Unpaid concession invoices: Standing of central authority via subordinate unit and irrelevance of payment procedural defects to late-payment interest after principal settlement

Decizia nr. 539/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2009 pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta SC A. SRL - Timişoara a chemat în judecată pe pârâţii B., C. Timiş, D. şi E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata în solidar, a sumei de 22.208,60 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate şi datorate în baza raporturilor contractuale şi a dobânzilor legale, calculate de la momentul scadenţei şi până la stingerea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea de acţiune depusă la termenul din 17 noiembrie 2009, reclamanta a arătat că înţelege să modifice petitul 2 al acţiunii, în sensul obligării pârâtelor la plata dobânzilor legale de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la stingerea efectivă a debitului.

Prin completarea de acţiune depusă pentru termenul din 6 aprilie 2010, reclamanta a formulat completare de acţiune în sensul că înţelege să îşi întemeieze acţiunea şi pe prevederile contractului din 04 decembrie 2008 şi ale actelor adiţionale încheiate în baza acestui contract, precum şi facturile emise în baza acestuia.

2. Hotărârea pronunţată de Judecătoria Timişoara;

Prin sentinţa civilă nr. 15419 din 21 iunie 2011, Judecătoria Timişoara a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâte, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamantei suma de 7.192,10 lei, reprezentând contravaloare facturi, precum şi la plata dobânzilor legale aferente acestor sume, calculate de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, a respins, ca rămase fără obiect, restul pretenţiilor formulate de către reclamantă şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.935,51 lei, reprezentând onorariu de expert, taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Timişoara;

Împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Timişoara au declarat recurs B., C. Timiş şi E.

4. Hotărârea Tribunalului Timiş;

Prin Decizia civilă nr. 777 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Timiş a admis recursurile formulate de B., C. Timiş şi E. împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Timişoara, a casat sentinţa atacată şi a trimis dosarul spre soluţionare, în primă instanţă, Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ si fiscal.

5. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Timişoara;

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/325/2009 la data de 19 iunie 2012.

La data de 14 februarie 2013, reclamanta a depus o precizare de acţiune, prin care a arătat că valoarea totală a pretenţiilor solicitate este în cuantum de 43.735,10 lei, iar temeiul juridic al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre pretenţii izvorâte dintr-un contract de concesiune, asimilat contractelor administrative.

Prin sentinţa nr. 129 din 11 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi F. (în calitate de succesor al E.) şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind promovată împotriva unor instituţii fără calitate procesuală pasivă;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.;

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL - Timişoara în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. Timiş;

- a obligat pârâtele la plata către reclamantă a dobânzilor legale calculate de la data introducerii acţiunii şi până la stingerea efectivă a debitului, dobânzi aferente facturilor din 5 ianuarie 2009 și din 30 aprilie 2009;

- a respins, în rest, acţiunea reclamantei;

- a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu expertiză.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin acţiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost formulată şi precizată ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor B., C. Timiş, D. şi E. la plata sumei de 43.735,10 lei reprezentând contravaloarea facturilor din 17 octombrie 2008 (suma de 36.543 lei), din 02 decembrie 2008 (suma de 1.703 lei) şi din 04 decembrie 2008 (suma de 5.489,10 lei), precum şi obligarea la plata dobânzilor legale, calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la stingerea efectivă a debitului pretins.

Între reclamantă şi pârâtul E. a fost încheiat contractul de concesionare nr. 46/15 mai 2001, care a fost modificat prin actul adiţional din 08 septembrie 2008, în sensul că:

- părţile contractante din contractul de concesionare sunt: B., prin C. Timiş, care se subrogă în drepturile şi obligaţiile D. în ceea ce priveşte activităţile sanitar-veterinare publice de interes naţional, în calitate de concedent; D., în calitate de concedent cu privire la bunurile imobile proprietate privată a statului care fac obiectul contractului de concesionare; SC A. SRL - Timişoara, în calitate de concesionar;

- reclamanta preia toate drepturile şi obligaţiile concesionarului stabilite prin contractul de concesiune nr. 46/15 mai 2001.

Faţă de modificările aduse contractului de concesiune iniţial încheiat, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Curtea de apel a reţinut că este întemeiată atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a E., având în vedere transmiterea calităţii de concedent de la minister la B., cât şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei D., având în vedere că D. are calitate de concedent în ceea ce priveşte bunurile imobile proprietatea privată a statului, în timp ce pretenţiile reclamantei vizează activităţile sanitar-veterinare publice de interes naţional pentru care calitatea de concedent aparţine B., prin C. Timiş, pentru perioada 2008-2009 în care au fost emise facturile a căror contravaloare o solicită reclamanta. Pentru aceste considerente, Curtea de apel a reţinut că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a constatat că reclamanta a indicat drept temei al raporturilor contractuale atât contractul de concesionare din 15 mai 2001, modificat prin actul adiţional din 08 septembrie 2008, cât şi contractul din 04 decembrie 2008.

Debitul pe care îl solicită reclamanta reprezintă contravaloarea facturilor din 02 decembrie 2008, din 04 decembrie 2008, din 05 ianuarie 2009, din 30 aprilie 2009 şi din 17 octombrie 2008.

Raportat la prevederile contractuale invocate de reclamantă prin acţiunea iniţială şi precizările ulterioare, precum şi în considerarea facturilor a căror contravaloare o solicită reclamanta, Curtea de apel a constatat că facturile din 03 ianuarie 2009 (suma de 218,50 lei), din 30 aprilie 2009 (suma de 1.047,50 lei), (în sumă de 12.790,50 lei) şi din 30 aprilie 2009 (în sumă de 960 lei) au fost emise în temeiul contractului din 04 decembrie 2008.

Din aceste facturi a fost achitată parţial suma de 218,50 lei, până la data introducerii cererii de chemare în judecată (07 iunie 2009), iar, până la data de 23 decembrie 2009, debitul a fost integral achitat, însă cu întârziere.

În ceea ce priveşte facturile din 02 decembrie 2008 şi din 04 decembrie 2008, în sumă totală de 7.192,10 lei, Curtea de apel a constatat că acestea au fost emise în temeiul unor contracte (din 2001 şi din 01 septembrie 1999) care nu fac obiectul de analiză al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În ceea ce priveşte factura din 17 octombrie 2008, în sumă de 36.543 lei, Curtea de apel a constatat că aceasta a fost achitată de către pârâta C. Timiş cu ordinul de plată din 05 noiembrie 2010.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata sumei de 43.735,10 lei, sumă compusă din contravaloarea facturilor din 17 octombrie 2008, din 02 decembrie 2008 şi din 04 decembrie 2008, este neîntemeiată.

Cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata dobânzilor legale este întemeiată în ceea ce priveşte contravaloarea debitului aferent facturilor din 05 ianuarie 2009 și din 30 aprilie 2009, emise în temeiul contractului din 04 decembrie 2008 şi este neîntemeiată pentru celelalte facturi care au fost emise în temeiul unor contracte care nu au făcut obiectul de analiză al cererii de chemare în judecată.

6. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii Curţii de Apel Timişoara;

Împotriva sentinţei civile nr. 129 din 11 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele C. Timiş şi B.

6.1. Recursul declarat de pârâta C.;

La termenul de judecată de astăzi, 6 februarie 2014, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta C. Timiş, invocată de instanţă din oficiu, împrejurare care face de prisos expunerea motivelor de recurs.

6.2. Recursul declarat de pârâta B.;

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă B. susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B., întrucât, prin actul adiţional nr. 5/08 septembrie 2008, în contractul de concesiune parte în contractul de concesiune a devenit B., prin C. Timiş, în considerarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 127/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 88/2004, ale art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004 şi ale pct. I.4 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 130/2006, iar C. Timiş este unitate cu personalitate juridică, fiind necesară delimitarea răspunderii B. şi C. Timiş.

Printr-o a doua critică din recurs, recurenta-pârâtă B. susţine că în mod greşit instanţa a interpretat prevederile art. 46 C. com., fără a face distincţia dintre factura care poartă semnătura de primire şi factura acceptată la plată conform prevederilor cap. 2 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1792 din 24 decembrie 2002, care poartă viza „bun de plată” a ordonatorului de credite. Susţine recurenta că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că facturile au fost acceptate de pârâta C. Timiş prin ştampilă şi semnătură, fără a ţine cont de prevederile cuprinse în ordinul respectiv cu referire la angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor din recurs, în temeiul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

7.1. Cu privire la recursul declarat de pârâta C.;

La termenul de judecată de astăzi, 6 februarie 2014, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia tardivităţii recursului, invocată de instanţă din oficiu, excepţie care face de prisos expunerea şi analiza motivelor de recurs.

Înalta Curte constată că este întemeiată excepţia tardivităţii recursului pentru considerentele arătate în continuare.

Conform dovezii de primire şi procesului-verbal de predare aflat la fila 40 a dosarului de fond Curţii de Apel Timişoara, sentinţa atacată a fost comunicată pârâtei C. Timiş la data de 5 aprilie 2013.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.

În raport cu data comunicării sentinţei şi potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispoziţiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs s-a împlinit la data de 21 aprilie 2012.

Or, recursul declarat de pârâta C. Timiş a fost înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 23 aprilie 2013, conform rezoluţiei de primire a cererii (fila 2 la dosarul de recurs).

Pentru aceste motive, în temeiul art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că este întemeiată excepţia tardivităţii recursului, urmând a fi respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâta C. Timiş.

7.2. Cu privire la recursul declarat de pârâta B.

Cu referire la prima critică din recurs, se constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că, potrivit Contractului de concesionare nr. 46 din 15 mai 2001, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional din 08 septembrie 2008 (fila 10 şi următoarele la dosarul Judecătoriei Timişoara), B., prin C. Timiş, are calitatea de concedent, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile D.

Împrejurarea că, potrivit prevederilor contractuale, B. are calitatea de concedent, prin C. Timiş, nu conduce la concluzia că numai C. Timiş ar avea calitate procesuală pasivă în litigiile care derivă din contractul respectiv, iar nu şi B. Potrivit prevederilor respective, C. Timiş nu este parte în contract în nume propriu, în calitate de persoană juridică de sine stătătoare, ci în calitate de reprezentant - structură teritorială subordonată - al B., cu toate consecinţele juridice care decurg din raportul de reprezentare.

În consecinţă, este legală şi temeinică soluţia curţii de apel de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a B.

Cu referire la a doua critică din recurs, se constată că, în cadrul litigiului dedus judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii facturilor din 02 decembrie 2008, din 04 decembrie 2008, din 05 ianuarie 2009, din 30 aprilie 2009 şi din 17 octombrie 2008, precum şi la plata dobânzilor legale de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la stingerea efectivă a debitului.

În sensul concluziilor Raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil judiciar G. (fila 242 şi următoarele la dosarul Tribunalului Timiş), în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata contravalorii facturilor invocate, reţinând că:

- facturile din 03 ianuarie 2009 şi din 30 aprilie 2009 au fost emise în temeiul contractului din 04 decembrie 2008, iar din sumele prevăzute în cuprinsul acestora, suma de 218,50 lei a fost achitată până la data introducerii cererii de chemare în judecată (07 iunie 2009), iar restul debitului a fost achitat cu întârziere, până la data de 23 decembrie 2009;

- facturile din 02 decembrie 2008 şi din 04 decembrie 2008 au fost emise în temeiul altor contracte (din 2001 şi din 01 septembrie 1999) decât contractele invocate de reclamantă drept temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii (contractul de concesionare din 15 mai 2001, modificat prin actul adiţional din 08 septembrie 2008, şi contractul din 04 decembrie 2008);

- factura din 17 octombrie 2008, în sumă de 36.543 lei, a fost achitată de pârâta C. Timiş cu ordinul de plată din 05 noiembrie 2010.

Însă, raportat la împrejurarea reţinută anterior referitoare la achitarea cu întârziere a contravalorii facturilor din 03 ianuarie 2009 și din 30 aprilie 2009, în mod temeinic şi legal a reţinut curtea de apel că este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata dobânzii legale, fiind neîntemeiată solicitarea de acordare a dobânzii legale pentru facturile emise în temeiul altor contracte decât cele care au făcut obiectul de analiză al cererii de chemare în judecată.

Atâta timp cât, prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a constatat că debitul principal (constând în sumele înscrise în facturile invocate de reclamantă) a fost achitat fie până la momentul cererii de chemare în judecată, fie pe parcursul judecăţii, iar instanţa a obligat pârâtele doar la plata dobânzii legale pentru îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de plată înscrise în facturile respective, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-pârâte B. referitoare la faptul că instanţa de fond în mod greşit ar fi reţinut acceptarea la plată a facturilor cu nerespectarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1792/2002.

De vreme ce facturile au fost achitate de către C., ca unitate teritorială subordonată B., nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte, în calitate de debitor, referitoare la propria culpă sub aspectul nelegalităţii plăţilor deja efectuate de C., instituţie publică subordonată, susţineri prin care debitorul tinde să fie exonerat de plata dobânzii legale pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate de B. şi că este legală şi temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 129 din 11 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 129 din 11 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2014.