea la luna octombrie 2010 fiind făcută deoarece, potrivit emitenţilor actului, aceasta ar fi cea mai stabilă lună a anului şi ar constitui şi baza de calcul pentru alocaţiile bugetare aferente cheltuielilor de personal stabilite prin legile bugetelor de stat.

Pentru aceste considerente şi reţinând că argumentul recurentei-reclamante referitor la practica izolată a unor instanţe judecătoreşti de rang inferior nu poate constitui motiv de recurs, Înalta Curte constată, în acord cu soluţia pronunţată de prima instanţă şi cu jurisprudenţa constantă a instanţei supreme în cauzele având ca obiect excepţia de nelegalitate a prevederilor normative contestate, că acestea sunt legale şi conforme dispoziţiilor Legii nr. 285/2010, în aplicarea şi executarea cărora au fost emise, recursul reclamantei urmând a fi respins, ca nefondat.

II. Recursurile pârâţilor sunt fondate.

Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi a art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de preşedintele B. a fost greşit admisă, prevederile normative contestate nefiind contrare dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Astfel, excepţia de nelegalitate a fost invocată în raport cu prevederile cuprinse în dispoziţiile normative contestate, care stabilesc sporul pentru condiţii vătămătoare de muncă la un procent de 1% din salariul de bază, reclamanta şi instanţa de fond susţinând că aceste prevederi nu sunt în acord cu dispoziţiile legale în aplicarea cărora au fost emise.

Conform art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, „Sporul pentru condiţii vătămătoare, de până la 10% din salariul de bază, se acordă funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice în care funcţionează instalaţii care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă produse de emiţători pentru comunicaţii, instalaţii de microunde, instalaţii de curenţi de înaltă frecvenţă sau staţii de bruiaj”.

Dispoziţiile legale citate prevăd, aşadar, o limită maximă a sporului pentru condiţii vătămătoare, stabilind că această limită este de până la 10% din salariul de bază.

Potrivit aceloraşi dispoziţii legale - alin. (2) din cadrul aceluiaşi articol - „Categoriile de funcţionari publici, cuantumul sporului prevăzut la alin. (1) şi condiţiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat”.

Rezultă, deci, că legiuitorul atribuie competenţa stabilirii în concret a cuantumului sporului în discuţie ordonatorului principal de credite, care trebuie să se încadreze „în limitele prevăzute de lege” şi „în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat”.

Singurele criterii prevăzute de lege pentru stabilirea de către ordonatorul principal de credite a cuantumului sporului sunt, aşadar, limita maximă de până la 10% din salariul de bază şi cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Or, în cauză, tocmai aceste criterii au stat la baza stabilirii în concret, prin dispoziţiile normative contestate, a sporului pentru condiţii vătămătoare, la un procent de 1% din salariul de bază.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, ordonatorii principali de credite au respectat, prin dispoziţiile normative contestate, finalitatea legii, neafectând dreptul salarial recunoscut reclamanţilor prin dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Faţă de cele arătate, constatându-se că hotărârea primei instanţe, în ce priveşte soluţia referitoare la excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi a art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de preşedintele B., a fost dată cu aplicarea greşită a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, va admite recursurile formulate de pârâţi şi va modifica sentinţa atacată, în parte, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate, ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 312 din 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de pârâţii D. Botoşani, E. şi C. împotriva sentinţei nr. 312 din 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate şi cu privire la art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009 emis de B. şi a art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009 emis de E.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.