Administrative delay in property restitution compensation: violation of reasonable time limit under Article 6 ECHR

Decizia nr. 3586/2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Procedura în faţa primei instanţe;

Prin acţiunea înregistrată la această instanţă sub nr. x/59/2011 la data de 18 mai 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa, să procedeze la finalizarea analizei şi transmiterea Dosarului nr. x/CC la un evaluator sau la o societate de evaluare, pentru întocmirea raportului de evaluare, iar după finalizarea etapei evaluării să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pe seama reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că prin Dispoziţia nr. 2392 din 10 august 2007, emisă de primarul Municipiului Timişoara în baza Legii nr. 10/2001, i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul înscris în C.F. Timişoara, situat în Timişoara, iar Dosarul administrativ a fost transmis Secretariatului B. pentru Acordarea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. x/CC.

Deşi a solicitat pârâtei să procedeze la soluţionarea acestui dosar, întrucât împrejurarea că legiuitorul nu a înţeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare nu poate constitui o justificare pentru tergiversarea şi nesoluţionarea cererilor într-un termen rezonabil, aspect ce se constituie ca o garanţie a unui proces echitabil consfinţit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atât în procedura prealabilă cât şi în cea contencioasă, acesta autoritate administrativă nu a înţeles nici până la acesta data să soluţioneze dosarul, sens în care i-a comunicat prin adresa din 01 martie 2011 faptul că, Dosarul administrativ de revendicare cu nr. x/CC, nu a fost până în prezent repartizat unui evaluator autorizat pentru în vederea întocmirii raportului de evaluare.

2. Hotărârea instanţei de fond;

Prin sentinţa civilă nr. 381 din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta B., să procedeze la analizarea Dosarului nr. x/CC, la desemnarea unui evaluator şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat situaţia de fapt, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII şi exigenţele termenului rezonabil, reţinând că, desi legea nu impune un termen maxim determinat pentru emiterea deciziei de către B., necesitatea respectării termenului rezonabil al litigiului declanşat prin cererea reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii (în natură sau prin echivalent) prevăzute de Legea nr. 10/2001 impune verificarea motivelor invocate de către pârâtă pentru întârzierea soluţionării cererii reclamantului.

B. a fost sesizată prin Dispoziţia nr. 2392 din 10 august 2007 emisă de primarul Municipiului Timişoara în temeiul Legii nr. 10/2001 - prin care s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantului, ca urmare a respingerii cererii acestuia de restituire în natură a unui imobil situat în Timişoara şi preluat abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, iar B. avea obligaţia, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de a proceda la analizarea dosarului reclamantului în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.

Cu toate acestea, până la data pronunţării prezentei hotărâri B. nu a procedat la analizarea dosarului reclamantului în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, la desemnarea unui evaluator şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Instanţa a observat, totodată, că nu s-a furnizat nicio justificare din partea B. pentru a motiva faptul că nu s-a pronunţat asupra dosarului cuprinzând cererea reclamantului deşi au trecut peste trei ani de la înregistrarea în evidenţa sa a dosarului respectiv.

3. Calea de atac exercitată;

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta B. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

În cauza supusă judecăţii, a subliniat recurenta, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 2392/2007 a fost transmis de Primăria Municipiului Timişoara în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul B. sub nr. x/CC. Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 de către reclamant.

Referitor la etapa evaluării, recurenta a precizat că Dosarul de despăgubire nr. x/CC va intra în următoarea şedinţă a B. în vederea atribuirii unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare.

În ceea ce priveşte aspectele reţinute de instanţa de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, recurenta a susţinut că acestea sunt neîntemeiate, întrucât instituirea procedurii administrative descrise în cuprinsul cererii de recurs are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare. Astfel, această procedură este pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerinţa unor factori externi, care să determine soluţii diferite în situaţii similare.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului;

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, "(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul B. procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul B. va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".

Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantului la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.

Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantului, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente.

Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimatei.

Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de B. împotriva sentinţei civile nr. 381 din 19 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.