Competence of administrative courts over disputes with private universities classified as local public authorities under Law 554/2004

Decizia nr. 4057/2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâţii Universitatea E. Bucureşti şi F., solicitând obligarea Universităţii la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, în termen de 30 zile de la pronunţarea sentinţei şi obligarea F. la aprobarea tipizării formularelor de diplome de licenţă pentru reclamanţi, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 2.000 lei pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că:

- reclamanta A. absolventă a Facultăţii de Limbi si Literaturi Străine - Bucureşti specializarea - Limba şi Literatura engleză, Limba şi Literatura Franceză, forma de învăţământ I.D., acreditată 3 ani, număr de credite, promoţia 2009 a susţinut si promovat examenul de licenţă in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licenţiata in Filologie, in acest sens fiindu-i eliberata adeverinţa de licenţă din 30 iunie 2010.

- reclamanta B., absolventă a Facultăţii de Sociologie - Psihologie Bucureşti, forma de învăţământ F.R., specializarea Psihologie, acreditată 3 ani, număr de credite, promoţia 2009 a susţinut si promovat examenul de licenţă in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licenţiat in Psihologie, in acest sens fiindu-i eliberata adeverinţa de licenţa din 23 iulie 2009.

- reclamantul C., a urmat şi absolvit ciclul I studii universitare de licenţă (sistem Bologna) in vara 2009, in cadrul Universităţii E., Facultatea de Drept si Administraţie Publica, specializarea Drept, forma de învăţământ I.D., număr de credite, promoţia 2009 a susţinut si promovat examenul de licenţă in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licenţiat in Drept, în acest sens fiindu-i eliberata adeverinţa de licenţa din 09 iulie 2009.

- reclamantul D., absolvent al Facultăţii de Sociologie - Psihologie Bucureşti, specializarea Psihologie, forma de invatamant I.D., acreditata 3 ani, număr de credite, promoţia 2009 a susţinut si promovat examenul de licenţa in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licenţiat in Psihologie, in acest sens fiindu-i eliberată adeverinţa de licenţă din 23 iulie 2009.

Au susţinut reclamanţii că din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvirea acesteia, şi-au îndeplinit toate obligaţiile ce le reveneau, respectiv şi-au plătit taxele de studii, au susţinut şi promovat toate examenele, inclusiv examenul de licenţă, condiţii în care Universitatea era obligată să elibereze actele de studii completate.

Au fost invocate dispoziţiile Ordinul F. nr. 3404 din 07 martie 2006, potrivit cărora admiterea în învăţământul superior se organizează numai în instituţiile care au în structura domeniilor de studiu specializări acreditate şi specializări care au obţinut autorizaţie de funcţionare provizorie, precum şi cele ale art. 60 a Legii învăţământului nr. 84/1995, care dispun în sensul că absolvenţii programelor de studii cu frecvenţă redusă sau la distanţă au dreptul la certificarea studiilor, prin diplome de licenţă.

F. a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei de obiect a acţiunii, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi netemeinicia în fond a acţiunii reclamanţilor.

De asemenea pârâta Universitatea E. a depus întâmpinare, arătând că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a emite adeverinţă de studiu pentru reclamanţi şi a făcut demersuri către F. în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor pentru anul 2009 spre a putea comanda la societatea de tipărire SC G. SA aceste formulare, în scopul livrării lor.

Pârâta a invocat imposibilitatea obiectivă de a obţine în totalitate tipărirea formularelor tipizate constând în actele de studiu solicitate de reclamanţi, datorită refuzului de îndeplinire a obligaţiilor legale de către F.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a F. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în măsura în care va fi admisă acţiunea iar pârâta va cădea în pretenţii, să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 50 lei/fiecare zi întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei F. a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, pentru motivele invocate în susţinerea netemeiniciei acţiunii reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2502 din 6 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia lipsei de obiect a acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâtul F. De asemenea a fost respinsă acţiunea introductivă formulată, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie fiind respinsă ca rămasă fără obiect.

Prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţiile invocate, că legitimarea procesuală a reclamanţilor este justificată pe deplin, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, rezultând că aceştia solicită obligarea Ministerului la aprobarea tipizării formularelor actelor de studii, pentru confirmarea adeverinţelor de licenţă eliberate de Universitate, fapt ce lipseşte de temei ambele excepţii.

Pe fondul cauzei, judecătorul fondului a reţinut că urmare a promovării examenului de licenţă, reclamanţii au solicitat pârâtei Universitatea E. eliberarea diplomei de licenţă, însă instituţia de învăţământ a arătat că s-a aflat în imposibilitate de a rezolva favorabil cererea, întrucât Ministerul Educaţiei refuză să aprobe necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor pentru anul universitar 2008/2009.

S-a constatat că la data înmatriculării reclamanţilor în anul I de studiu, Universitatea E. nu era autorizată să funcţioneze provizoriu cu forma de organizare I.D. pentru programele de învăţământ urmate de reclamanţi, astfel că aceştia se află în situaţia de a fi parcurs o formă de învăţământ într-o specializare care nu a fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.

Au fost reţinute prevederile H.G. nr. 1609/2004 pentru modificarea anexelor nr. 1-3 la H.G. nr. 410/2002 privind structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior (aplicabilă în momentul înscrierii reclamantului la studii), potrivit cărora Facultatea de Sociologie - Psihologie din cadrul Universităţii „E." avea specializarea „Psihologie" acreditată doar la forma de învăţământ zi, însă nu şi la formele de învăţământ F.R. sau I.D.

A mai constatat judecătorul fondului că Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, specializarea „Drept'' din cadrul Universităţii „E." era acreditată doar pentru forma de învăţământ „zi" şi autorizată provizoriu să funcţioneze doar la forma de învăţământ F.R., însă nu avea acreditare sau autorizare provizorie de funcţionare pentru forma de învăţământ I.D.

De asemenea, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii „E." avea specializarea „Limba şi Literatura Engleză - Limba şi Literatura Franceză" autorizată provizoriu doar la forma de învăţământ zi (ulterior, forma de învăţământ „zi" a fost acreditată), însă nu şi la formele de învăţământ F.R. sau I.D.

A fost relevat de asemenea faptul că dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 84/1995 nu pot fi interpretate în sensul că universităţile pot desfăşura forme de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă, cu singura condiţie de a fi acreditate sau autorizate pentru cursurile “la zi”, ci exclusiv în sensul că nu pot fi desfăşurate forme de învăţământ exclusiv la I.D. sau F.R. şi în a doua ipoteză, sau, în cazul instituţiilor acreditate sau autorizate provizoriu, aceste forme de învăţământ pot fi organizate numai dacă instituţia este acreditată sau autorizată provizoriu pentru aceleaşi specializări, forma “la zi”.

A concluzionat judecătorul fondului în sensul că nu poate obliga pârâta la îndeplinirea operaţiunilor necesare eliberării diplomei de licenţă, cât timp Ordinul nr. 2284/2007 condiţionează gestionarea, completarea sau eliberarea actelor de studii, de liceitatea formei de învăţământ în baza căreia se emite actul de studiu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii criticând sentinţa pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 304 1 C. proc. civ.

Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetenţa materială a curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanţă din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Aşa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă.

Pârâta Universitatea E. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „E.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, F. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.

Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea „E.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.

În mod evident, Universitatea „E.” din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alţi termeni, Universitatea „E.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.

În prezenta cauză, sunt aşadar incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenţei materiale, prevederile legale aflate în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Aşa fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorităţi publice să emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 2502 din 6 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2012.