University degree issuance competence: appellate judgment quashed and case remanded to administrative-fiscal tribunal for lack of material jurisdiction

Decizia nr. 4058/2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea „B.” Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată să-i elibereze Diploma de licenţă şi Suplimentul la diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, precum şi cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada 2006 - 2009 a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov, specializarea Administraţie publică din cadrul Universităţii „B.” susţinând şi promovând examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, fiindu-i eliberată Adeverinţa din 8 iulie 2009, valabilă până la eliberarea diplomei, prin care i-a fost atestat titlu de Licenţiat în Ştiinţe administrative.

Valabilitatea adeverinţei de absolvire a studiilor fiind de 12 luni, respectiv până la data de 8 iulie 2010, la data de 10 septembrie 2010 reclamanta s-a adresat cu o cerere pârâtei prin care a solicitat eliberarea diplomei de licenţă, cerere la care nu a primit nici un răspuns.

A mai arătat reclamanta că la data de 10 noiembrie 2010 a transmis pârâtei, prin executorul judecătoresc, notificarea din 8 noiembrie 2010, prin care a solicitat eliberarea actelor de studii şi prin care pârâta a fost pusă în întârziere, fiind astfel îndeplinită procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a susţinut că, din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvire, şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce i-au revenit potrivit contractelor de studiu încheiate şi Regulamentului privind activitatea profesională a studenţilor, în sensul că şi-a achitat taxele de studii şi a susţinut şi promovat toate examenele, inclusiv examenul de licenţă.

Pârâta Universitatea „B.” Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând să se constate că şi-a îndeplinit obligaţia legală faţă de reclamantă în sensul emiterii adeverinţei de studiu şi a făcut demersurile legale către D. în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor anului 2009, pentru a putea lansa comandă către SC C. SA de tipărire a respectivelor documente.

Pârâta a solicitat de asemenea, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză D. pentru obligarea acestuia să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplome de licenţă şi suplimentele de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, sub sancţiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a daunelor cominatorii de 100 lei/zi întârziere, până la emiterea aprobării, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 60 C. proc. civ., prima instanţă a dispus, la data 24 martie 2011, introducerea în cauză a D.

Prin Sentinţa nr. 285 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată şi cererea de chemare în garanţie au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit relaţiilor transmise de D. la solicitarea instanţei, în urma analizării documentaţiei transmise de către Universitatea „B.”, prin notele din 21 iunie 2010 şi din 25 octombrie 2010, chemata în garanţie a transmis către SC C. SA avizul vizând achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor Universităţii „B.”, inclusiv promoţia 2009.

Avizul pentru achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor Universităţii „B.” a fost însă dat doar pentru completarea şi eliberarea diplomelor absolvenţilor care au urmat specializările şi formele de studii cu respectarea prevederilor legale.

În ceea ce priveşte Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov din cadrul Universităţii „B.”, specializarea Administraţie Publică, prima instanţă a constatat că acesta a fost acreditată/autorizată provizoriu doar la formele de învăţământ zi şi F.R., iar forma de învăţământ I.D. funcţiona fără respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 88/1993, a H.G. nr. 1011/2001, a O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările şi completările ulteriore.

În atare context, prima instanţă a apreciat că pârâta nu avea temeiul legal pentru eliberarea diplomelor de licenţă către reclamantă, iar chemata în garanţie nu avea obligaţia aprobării formularelor tipizate în ceea ce priveşte forma de învăţământ urmată de reclamantă.

Reţinând că nu există temei pentru obligarea pârâtei la emiterea diplomei de licenţă şi a suplimentului acesteia, prima instanţă a respins şi cererea vizând obligarea la plata daunelor cominatorii.

Faţă de condiţiile prevăzute de art. 60 şi următoarele C. proc. civ., constatând că pârâta nu a căzut în pretenţii, judecătorul fondului a respins şi cererea de chemare în garanţie formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A., criticând soluţia pronunţată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8, pct. 9 şi art. 304 1 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că aspectele avute în vedere de instanţa fondului nu se circumscriu obiectului acţiunii, fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi la schimbarea naturii şi a înţelesului lămurit şi neîndoielnic al Adeverinţei din 8 iulie 2009, adeverinţă ce certifică faptul că a absolvit în sesiunea iulie 2009 Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov din cadrul Universități B.

S-a mai arătat că facultatea în speţă este autorizată provizoriu prin H.G. nr. 940 din 07 iulie 2004 şi acreditată prin H.G. nr. 676/2007 la specializarea administraţie publică.

Au fost invocate prevederile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2287/2007, precum şi capitolul VII din Metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de către pârâtă, susţinându-se că în raport cu aceste norme, termenul de eliberare a diplomei de licenţă este depăşit în speţă cu 16 luni, astfel că cererea formulată este întemeiată.

Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetenţa materială a curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanţă din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Aşa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă.

Pârâta Universitatea B. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „B.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, D. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.

Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior D.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea „B.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.

În mod evident, Universitatea „B.” din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alţi termeni, Universitatea „B.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.

În prezenta cauză, sunt aşadar incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenţei materiale, prevederile legale aflate în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Aşa fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorităţi publice să emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Botoşani, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 285 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Botoşani, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2012.