Whether lack of minority-language website information constitutes discrimination; prefectate exempt from minority language obligations applicable to local authorities and decentralized services.

Decizia nr. 606/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 31 mai 2013 sub nr. x/43/2013, Instituţia Prefectului Mureş a solicitat anularea Hotărârii nr. 545 din 03 decembrie 2012 a A. şi, pe cale de consecinţă, constatarea că faptele reţinute nu constituie acte de discriminare.

2. Hotărârea instanţei de fond;

Prin sentinţa nr. 287 din 25 iunie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului Judeţului Mureş în contradictoriu cu pârâtul A., în sensul solicitat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în prezent nu există o reglementare legală a dreptului de acces liber la informaţiile de interes public, în limba minoritară, prin intermediul paginii de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Mureş.

Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la informaţiile de interes public este recunoscut şi garantat tuturor cetăţenilor prin dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Constituţia României.

Faţă de existenţa modalităţilor alternative de comunicare din oficiu a informaţiilor de interes public, nu se poate reţine existenţa faptei de discriminare, din nepublicarea în limba minoritară pe pagina de internet a instituţiei, atâta timp cât aceasta nu este singura modalitate de comunicare.

De asemenea, instanţa de fond mai constatat că, informaţiile furnizate pe pagina de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Mureş în limba oficială a statului s-au adresat atât cetăţenilor de etnie română cât şi celor de etnie maghiară, în condiţiile existenţei obligaţiei imperative de cunoaştere a limbii oficiale de către toţi cetăţenii ţării.

S-a mai apreciat că nu există o reglementare legală a dreptului unei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a avea acces la informaţii de interes public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituţiei prefectului.

Textul nu a stabilit obligaţia instituţiei prefectului de a utiliza limba minorităţilor naţionale în raport cu cetăţenii (inclusiv prin traducerea paginii sale de internet), ci numai obligaţia prefectului de a asigura că serviciile publice deconcentrate utilizează limba minoritară în raporturile cu cetăţenii, în calitatea sa de conducător al acestor servicii.

3.Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate;

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs autoritatea pârâtă A, invocând ca temei de drept al demersului său judiciar prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele critici faţă de hotărârea primei instanţe:

- în speţă nu se impunea interpretarea literală, restrictivă, a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 340/2004, ci dimpotrivă, o interpretare mens legis, care să corespundă voinţei nealterate a legiuitorului, în sensul obligativităţii respectării şi aplicării legii în mod uniform de către toate instituţiile publice care concretizează „conceptul deconcentrării serviciilor publice”.

- chiar dacă s-ar reţine că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 340/2004 vizează, literal, obligaţiile serviciilor publice deconcentrate, respectivele obligaţii se răsfrâng şi asupra Instituţiei Prefectului pentru identitate de raţiune, întrucât în ambele ipostaze există raţiuni analoage;

- obligaţia asigurării folosirii limbii minorităţii naţionale respective, în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate este consacrată ca principiu constituţional, în art. 120 din Constituţie;

- adecvat conţinutului logico-juridic organic al Legii nr. 340/2004, act normativ incident expres, obligaţiilor ce revin instituţiei reclamantului este garantarea utilizării limbii materne în raporturile cu cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, acolo unde se îndeplineşte ponderea, mai ales în privinţa celor care se comunică din oficiu;

- este indubitabil eronată, raportat la prevederile legale citate, reţinerea instanţei de fond în sensul că nu ar exista nicio reglementare legală a dreptului de acces liber la informaţiile de interes public în limba minoritară, prin intermediul paginii de internet a instituţiei prefectului;

- în virtutea rolului său activ, instanţa de fond trebuia să surprindă atât conţinutul explicit cât pe cel implicit al petiţiei, respectiv al hotărârii A., ajungând astfel la concluzia logico-juridică în sensul că obiectul cauzei deduse judecăţii viza precumpănitor sau chiar implicit informaţiile de interes public care se comunică din oficiu.

4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar;

Recursul nu este fondat.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de probatoriul administrat şi sub toate aspectele astfel cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, pentru şi în considerarea celor în continuare arătate.

Reclamantul intimata Instituţia Prefectului Judeţul Mureş a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 545 din 3 decembrie 2012 emisă de recurenta-pârâtă A., cu consecinţa constatării în sensul că faptele reţinute nu constituie acte de discriminare.

Conţinutul actului administrativ atacat (filele 5-7, dosar fond) atestă indubitabil că obiectul sesizării A. l-a constituit petiţia formulată de Dl. B. care a reclamat că cetăţenii de etnie maghiară nu au acces în limba maternă la informaţiile de interes public, pe site-ul Instituţiei Prefectului Judeţului Mureş, respectiv la datele privind serviciile publice comunitare pentru eliberarea paşapoartelor, a permiselor de conducere şi de înmatriculare a vehiculelor.

Reevaluând probatoriul administrat şi cu precădere conţinutul actului atacat, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile recurentei-pârâte ce pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în opinia instanţei de control judiciar, judecătorul fondului a făcut o justă şi pertinentă analiză şi interpretare a prevederilor legale aplicabile în cauză.

Astfel, Înalta Curte arată că nu împărtăşeşte opiniile juridice, nici abordările conceptuale şi nici extrapolările înfăţişate de recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs, în efortul de a demonstra existenţa şi reglementarea legală a dreptului unei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a avea acces la informaţii de interes public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituţiei prefectului.

De altfel, în acest sens, Înalta Curte s-a pronunţat deja, într-o serie de cauze similare ( a se vedea Deciziile cu nr. 5572 din 5 iunie 2013; nr. 2971 din 24 iunie 2014; nr. 2360 din 21 mai 2014 şi nr. 604 din 13 februarie 2015).

Respectivele considerente îşi păstrează validitatea şi în prezenta cauză, în contextul următoarelor consideraţiuni teoretico-juridice ce demonstrează totodată justeţea argumentaţiei înfăţişate de judecătorul fondului, în sensul reţinerii neîntrunirii cerinţelor prevăzute de art. 2 din OG nr. 137/2000 pentru constatarea existenţei unei fapte de discriminare.

Sub aspectul primei condiţii impuse de lege pentru existenţa unei fapte de discriminare se constată, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei, că Instituţia Prefectului Judeţului Mureş nu a tratat în mod arbitrar şi discriminatoriu categorii de cetăţeni care nu se află în situaţii similare, întrucât informaţiile furnizate în limba oficială a statului se adresează atât cetăţenilor de etnie română, cât şi cetăţenilor de etnie maghiară, aspect recunoscut inclusiv de intimatul-pârât A., care admite la rang de obligaţie imperativă cunoaşterea limbii oficiale de către toţi cetăţenii ţării.

În consecinţă, dreptul cetăţenilor de a avea acces la informaţiile de interes public care se comunică din oficiu nu este lezat prin neacordarea facilităţii de informare şi într-o limbă minoritară pe pagina de internet a instituţiei, dat fiind că, această facilitate nu reprezintă un drept în sine, fiind numai un instrument ajutător pentru realizarea dreptului la informaţii de interes public.

Condiţia criteriului circumstanţiat la situaţia particulară a persoanei care se consideră discriminată nu este îndeplinit în speţă întrucât criteriul limbii, deşi prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, printre criteriile de discriminare, nu a constituit cauza actului sau faptului discriminatoriu reclamat şi care, în situaţia inexistenţei sale, nu ar fi determinat săvârşirea discriminării.

Sub aspect constitutiv, natura discriminării decurge tocmai din faptul că, diferenţa de tratament este determinată hotărâtor de existenţa unui criteriu, ca mobil determinant, ceea ce presupune o relaţie de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul invocat în situaţia persoanei care se consideră discriminată.

Cum accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public nu a fost recunoscut şi garantat prin art. 31 alin. (1) din Constituţie şi sub condiţia de a fi exercitat în limba minoritară de populaţia care depăşeşte o anumită pondere într-o comunitate, criteriul limbii nu poate fi reţinut în cauză ca fiind un element constitutiv al faptei de discriminare reclamate.

Cea de-a treia cerinţă impusă de lege pentru constatarea existenţei unei fapte de discriminare nu numai că nu a fost dovedită, dar nici nu a fost verificată la data întocmirii actului contestat, deşi rezultă cu evidenţă că situaţia reclamată în cauză nu a avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea, recunoaşterea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Conform celor precizate anterior, nu există o reglementare legală a dreptului unei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a avea acces la informaţii de interes public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituţiei prefectului.

Astfel, se reţine că, potrivit art. 120 alin. (2) din Constituţie, în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din totalul populaţiei, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în scris şi oral, în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.

Legea fundamentală se referă deci la folosirea limbii minorităţilor naţionale în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, ca subiecte de drept administrativ distincte de instituţia prefectului, reglementată prin Legea nr. 340/2004.

Din acest motiv, se constată că nu sunt aplicabile instituţiei prefectului prevederile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, cum eronat a susţinut recurenta-pârâtă.

De altfel, această lege defineşte în mod expres şi limitativ în art. 23-25 care sunt autorităţile administraţiei publice locale şi anume, primarul, consiliul local şi consiliul judeţean.

Faptul că instituţia prefectului este tratată în cadrul legii fundamentale la capitolul „Administraţia publică locală” plasează numai sub aspectul criteriului teritorial această instituţie în cadrul administraţiei publice locale, ca loc de desfăşurare a activităţii, dar sub aspectul criteriului funcţional şi al regimului aplicabil, prefectul face parte din categoria autorităţilor centrale ale administraţiei publice a statului, organizate în plan local.

Singura lege organică incidentă în cazul instituţiei prefectului este Legea nr. 340/2004, care în art. 19 alin. (1) lit. m) prevede printre atribuţiile prefectului şi pe aceea de a asigura folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste20%.

Reglementând această atribuţie prin trimitere la condiţiile legii, norma susmenţionată nu a stabilit obligaţia instituţiei prefectului de a utiliza limba minorităţilor naţionale în raport cu cetăţenii, ci numai atribuţia prefectului de a asigura că serviciile publice deconcentrate utilizează limba minoritară în raporturile cu cetăţenii, în condiţiile actului normativ care prevede folosirea limbii minoritare în raporturile dintre cetăţeni şi aceste servicii.

În plus, nici criticile recurentei vizând lipsa de rol activ a instanţei, mai precis lipsa interpretării in extenso a conţinutului actului atacat, nu pot fi primite.

Din chiar conţinutul hotărârii emise de A. se reţine, fără nici un echivoc, că informaţiile la care se face trimitere în situaţia reclamată de petentul B. vizau paşapoartele, permisele de conducere şi certificatele de înmatriculare. Acest tip de informaţii nu este enumerat în categoria informaţiilor de interes public, ce se comunică obligatoriu din oficiu conform art. 5 din Legea nr. 544/2004.

În acest sens, chiar lipsa analizei distinctive între informaţiile de interes public care se comunică din oficiu de către fiecare autoritate sau instituţie publică, şi alte categorii de informaţii din cuprinsul actului atacat, apare ca fiind contrară prevederilor Legii nr. 544/2001 şi constituie o premisă eronată în fundamentarea hotărârii adoptate de intimatul A.

Al doilea aspect de analiză reiterat de instanţa de control judiciar, faţă de prevederile legale incidente, vizează modalitatea de comunicare şi de acces la informaţiile prevăzute în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.

Afişarea la sediul autorităţii sau al instituţiei publice este în reglementarea actuală, modalitatea primordială şi minimal obligatorie de difuzare de către autorităţile sau instituţiile publice a informaţiilor de interes public comunicate din oficiu.

Faţă de aceasta, publicarea („ori prin publicare”) în M. Of. sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii precum şi în pagina de internet prevăzută de alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 544/2001 şi în art. 11 al H.G. nr. 123/2002, apare ca fiind o modalitate alternativă prevăzută de lege pentru realizarea obligaţiei de comunicare din oficiu a informaţiilor de interes public şi nicidecum cumulativă.

Sintagma „precum şi” utilizată în construcţia normei analizate vizează mijloacele de publicare şi nu induce nicidecum interpretarea că legiuitorul a urmărit ca accesul la informaţiile în discuţie să fie realizat, concomitent, prin toate mijloacele enumerate.

Drept urmare, şi sub acest aspect, concluzia A. apare ca fiind eronată, căci mijlocul de comunicare prin internet, având doar caracter alternativ, chiar în ipoteza reţinerii nerespectării acestuia, nu excludea, de plano, utilizarea de către autoritatea recurentă a celorlalte modalităţi prevăzute de lege pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de informare, care însă nu au fost nici menţionate şi nici analizate prin hotărârea atacată.

Concluzionând aşadar pe aceste aspecte, şi Înalta Curte reţine că fără temei legal, pe baza unei premise juridice greşite, autoritatea A. a reţinut prin actul atacat că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii de internet care conţine informaţii de interes public, privind activitatea Instituţiei Prefectului Judeţului Mureş reprezintă o faptă de discriminare, hotărârea primei instanţe fiind corectă şi urmând aşadar a fi menţinută, urmare a respingerii recursului de faţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei nr. 287 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2015.