Meal-ticket award upheld in veterinary benefits dispute; hazardous-duty and stress differentials denied

Decizia nr. 3604/2012

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Procedura în faţa primei instanţe;

La data de 1 aprilie 2010 sub nr. x/2 s-a înregistrat cererea formulata de A. pentru şi în numele reclamantei B. prin care a chemat în judecata pe pârâtă C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la acordarea lunar, pana la 31 decembrie 2009, a 20 de tichete de masă, respectiv a contravalorii acestora actualizate, acordate personalului sanitar veterinar, potrivit Legii nr. 435/2006, începând cu data de 09 decembrie 2006, cu excepţia perioadei 28 ianuarie 2008 - 19 septembrie 2009 în care s-a aflat în concediu medical, concediu pentru naştere şi îngrijire copil; a drepturilor salariale neacordate, reprezentând mărirea salariului cu 25% corespunzătoare perioadei 09 decembrie 2006 - 31 decembrie 2006; pentru perioada 01 ianuarie - 31 decembrie 2007 a diferenţei de 10% dintre sporul acordat efectiv în anul 2007(20% conform legislaţiei anterioare Legii nr. 435/2006 respectiv H.G. nr. 281/1993) şi sporul stabilit în conformitate cu Legea nr. 435/2006 (art. 14, alin. (1), lit. a) si Regulamentul de acordare a sporurilor (aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007).

A mai solicitat obligarea la acordarea sporului de stres pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 28 ianuarie 2008 (data la care a intrat in concediu medical urmat de concediu naştere şi îngrijire copil) aşa cum a fost stabilit în conformitate cu Legea nr. 435/2006 (art. 14, alin. (1), lit. b) si Regulamentul de acordare a sporurilor aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007).

In condiţiile admiterii cereri principale a solicitat şi actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului până la plata lor efectiva.

La 6 octombrie 2010 parata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, invocând totodată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea lunar a 20 de tichete de masa pentru perioada 9 decembrie 2006-1 aprilie 2007 raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

A invocat aceeaşi excepţie şi cu privire la plata drepturilor salariale, diferenţe sporuri corespunzătoare perioadei 9 decembrie 2006-31 decembrie 2006 pentru sporul de 25% și 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2007.

Pe fond a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

La 14 decembrie 2010 reclamanta a depus o cerere modificatoare în sensul ca solicita acordarea drepturilor de la data de 1 aprilie 2007 pana la 28 ianuarie 2008 cu privire la cele 20 de tichete de masa, de la 19 septembrie 2009 a 20 de tichete de masa, pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007 cu privire la diferenţa de10% dintre sportul efectiv acordat şi sporul stabilit în conformitate cu Legea nr. 435/2006 şi Regulamentul de acordare a sporurilor.

Întrucât pârâta nu a mai susţinut excepţia prescripţiei faţă de precizarea acţiunii reclamantei din data de 14 decembrie 2010, instanţa nu se va mai pronunţa pe aceasta excepţie.

2. Hotărârea instanţei de fond;

Prin sentinţa nr. 2078 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B., prin A., în contradictoriu cu pârâta C., modificată la 14 decembrie 2010, a obligat pârâta să acorde reclamantei B. contravaloarea a 20 tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007 - 31 decembrie 2007 şi de la 1 ianuarie 2010, la zi, a obligat pârâta să acorde şi în continuare 20 de tichete de masă lunar până la modificarea legislaţiei şi la încetarea raporturilor de serviciu și a respins în rest acţiunea reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este funcţionar public în cadrul autorităţii pârâte, fapt necontestat de către aceasta.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 435/2006 tot personalul încadrat în unităţile sanitar veterinare publice finanţate din venituri proprii şi din subvenţii de la bugetul de stat beneficiază de 20 de tichete de masa lunar începând cu data intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea potrivit art. 38 din aceeaşi lege salariile funcţionarilor publici din unităţile sanitar veterinare publice sunt mai mari cu 25% fata de cele prevăzute de O.G. nr. 2/2006 pentru anul 2006.

Nu sunt aplicabile nici prevederile O.U.G. nr. 88/2006 deoarece acest act normativ a fost adoptat şi a intrat în vigoare anterior adoptării şi intrării în vigoare a Legii nr. 435/2006.

Prin urmare aceasta lege fiind ulterioara abroga implicit prevederile O.U.G. nr. 88/2006 privind neacordarea tichetelor de masă în anul 2007 pentru personalul din instituţiile sanitar veterinare, cărora le este recunoscut acest drept prin Legea nr. 435/2006.

Cu privire la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului si până la plata efectiva si aceasta solicitare este întemeiata faţă de principiul echitaţii si al reparării integrale a prejudiciului suferit.

Prin întârzierea acordării drepturilor se creează un prejudiciu constând în devalorizarea produsa ca urmare a inflaţiei.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat ca primul capăt de cerere din acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizata la 14 decembrie 2010 este întemeiat, urmând a fi obligata pârâta să acorde reclamantei B. contravaloarea a 20 de tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007 și de la 1 ianuarie 2010 la zi.

De asemenea a obligat pârâta să acorde și în continuare cele 20 de tichete de masa lunar pana la modificarea legislaţiei ori la încetarea raporturilor de serviciu.

Cu privire la capătul de cerere din acţiunea reclamantei precizata, respectiv sporul salarial de 10% ca diferenţa intre sporul efectiv acordat si sporul stabilit de 30% in conformitatea cu art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006 si Regulamentul de acordare a sporurilor, diferenţa solicitata pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007 se retine ca legea prevede o limita maxima a sporului, folosindu-se sintagma “de până la”.

Aşadar nu se poate retine ca legea a stabilit un spor fix ce se acorda pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de 30%.

Nici Ordinul invocat de reclamanta nr. 56232/2007 al C. nu stabileşte un spor fix, făcând referire la aceeaşi sintagma folosita şi în lege.

Mai mult reclamanta nu a făcut dovada ca îşi desfăşoară activitatea în unităţile si compartimentele prevăzute în ordinul mai sus invocat pentru care se acorda un spor de 30%.

De asemenea s-a retinut ca întemeiata si susţinerea paratei în sensul ca acordarea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006 se poate acorda în condiţiile întocmirii unui buletin de expertizare a locurilor de munca, la fel Și sporul de stres, ambele având în lege un maxim si prin urmare în funcţie de condiţiile concrete de la locul de munca se puteau acorda aceste sporuri.

Mai mult s-a retinut ca reclamanta îşi desfăşoară activitatea în cadrul Serviciului Financiar Contabilitate din cadrul paratei, astfel ca locul desfăşurării activităţii acesteia nu se încadrează în locurile cu condiţii periculoase si vătămătoare de natura a justifica acordarea sporului respectiv la maximul prevăzut de lege.

De asemenea cu privire la acordarea sporului de 15% de stres pentru perioada 1 aprilie 2007-28 ianuarie 2008 se retine ca acest spor a fost stabilit în urma buletinelor de determinare prin expertizare si de analiza psihologica abia prin Ordinul nr. 27166 din 1 aprilie 2008 (filele 46-47 din dosar) astfel ca numai începând cu data intrării în vigoare a ordinului acesta poate fi acordat.

3. Calea de atac exercitată în cauză;

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât reclamanta B. prin B., cât şi pârâta C. au declarat recurs.

3.1. Recursul declarat de reclamantă;

În motivarea căii de atac, reclamanta susţine că, deşi a reţinut temeinicia deplina a primului capăt de cerere al acţiunii, instanţa l-a admis doar parţial, pentru o perioada inferioara celei solicitata prin cererea de chemare in judecata.

Consideră ca în măsura în care a reţinut temeinicia deplina a pretenţiilor în discuţie, instanţa era obligata sa admită primul capăt de cerere al acţiunii pentru întreaga perioada solicitata şi nu doar pentru o perioada mai mica, stabilita în mod arbitrar, fără o motivare corespunzătoare.

Invocă recurenta prezenta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar si a celui prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ."

Recurenta apreciază ca în cauză se impunea obligarea intimatei C. la plata drepturilor salariale restante, pentru întreaga perioada 01 aprilie 2007 - 28 ianuarie 2008 şi ulterior, începând cu data de 19 septembrie 2009 şi până la data modificării/abrogării art. 23 din Legea nr. 435/2006 și/sau pana la data încetării raporturilor de serviciu.

Prin respingerea celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii, instanţa a nesocotit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006, raportat la prevederile Regulamentului aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007 si la concluziile Buletinelor de expertizare nr. 3 din 30 ianuarie 2006 și nr. 77 din 04 septembrie 2007.

Sub un prim aspect greşit dezlegat de instanţa fondului, intimata C. si-a însuşit cuantumul de 30% menţionat de legiuitor ca limita maxima de acordare a sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare.

Sub un al doilea aspect greşit dezlegat de instanţa fondului, reclamanta B. îşi desfăşoară activitatea într-un loc de munca care o îndreptăţeşte sa solicite şi să obţină sporul prevăzut de art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 435/2006 si de Anexa nr. 2 la Regulamentul aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007.

In contextul în care este evidenta netemeinicia ambelor argumente folosite de instanţa pentru respingerea acestui capăt de cerere, recurenta consideră ca soluţia corecta era aceea de admitere a acţiunii inclusiv în privinţa obligării intimatei C. la plata diferenţei de 10% din salariul de baza, calculata între sporul de 30% cuvenit conform Art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea 435/2006 și cel de 20% efectiv achitat recurentei-reclamante.

De asemenea, se susține că în soluţionarea celui de-al treilea capăt de cerere al acţiunii, sentinţa nr. 2078/2011 a fost data cu nesocotirea dispoziţiilor Art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 435/2006, coroborate cu cele ale art. 15 din Regulamentul aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 11 iunie 2007 și art. 3 din acest Ordin.

Fără a retine o eventuala inexistenta a dreptului pretins de reclamanta si/sau o eventuala neîncadrare a locului sau de muncă în cele pentru care s-a reglementat sporului în discuţie, instanţa a respins pretenţiile formulate sub acest aspect, cu motivarea ca sporul de 15% a fost stabilit de C. prin Ordinul nr. 27166 din 01 aprilie 2008 si prin urmare, nu este cuvenit decât începând cu acest moment.

Concluzionând, apreciază ca, raportat la prevederile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 435/2006, coroborate cu cele ale art. 15 din Regulamentul aprobat prin Ordinul C. nr. 56232 din 1 iunie 2007 si cu cele ale art. 3 din acest Ordin, precum si cu cele dispuse cu putere de lucru judecat prin sentinţa nr. 3066/2008 a Curţii de Apel Bucureşti rămasă irevocabila prin Decizia civila nr. 3567/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, se impunea admiterea în integralitate a capătului trei de cerere al acţiunii, în sensul obligării recurentei-parate C. la plată sporului de stres în cuantum de 15% din salariul de bază al recurentei-reclamante pentru întreaga perioada invocată de aceasta respectiv 01 aprilie 2007 - 28 ianuarie 2008.

3.2. Recursul declarat de autoritatea pârâtă;

Criticând soluția de admitere în parte a acțiunii, pârâta susține că pentru a acorda contravaloarea a 20 de tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007, instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 435/2006, ulterioară O.U.G. nr. 88/2006 a abrogat implicit prevederile O.U.G. nr. 88/2006 şi că O.U.G. nr. 88/2006 nu avea cum să se refere la un act normativ încă neadoptat şi neintrat în vigoare.

Această reţinere a instanţei de fond este neîntemeiată raportat la dispoziţiile art. 3 al O.U.G. nr. 88 din 20 noiembrie 2006, pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri in domeniul cheltuielilor de personal.

Aşadar, O.U.G. nr. 88 din 20 noiembrie 2006 a interzis instituţiilor publice centrale si locale să acorde tichete de masă în anul 2007 pe considerente economice care vizau diminuarea gravelor dezechilibre financiare existente şi menţinerea deficitului bugetar în limite sustenabile, acestea vizând interesul public şi a căror reglementare nu putea fi amânată.

Prin urmare, în anul 2007, toate instituţiilor publice centrale si locale, afară de ele care se înscriau în acea unică excepţie reglementată de O.U.G. nr. 88/2006, nu puteau să acorde tichete de masă.

In ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de obligare a instituţiei să acorde intimatei-reclamante contravaloarea a 20 tichete de masă lunar de la 01 ianuarie 2010, la zi şi să acorde în continuare 20 de tichete de masă lunar până la modificarea legislaţiei şi la încetarea raporturilor de serviciu, învederează instanţei de recurs că această soluţie nu este motivată în niciun fel, de aceea în speţă sunt incidente şi dispoziţiile an. 304 pct. 7 în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Se arată că pentru anul 2010 nu se puteau acorda tichete de masă raportat la art. 1 din O.U.G. nr. 114/2009 privind unele măsuri financiar-bugetare. Pentru anul 2011 acordarea tichetelor de masă a fost interzisă prin art. 12 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Aceste acte normative au fost emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 435/2006 şi, în această situaţie, având în vedere raţionamentul care a fundamentat soluţia de acordare a tichetelor de masă în anul 2007, instanţa de fond ar fi trebuit să respingă aceste capete de cerere.

Instanţa de judecată nu se poate pronunţa asupra unor drepturi viitoare fără a încălca principiul separaţiei puterilor în stat şi fără a se subroga în rolul puterii legislative, respectiv Parlamentul României.

Rezultă că hotărârea instanţei de fond de obligare a autorității să acorde intimatei - reclamante contravaloarea a 20 de tichete de masă pentru perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2007, de la 01 ianuarie 2010, la zi şi să acorde în continuare 20 de tichete de masă lunar până la modificarea legislaţiei şi la încetarea raporturilor de serviciu, este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. (9) din C. proc. civ.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor;

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Reclamanta este funcţionar public şi, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 435/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului care îşi desfăşoară activitatea în sistemul sanitar-veterinar, „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, personalul încadrat în unităţile sanitar-veterinare publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat beneficiază lunar de 20 de tichete de masă cu excepţia pensionarilor”.

Dispoziţiile textului sus-menţionat sunt imperative şi nu lasă loc de interpretare, fiind evident că nu ne aflăm în prezenţa unui drept sub condiţie cum greşit susţine recurenta-pârâtă, dreptul reclamantei fiind născut exclusiv din legea specială, respectiv Legea nr. 435/2006, care le este aplicabilă.

Astfel fiind, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă şi cele ale art. 3 din O.U.G. nr. 88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal care condiţionează acordarea tichetelor de masă de resursele bugetare şi, respectiv, înlătură acordarea tichetelor de masă în anul 2007, nu sunt aplicabile în speţă, fiind norme legale cu caracter general, iar în plus, anterioare adoptării legii speciale.

Susţinerile recurentei-pârâte nu pot fi primite deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, în pricina de faţă ne aflăm în prezenţa unor reglementări speciale derogatorii de la cele generale, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveşte invocarea Deciziei nr. 297/2008 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că nici această susţinere nu poate fi primită, prin decizia susmenţionată fiind analizată o normă din legea generală.

Aşa cum rezultă, în mod explicit, din prevederile legale citate, acordarea respectivului drept este o obligaţie legală a recurentei-pârâte C., obligaţie nesupusă nici unei condiţii, aşa cum, printr-o interpretare greşită a textului legal, susţine recurenta.

De altfel, practica secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este unitară în această materie, în sensul acordării drepturilor respective personalului care îşi desfăşoară activitatea în sistemul sanitar-veterinar.

Autoritatea recurentă invocă dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 88/2006, în conformitate cu care instituţiile publice centrale şi locale, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, nu acordă tichete de masă pentru anul 2007.

Curtea reţine că O.U.G. nr. 88/2006 a intrat în vigoare la data de 21 noiembrie 2006, iar Legea nr. 435/2006 a intrat în vigoare ulterior, respectiv la data de 10 decembrie 2006, astfel încât rezultă în mod inechivoc intenţia legiuitorului de a se acorda lunar 20 de tichete de masă personalului încadrat în unităţile sanitar - veterinare, chiar şi pentru anul 2007.

Dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 435/2006 reprezintă normă juridică specială şi în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, care condiţiona acordarea tichetelor de masă de prevederea sumelor necesare în bugetul de stat şi în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, în timp ce pentru personalul încadrat în unităţile sanitar - veterinare nu se prevede o astfel de condiţionare.

Susţinerile recurentei-pârâte privind faptul că C., în calitate de ordonator principal de credite, nu a prevăzut sumele în bugetul de stat pentru acordarea tichetelor de masă, urmează a fi înlăturată, deoarece, pentru personalul încadrat în unităţile sanitar-veterinare, nu s-a condiţionat acordarea tichetelor de masă de prevederea acestor cheltuieli în bugetul de stat.

În ceea ce priveşte reactualizarea contravalorii tichetelor de masă cu indicele de inflaţie, Curtea reţine că această reactualizare nu este condiţionată de buna sau reaua - credinţă a debitorului.

Actualizarea contravalorii tichetelor de masă, reprezintă o aplicare a dispoziţiile art. 970 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care contractele obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele, dar şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.

În consecinţă, este echitabil ca orice creditor al unei obligaţii constând în plata unei sume de bani să primească suma actualizată la data plăţii efective pentru a nu fi afectat de inflaţie, fenomen care reprezintă deprecierea valorii semnelor monetare.

În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere formulate de reclamantă, judecătorul fondului a apreciat corect - în opinia Înaltei Curţi - faptul că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 435/2006.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. prin B. şi de C. împotriva sentinţei civile nr. 2078 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2012.