Taxpayer prevails: suspension of administrative appeal annulled; tax authority ordered to decide merits after High Court finds no decisive influence of criminal case.

Decizia nr. 316/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Cadrul procesual;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. a solicitat admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. C/Bl din 30 august 2011 emisă de D. - E., anularea acestei decizii precum şi a obligaţiilor fiscale suplimentare de plată stabilite prin Raportul de inspecţie fiscală din 30 august 2011.

Totodată, a solicitat exonerarea de la plata accizelor, majorărilor, dobânzilor, penalităţilor de întârziere în sumă de 507.114 lei, exonerarea de la plata accizelor în sumă de 17.129.687 lei şi majorări de 2.882.099 lei, anularea Raportului de inspecţie fiscală întocmit de F. la 30 august 2011 şi obligarea paratelor la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 lei.

La data de 26 martie 2012, reclamanta a precizat acţiunea în sensul că solicită anularea Deciziei nr. 397 din 10 octombrie 2011 emisă de B.-C.-G., iar la ultimul termen de judecată a învederat instanţei faptul că înţelege să învestească instanţa de judecată numai cu această din urmă cerere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că suspendarea soluţionării contestaţiei intervine în anumite situaţii, respectiv dacă în cauza penală s-a dispus începerea urmăririi penale, dacă la dosar există dovada că s-a dispus o atare măsură şi, de asemenea, dacă infracţiunea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei care urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel că, simplul fapt al sesizării organului de urmărire penală nu înseamnă şi dovedirea existenţei acelor indicii de săvârşire a unor infracţiuni determinante în soluţionarea cauzei.

Reclamanta a susţinut că, potrivit art. 108 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 în cazul existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, organul de control trebuie să întocmească un proces verbal care se comunică atât contribuabilului, cât şi organului de cercetare penală, or, în speţă, s-au întocmit Raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere, ceea ce înseamnă că inspecţia fiscală s-a încheiat şi nu există indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

A mai arătat reclamanta că în cazul în care ar fi existat indiciile comiterii unei infracţiuni, era necesar ca organul fiscal să nu finalizeze inspecţia fiscală, ci să încheie proces-verbal care să stea la baza unei constituiri de parte civilă.

La termenul de judecata din 07 mai 2011, reclamanta a depus cerere de renunţare la judecată în contradictoriu cu D. şi B.

B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile faţă de B.

C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea capătului de cerere privind nesoluţionarea în termen a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, ca rămas fără obiect, cu motivarea că a fost emisă Decizia G. nr. 397 din 10 octombrie 2011. De asemenea, a invocat inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la anularea deciziei de impunere, întrucât nu s-a contestat şi decizia de soluţionare a contestaţiei. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

D. a formulat întâmpinare prin care a invocat prematuritatea acţiunii având în vedere că instanţa de contencios administrativ poate verifica sub aspectul legalităţii şi temeiniciei numai deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor, or, în speţă, s-a suspendat soluţionarea contestaţiei reclamantei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală. Pe fond, solicita respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 23 aprilie 2012, D. a depus completare la întâmpinare, în raport de cererea precizatoare a acţiunii, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive având în vedere că decizia a cărei anulare se solicită a fost emisă de C.-G.

2. Hotărârea Curţii de Apel;

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3542 din 28 mai 2012, a respins cererea de renunţare la judecată în contradictoriu cu D. şi B., a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de B. şi D. şi a respins acţiunea precizată în contradictoriu cu acestea ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins celelalte excepţii ca rămase fără obiect şi acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că în cuprinsul cererii de renunţare la judecată în contradictoriu cu pârâtele D. şi B. nu se arată calitatea persoanei împuternicite de reclamantă să semneze cererea de renunţare, în condiţiile în care dl. H., legitimat în faţa instanţei, a declarat că îi aparţine semnătura aflată pe cererea de renunţare, însă potrivit procurii depuse la ultimul termen de judecată, autentificată din 15 martie 2012 de B.N.P., I., acesta nu a fost împuternicit în mod expres pentru a face acte de renunţare (de dispoziţie) în litigiul prezent.

Cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de B. şi D., instanţa de fond a apreciat că acestea sunt întemeiate, având în vedere că Decizia nr. 397 din 10 octombrie 2011 a cărei anulare se solicită în cauză a fost emisă de C.-G.

Faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a B., instanţa de fond a constatat că excepţia inadmisibilităţii invocată de aceeaşi parte a rămas fără obiect.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că, faţă de cererea precizatoare, apar ca fiind rămase fără obiect si excepţiile inadmisibilităţii, respectiv rămânerii fără obiect, invocate de C., precum şi excepţia prematurităţii invocată de D.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa de fond a constatat că la data de 10 octombrie 2011 G., în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) si art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. C/B1 din 30 august 2011 până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, cu motivarea că inspecţia fiscală a fost declanşată la solicitarea J.-K. prin adresa din 2011 cu privire la cercetările ce se efectuează în Dosarul penal nr. x/p/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că pentru a se putea dispune suspendarea soluţionării contestaţiei, potrivit dispoziţiilor art. 214 din C. proc. fisc., în forma aflată în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 397 din 10 octombrie 2011, nu este necesară începerea urmăririi penale, ci este suficienta existenţa sesizării referitoare la indiciile comiterii unei infracţiuni.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că în mod corect a constatat pârâta şi existenţa interdependenţei prevăzute de art. 214 alin. (1) teza finală C. proc. Fisc., în sensul că, în urma verificărilor efectuate, organele de control vamal au constatat că reclamanta a efectuat livrări de tutun fără a evidenţia şi plăti acciza aferentă, a deţinut în afara antrepozitului fiscal de producţie cantităţi de tutun şi nu a putut justifica legal o diferenţă cantitativă în minus de 18.261 kg tutun, reţinând că asupra realităţii acestor fapte urmează a se pronunţa organele de cercetare şi urmărire penală sesizate de organele de control vamal.

În concluzie, instanţa de fond a constatat că nimic nu împiedică dispunerea suspendării soluţionării contestaţiei, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile art. 214 C. proc. fisc., întocmirea procesului-verbal prevăzut de art. 108 C. proc. fisc., fiind o condiţie care nu ţine de temeinicia suspendării. În plus, în speţă, situaţia este inversă celei avute în vedere de art. 108 C. proc. fisc., întrucât organul de cercetare penală a fost cel care a sesizat organul administrativ pentru a efectua inspecţia fiscală, iar nu invers - organul administrativ să fi sesizat pe cel de cercetare penală.

3.Recursul declarat de SC A. SRL.

Împotriva sentinţei curţii de apel a formulat recurs în termen legal reclamanta SC A. SRL Bucureşti, susţinând că au fost greşit interpretate textele de lege aplicabile şi că situaţia de fapt s-a stabilit eronat, în condiţiile în care fiscul a sesizat organele de anchetă penală, iar nu invers.

Potrivit recurentei, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) C. proc. fisc. pentru dispunerea suspendării, respectiv nu s-a început urmărirea penală şi nici nu există o înrâurire hotărâtoare între presupusele fapte penale şi soluţia din procedura administrativă.

Distinct de aspectul arătat, recurenta a mai susţinut că nu s-au respectat prevederile art. 108 C. proc. fisc., neîntocmindu-se un proces verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabil, ci s-au întocmit un raport de inspecţie fiscală şi o decizie de impunere, încheindu-se practic inspecţia fiscală care nu are nici o legătură cu faptele imputate.

4. Apărările C.;

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22 noiembrie 2013, C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele considerente ale curţii de apel.

În esenţă, invocând jurisprudenţa consistentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, intimata a arătat că nu este necesară începerea urmăririi penale pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei.

De asemenea, a mai susţinut că există o strânsă interdependenţă între stabilirea obligaţiilor bugetare prin Decizia de impunere nr. C/B1 din 30 august 2011 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite de reprezentanţii societăţii.

În fine, referitor la situaţia de fapt, intimata a subliniat că inspecţia fiscală parţială a fost demarată la solicitarea J. - K.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului;

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din întâmpinare cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 397 din 10 octombrie 2011 a G. din cadrul C. prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate de societate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. C/B1 din 30 august 2011 emisă în baza Regulamentului Intern Financiar nr. 50299 din 30 august 2011 încheiat de F., pentru suma totală de 20.011.786 lei, până la pronunţarea unei decizii definitive pe latura penală.

În motivarea soluţiei administrative, s-a reţinut că la încheierea inspecţiei demarate la solicitarea J., organele fiscale au înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti actele administrativ fiscale contestate, impunându-se suspendarea procedurii câtă vreme este necesar ca asupra realităţii faptelor imputate -efectuarea unor livrări de tutun fără evidenţierea şi plata accizei aferente; deţinerea unei cantităţi de tutun în afara antrepozitului fiscal; identificarea unei diferenţe cantitative (în minus) de 18.261 kg tutun faţă de cantitatea menţionată în rapoartele de producţie - să se pronunţe organele de cercetare penală abilitate.

Prima instanţă şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de C., arătând, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. pentru a se dispune suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.

Înalta Curte nu împărtăşeşte această abordare, nefiind îndeplinită condiţia unei înrâuriri hotărâtoare pe care ar avea-o soluţia penală asupra procedurii administrative.

Potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., incident în speţă:

„Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a)organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.”

Din cuprinsul reglementării citate rezultă cu claritate că nu este necesară începerea urmăririi penale pentru a fi dispusă suspendarea soluţionării contestaţiei, legiuitorul referindu-se doar la un act de sesizare privind existenţa unor indicii de săvârşire a unei infracţiuni.

Ca urmare, orice raportare la cazul de suspendare facultativă prevăzut de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - care într-adevăr reclamă începerea urmăririi penale - este lipsită de consistenţă, în condiţiile existenţei reglementării speciale citate anterior şi, deci, această critică a recurentei nu este fondată, fiind corectă dezlegarea curţii de apel în această privinţă.

Însă, după cum s-a arătat deja, Înalta Curte consideră că nu s-a demonstrat că soluţia ce urmează a fi dată în procedura administrativă depinde în mod „hotărâtor” de soluţia ce se va pronunţa pe latura penală a cauzei.

Astfel, după cum corect a arătat recurenta, sesizarea organelor de anchetă penală s-a realizat de către Serviciul de coordonare echipe mobile din cadrul D. anterior controlului finalizat cu actele fiscale atacate în prezenta cauză.

Prin adresa din 3 noiembrie 2010 (fila 684,vol. II, dosar fond) organul fiscal menţionat a încunoştiinţat J.-K. despre controlul pe care îl desfăşoară la Antrepozitul fiscal de producţie ţigarete din oraşul Videle, punct de lucru al recurentei, anexând Nota preliminară „în scopul demarării de către instituţia dvs. a cercetărilor specifice”.

Faptele cu privire la care s-a considerat că se impune desfăşurarea unei anchete penale nu au fost punctate în Nota preliminară, (filele 685-693, vol. II, dosar fond) care conţine o înşiruire de constatări referitoare la topografia punctului de lucru, identitatea persoanelor găsite, utilajele identificate şi justificarea dreptului de proprietate asupra acestora, magazia edificată pe una din laturile antrepozitului, etc.

Singurul aspect concret, de interes pentru organul de cercetare penală a fost specificat în finalul actului indicat, şi se referă la „situaţia celor 900 blanchete (…) despre care nu există justificare, în contextul în care se relevă achiziţionarea unui număr de 530.000 buc. blanchete care la data recepţiei au fost revândute în totalitate la un preţ mai mic faţă de cel de achiziţie”.

Ca urmare, s-a constitut Dosarul penal nr. x/P/2010 la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2.

La rândul său, J.-K. a solicitat organelor fiscale, „în interesul cercetărilor ce se efectuează în Dosarul penal nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2” mai multe informaţii redate în adresele din 24 noiembrie 2010 (fila 702, vol. II, dosar fond) şi din 15 februarie 2011 (fila 357, vol. II, dosar fond).

Cum prin ultima adresă menţionată s-a solicitat şi efectuarea unei inspecţii fiscale la societate „urmând a ne comunica dacă antrepozitarul autorizat a prejudiciat bugetul consolidat al statului, cu ce sumă şi în ce a constat prejudiciul (…)”, s-a demarat controlul, finalizat cu Raportul de Inspecţie Fiscală din 30 august 2011 şi decizia de impunere subsecventă vizate de Decizia nr. 397 din 10 octombrie 2011 atacată în prezenta cauză.

Că este aşa, rezultă şi din adresa din 3 octombrie 2011 (nr. de înregistrare la C., fila 256, vol. II, dosar fond) în care organul de inspecţie fiscală din cadrul D. rezumă contextul efectuării controlului fiscal, arătând totodată că prin adresa din 8 septembrie 2011, actele fiscale întocmite au fost transmise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea cercetărilor din acelaşi Dosar nr. x/P/2010.

Ca urmare, sintetizând elementele de fapt prezentate, Înalta Curte observă că în contextul preexistenţei Dosarului nr. x/P/2010 - iniţial al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2, apoi declinat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi din nou declinat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, conform informaţiilor furnizate la data de 31 ianuarie 2012, fila 707, vol. II, dosar fond - inspecţia fiscală din data de 30 august 2011 solicitată de organul de anchetă penală a avut rolul de a lămuri împrejurările vizate de cauza penală.

Deci, sesizarea organelor penale nu s-a făcut cu ocazia controlului din 30 august 2011, ci anterior, iar rezultatele controlului au fost înaintate pur şi simplu, fără a indica „indiciile săvârşirii unei infracţiuni.”

De altfel, contrar dispoziţiilor art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., care reclamă o decizie „motivată” a organului care soluţionează contestaţia administrativă, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele Deciziei nr. 397 din 10 octombrie 2011 a C. la strânsa dependenţă care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală, vizează constatările organelor de control vamal a căror „realitate” urmează să fie tranşată de organele de cercetare penală.

Or, în această privinţă, pe baza elementelor de fapt furnizate în raportul de inspecţie fiscală şi a înscrisurilor prezentate de contribuabil, organul de soluţionare a contestaţiei are suficiente elemente pentru a se pronunţa asupra datei exigibilităţii accizei ori a cuantumului acesteia. Mai mult, parte din contestaţie se referă la încadrarea juridică a produsului „tutun tăiat” ori la reglementările aplicabile, societatea susţinând că organul vamal a avut în vedere texte de lege care nu erau în vigoare în perioada supusă controlului, critici pentru a căror rezolvare nu sunt necesare „constatări de fapt”.

În fine, Înalta Curte consideră că nu poate fi lipsită de relevanţă, în contextul analizat, împrejurarea că în dosarul penal menţionat, aflat în lucru de peste trei ani, nu s-a dispus începerea urmăririi penale iar solicitările de informaţii privind stadiul acestuia (cerere înregistrată la 20 iunie 2013 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) au rămas fără răspuns.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă C. şi interesul legitim privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la punctul precedent, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. se va admite recursul, modificându-se în parte sentinţa în sensul preconizat.

Totodată vor fi menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa atacată, referitoare la excepţiile procesuale şi cererea de renunţare la judecată, care nu au fost vizate de recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3542 din 28 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că:

Admite în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC A. SRL Bucureşti.

Anulează Decizia nr. 397/2011 emisă de C. şi obligă pe pârâta C. să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2014.