Appeal dismissed as unfounded; Court of Accounts' partial annulment for trainee housing costs upheld, remaining financial findings confirmed.

Decizia nr. 2708/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Naţional a Magistraturii a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

- anularea în parte a Deciziei nr. XII/5/2013/D1 a Curţii de Contur din data de 09 aprilie 2013, cu privire la abaterile menţionate la pct. 8, 9, 10, 12 şi 13, respectiv la măsurile menţionate la punctele 1.12, II.1, II.2, II.3 şi II.4;

- anularea Încheierii nr. 18 din 11 iunie 2013 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. XII/5/2013/D1 a Curţii de Conturi din data de 9 aprilie 2013;

- anularea în parte a Raportului de control înregistrat la INM cu numărul 1018 din 11 martie 2013, respectiv cu privire la pretinsele abateri menţionate la pct. 17, 18, 19, 20, 21 şi 22;

- suspendarea executării Deciziei nr. XII/5/2013/D1 a Curţii de Conturi cu privire la pct. 8, 9, 10, 12 şi 13, respectiv la măsurile menţionate la punctele 1.12, II.1, II.2, II.3 şi II.4 până la soluţionarea definitivă a cauzei, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3926 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal:

- a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României;

- a anulat în parte Încheierea nr. 18 din 11 iunie 2013 emisă de Curtea de Conturi, după cum urmează: pct. 1 referitor la soluţia de respingere a contestaţiei împotriva măsurii dispuse la pct. II.3 din Decizia nr. XII/5/2013D1 din 9 aprilie 2013 şi, în consecinţă, a anulat parţial constatarea de la pct. 19 din Raportul de control nr. 1018 din 11 martie 2013, constatarea nr. 10 şi măsura de la punctul II.3 din Decizia nr. XII/5/2013D1 din 9 aprilie 2013, în sensul că între cheltuielile ocazionate de cazarea auditorilor de justiţie în imobilul din Bucureşti, Sector 2, ce se impun a fi recuperate de la aceştia, nu se regăsesc cele cu serviciile de pază a imobilului şi cheltuielile cu curăţenia generală; pct. 2 referitor la completarea măsurii de la pct. II.1 din Decizia nr. XII/5/2013D1 din 9 aprilie 2013.

În rest, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 25 de RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 3926 din 10 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a formulat recurs reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate în privinţa dispoziţiei de respingere în rest a acţiunii ca neîntemeiată, rejudecarea în fond a litigiului şi admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele critici în raport de sentinţa primei instanţe:

• În raport de împrejurările de fapt şi de drept supuse judecăţii, în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de suspendare a actelor administrative atacate, în situaţia în care ambele condiţii impuse de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite în cauză.

Cu privire la fondul cauzei

• Măsura de la pct. II.1 - instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 371 din Legea nr. 303/2004, stabilind să sunt aplicabile doar în cazul activităţilor de formare continuă;

• Măsura de la pct. II.2 - instanţa de fond a extins în mod nelegal aplicarea disp. art. 108 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi personalului de instruire al INM angajat cu normă întreagă, pe baza unei interpretări eronate privind atribuţiile formatorului cu normă întreagă.

• Măsura de la pct. II.3 - instanţa de fond a ignorat nota de fundamentare ce a stat la baza adoptării H.G. nr. 694/1998 şi a actelor normative succesive, în care se menţionează neechivoc destinaţia imobilului situat în Bucureşti, apreciind în mod eronat că nu a existat o bază legală pentru utilizarea acestui imobil drept cămin pentru auditorii de justiţie.

• Măsura de la pct. II.4 - sintagma „prin INM” inserată în textele art. 13 şi art. 33 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 a fost interpretată în mod restrictiv, atribuţiile de natură organizatorică stabilite în sarcina INM prin regulamentele ce reglementează concursurile de admitere la INM şi în magistratură, nefiind stabilite în mod limitativ.

• Măsura de la pct. I.12 - serviciile care ar trebui asigurate în cadrul centrului de cazare A., în regim hotelier, magistraţilor participanţi la sesiunile de formare ar fi sensibil egale cu cele pe care le-ar presupune cazarea acestora în hoteluri, astfel că atribuirea unei asemenea destinaţii imobilului nu ar determina în nici un caz minimalizarea costurilor resurselor alocate activităţilor de formare, dimpotrivă, ar duce la efectuarea unor cheltuieli suplimentare.

4. Cererea de intervenţie formulată de Consiliul Superior al Magistraturii

La data de 22 aprilie 2014, CSM a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului-reclamant Institutul Naţional al Magistraturii, prin care a solicitat admiterea recursului formulat, casarea sentinţei şi, urmare a rejudecării în fond a litigiului, admiterea acţiunii şi anularea în parte a Deciziei nr. XII/5/2013D1 a Curţii de Conturi din data de 9 aprilie 2013 cu privire la abaterea menţionată la pct. 12, respectiv abaterea menţionată la pct. 18 din raportul de control.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Noul C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 6 februarie 2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ..

Prin Încheierea din data de 3 aprilie 2015, completul filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că recursul declarat este admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

La termenul din data de 26 iunie 2015 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de CSM în favoarea recurentului INM, în cauză fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 63 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Obiectul disputei judiciare constă în cele şase abateri financiare constatate prin Decizia nr. XII/5/2013/D1 emisă de Curtea de Conturi a României menţinute prin Încheierea nr. 18 din 11 iunie 2013 de soluţionare a contestaţiei administrative şi anume:

- încălcarea prevederilor art. 371 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor conform căruia se acordă cheltuielile de transport numai pentru formarea continuă;

- achitarea salariilor personalului de instruire angajat cu normă întreagă fără ca acesta să fi prestat toate orele de instruire prevăzute de norma didactică;

- nerecuperarea de la auditorii de justiţie a tuturor cheltuielilor ocazionate de cazarea în imobilul din Bucureşti;

- angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata burselor auditorilor de justiţie fără a avea la bază o decizie a ordonatorului de credite privind cuantumul acestor drepturi;

- angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli privind elaborarea unor subiecte pentru concursuri care nu trebuiau suportate din bugetul Institutului Naţional al Magistraturii, ci din bugetul CSM;

- principiile şi practicile managementului INM nu au urmărit minimizarea costurilor resurselor alocate activităţii de formare continuă.

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea recurentei-reclamante cu consecinţa anulării în parte a constatării de la pct. 19 din Raportul de control nr. 1018 din 11 martie 2013, constatarea nr. 10 şi măsura dispusă la pct. II.3. Decizia nr. XII/5/2013/D1 din 9 aprilie 2013, în sensul că între cheltuielile ocazionate de cazarea auditorilor de justiţie în imobilul din Bucureşti, ce se impune a fi recuperate de la aceştia, nu se regăsesc cele cu serviciile de pază a imobilului şi cheltuielile cu curăţenia generală. A fost respinsă în rest acţiunea.

Instanţa de control judiciar, după efectuarea propriei evaluării asupra elementelor de fapt şi de drept ale cauei constată că soluţia judecătorului fondului reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice incidente cauzei, fiind motivată logic şi convingător, cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării, cât şi referitor la chestiunile de fond.

Referitor la legalitatea măsurilor depuse prin decizie şi a constatărilor din raportul de control, Înalta Curte reţine următoarele:

• Constatarea nr. 17 din raport, respectiv 8 din decizie, a constat în decontarea cheltuielilor de transport personalului de instruire care a participat la cursuri de formare iniţială, contrar prevederilor legale, autoritatea pârâtă indicând în acest caz încălcarea următoarelor dispoziţii legale: art. 371 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor; art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice; art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv; pct. 1, Anexa 1 la Ordinul MFP nr. 1792/2002 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice.

S-a menţionat că persoanele care au susţinut aceste cursuri în cadrul formării iniţiale nu aveau un angajament legal, încheiat cu INM.

Pentru înlăturarea abaterii la pct. II.1 din decizie s-a dispus ca măsură, stabilirea întinderii prejudiciului creat INM prin decontarea cheltuielilor de transport personalului de instruire care a participat la cursuri de formare iniţială, precum şi luarea măsurilor ce se impun pentru recuperarea acestora.

Potrivit disp. art. 371 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor se suportă din bugetul INM doar cheltuielile cu transportul personalului de instruire participant la activităţi de formare continuă organizate de INM.

În aceste condiţii, decontarea cheltuielilor de transport pentru personalul de instruire care a participat la activităţi de formare iniţială contravine dispoziţiilor legale menţionate, cât şi prevederilor art. 14 - Reguli privind cheltuielile bugetare şi Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

În mod corect, în ceea ce priveşte această abatere, prima instanţă a validat concluzia autorităţii emitente, teza recurentei-reclamante în sensul că „decontarea cheltuielilor de transport pentru formatorii implicaţi în cadrul procesului de formare iniţială se impune nu numai ca soluţie de echitate în raport cu cei folosiţi în cadrul procesului de formare continuă dar şi în beneficiul actului de formare”, neavând suport legal.

Nici susţinerea recurentei în sensul că anterior, cu ocazia altor controale efectuate de autoritatea pârâtă nu a fost reţinută o astfel de neregulă, nu poate conduce la constatarea nelegalităţii actelor atacate, atâta timp cât măsura dispusă este pe deplin fundamentată, în raport de cadrul normativ aplicabil.

Concluzionând, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 371 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, stabilesc în mod clar, neechivoc, sfera persoanelor pentru care se asigură decontarea cheltuielilor de transport din bugetul INM, respectiv formatorii implicaţi în activitatea de formare profesională continuă.

• Constatarea nr. 2.1. din raport, respectiv nr. 9 din decizie a vizat „achitarea de salarii personalului de instruire angajat cu normă întreagă, fără ca acesta să fi prestat toate orele de instruire prevăzute în norma didactică. A fost dispusă în sarcina recurentei-reclamante măsura prevăzută la pct. II.1 din decizie, anume stabilirea întinderii prejudiciului creat INM prin abaterea constatată şi dispunerea de măsuri în vederea recuperării acestuia.

Potrivit disp. art. 108 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Institutul Naţional al Magistraturii poate folosi, în condiţiile legii, cadre didactice din învăţământul juridic superior acreditat potrivit legii, alţi specialişti români şi străini, precum şi personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru desfăşurarea procesului de formare profesională.

Salarizarea acestora se face potrivit alin. (2) al articolului menţionat prin raportare la norma didactică stabilită conform art. 80 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic.

Pe de altă parte, în cuprinsul fişei postului aferent persoanei identificată la poziţia 5 statul de plată întocmit pentru luna iunie 2012, se identifică următoarea activitate normată: „…. susţinută de cursuri şi seminarii în limita a 15 ore convenţionale pe săptămână în cadrul activităţilor de formare iniţială, continuă şi descentralizată”.

Or, din verificările efectuate a rezultat că activitatea de instruire desfăşurată de persoana pentru care echipa de control a analizat cuantumul drepturilor salariale aferente lunii iunie 2012 a constat în: ore de curs susţinute la disciplina Drept comercial - 12 iunie 2012, între orele 8 - 9.30; ore de examen la disciplina Drept comercial - 4 ore; în timp ce orele de seminar nu au fost susţinute de profesorul în cauză, ci de 8 formatori colaboratori pentru care INM a efectuat plata cu ora.

Rezultă că, deşi drepturile salariale au fost achitate în întregime pentru persoana respectivă, ceea ce ar fi presupus efectuarea în întregime a normei didactice, în realitate au fost efectiv prestate 5,5 ore de activitate.

În aceste condiţii în mod corect, pentru înlăturarea abaterii de la legalitate şi regularitate, la pct. II.2 din decizie s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciului creat INM prin plata unor ore neprestate de personalul de instruire angajat cu normă întreagă şi dispunerea de măsuri în vederea recuperării acestuia.

Instanţa de fond a înlăturat judicios susţinerea recurentului-reclamant INM referitoare la „lipsa unei dispoziţii legale conform căreia profesorul universitar care desfăşoară activitate de formator cu normă întreagă la INM trebuie să presteze un număr de ore corespunzător normei didactice din învăţământul superior”, deşi chiar recurenta este cea care, stabilind atribuţiile postului (conform fişei postului), a interpretat sintagma „în condiţiile legii” din cuprinsul art. 108 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în sensul aplicării dispoziţiilor referitoare la norma didactică prevăzută de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 privind Stabilirea personalului didactic.

În contextul menţionat, având în vedere că cele contestate, respectiv susţinerea a doar 1,5 ore de curs şi nicio oră de seminar nu au fost contestate de recurentă, este greu de crezut că respectiva persoană a cărei activitate a fost analizată, a desfăşurat activităţi premergătoare, de pregătire a respectivelor cursuri.

Chiar şi în situaţia în care activităţile desfăşurate de un titular de disciplină nu se rezumă doar la susţinerea cursurilor şi seminariilor, ci presupune şi o activitate premergătoare, de pregătire a acestora, cu privire la analiza evoluţiei legislaţiei interne şi europene, identificarea aspectelor de practică unitară la nivel european, aceste activităţi se impune a fi desfăşurate în strânsă legătură cu atribuţiile principale stabilite prin fişa postului, anume predarea de cursuri şi susţinerea de seminarii, care în cazul de faţă au fost îndeplinite de personal de instruire care a fost remunerat în sistemul plăţii cu ora.

• Constatarea nr. 19 din raport, respectiv nr. 10 din decizie vizează recuperarea de la auditorii de justiţie a tuturor costurilor ocazionate de cazarea acestora în imobilul din Bucureşti, autoritatea pârâtă dispunând prin măsura II.3, stabilirea întinderii prejudiciului creat INM şi luarea măsurilor ce se impun pentru recuperarea acestuia.

Autoritatea intimată a reţinut că recurenta a efectuat în perioada ianuarie - septembrie 2012 cheltuieli cu cazarea auditorilor de justiţie, deşi nu există o reglementare legală care să consacre dreptul auditorilor de justiţie şi obligaţia corelativă a INM referitor la asigurarea cazării în spaţiul aflat în folosinţa INM.

Prin Hotărârea nr. 16 din 27 septembrie 2011 emisă de Consiliul Ştiinţific din cadrul INM - art. 3, s-au prevăzut următoarele: „Cheltuielile de cazare individuale, lunare, se determină ca şi cotă-parte din totalul cheltuielilor cu utilităţile, precum şi alte cheltuieli de întreţinere potrivit facturilor fiscale emise de terţi în baza contractelor încheiate de INM pentru energie electrică, gaze naturale, apă, servicii de curăţenie curentă în spaţii comune, servicii de salubritate. Cheltuielile individuale se calculează şi se achită lunar prin reţinerea sumelor în statul de plată din drepturile salariale ale auditorilor beneficiari de cazare”.

Din verificarea contractelor încheiate de recurentul-reclamant, din care rezultă obligaţiile de plată ale acestuia legate de întreţinerea imobilului situat în Bucureşti, echipa de control a constatat că s-au înregistrat cheltuieli aferente cazării auditorilor de justiţie, altele decât cele menţionate expres în Hotărârea nr. 16/2011 a Consiliului Ştiinţific din cadrul INM şi a căror recuperare de la auditorii de justiţie nu a fost realizată.

Recurentul-reclamant nu contestă efectuarea acestor cheltuieli şi împrejurarea că nu au fost recuperate, însă susţine că o parte din cheltuieli, respectiv cele cu asistenţa informatică au fost efectuate pentru asigurarea accesului la resursele informaţionale electronice a auditorilor de justiţie, iar cealaltă parte efectuată cu salarizarea fochiştilor îi revenea în calitate de titular al dreptului de folosinţă, calitate în care îi revine obligaţia de a conserva şi menţine imobilul în stare bună.

Înalta Curte reţine că tocmai aceste argumente vin în sprijinul constatărilor Curţii de Conturi, constatări la care a achiesat şi judecătorul fondului, în sensul că aceste cheltuieli (cu asistenţă informatică şi a celor cu salarizarea fochiştilor), fiind strâns legate de folosinţa imobilului de către auditori cad în sarcina acestora şi se impun a fi recuperate de către recurentul INM.

În acest context, rezultă cu evidenţă că INM a efectuat cheltuieli legate de cazarea auditorilor de justiţie, activitate ce nu are legătură cu scopul, obiectivele şi atribuţiile prevăzute de actele normative de înfiinţare şi funcţionare şi care nu au fost introduse în „cheltuielile de cazare individuale lunare” pentru a fi achitate de către auditorii de justiţie.

În plus, nicio reglementare legală nu prevede suportarea de la bugetul de stat a cheltuielilor cu cazarea auditorilor de justiţie, astfel că se impune recuperarea acestora de la auditorii de justiţie care au beneficiat de cazare în imobilul din Bucureşti.

• Constatarea nr. 18 din raport, respectiv nr. 12 din decizie vizează angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli privind elaborarea de subiecte pentru concursuri care nu trebuiau suportate de la bugetul INM, ci din bugetul CSM, măsură adoptată la pct. II.4 din decizie constând în stabilirea sumelor suportate nelegal de către INM pentru elaborarea subiectelor pentru testul-grilă de verificare a raţionamentului logic pentru concursurile de admitere în INM şi în magistratură, precum şi a dobânzilor aferente şi efectuarea demersurilor pentru recuperarea acestora şi virarea la bugetul de stat.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 10, 11 din Hotărârea Plenului CSM nr. 439/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a INM atribuţiile de elaborare a subiectelor pentru testele-grilă de verificare a raţionamentului logic aparţin comisiilor de elaborare a subiectelor aprobate de către CSM cu ocazia organizării concursurilor de admitere în INM şi în magistratură.

Este adevărat că, potrivit disp. art. 13 din Legea nr. 303/2004, admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează prin INM, iar art. 33 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că pentru admiterea în magistratură a persoanelor cu vechime în specialitate de 5 ani, concursul se organizează de Consiliul Superior al Magistraturii prin Institutul Naţional al Magistraturii.

Însă, conţinutul sintagmei „prin INM”, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu conduce la concluzia că această autoritate suportă cheltuielile ocazionate de organizarea respectivelor concursuri şi examene.

Un argument în plus în sprijinul concluziilor echipei de control este şi acela că taxa de înscriere la concurs al cărei cuantum se stabileşte conform art. 4 alin. (9) din Hotărârea nr. 439/2006, respectiv art. 3 alin. (11) din Hotărârea nr. 279/2012, prin hotărâre a CSM, în funcţie de cheltuielile necesare pentru organizarea concursului, urmează a se vira la CSM prin ordin de plată.

Astfel cum se arată şi în raportul întocmit de pârâtă, potrivit art. 1 şi 2 din H.G. nr. 183/2005 privind înfiinţarea pe lângă CSM a unei activităţi finanţate integral din venituri proprii activitatea de organizare a concursurilor de admitere în INM şi magistratură este finanţată din veniturile proprii ale CSM.

În consecinţă, în mod corect a apreciat autoritatea pârâtă că efectuarea de către INM a cheltuielilor privind elaborarea de subiecte pentru concursurile menţionate mai sus este nelegală, întrucât potrivit cadrului normativ aplicabil, acestea nu puteau fi suportate din bugetul INM.

Împrejurarea că au fost încheiate contracte de colaborate în scopul elaborării unei baze de date cu subiectele pentru concursurile de admitere, nu sunt de natură a schimba soluţia cu privire la nelegalitatea efectuării respectivelor cheltuieli, atâta timp cât acestea sunt strict legate de testul de verificare a raţionamentului logic ca probă a concursurilor de admitere în INM şi de admitere în magistratură în legătură cu care nu are atribuţii.

În concluzie, măsura dispusă de autoritatea intimată la pct. II.4 din Decizie, în sensul stabilirii sumelor suportate nelegal pentru elaborarea subiectelor-grilă şi de efectuare a demersurilor legale pentru recuperarea acestora este legală şi temeinică.

• Constatarea nr. 22 din raport, respectiv nr. 13 din decizie se referă la faptul că principiile şi practicile managementului INM nu au urmărit minimizarea costurilor resurselor alocate activităţii de formare continuă, măsura dispusă la pct. I.12 din decizie constând în efectuarea unei analize economice şi luarea măsurilor ce se impun, în aşa fel încât să se asigure respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în utilizarea resurselor patrimoniului public al statului dat în folosinţa INM.

Echipa de control a imputat recurentului-reclamant faptul că în anul 2012, deşi a avut în folosinţă imobilul situat în comuna A., judeţul Timiş, l-a utilizat doar 85 zile, în schimb a organizat o serie de activităţi de formare continuă finanţate de la bugetul de stat în alte localităţi şi pentru care a înregistrat cheltuieli cu cazarea la unităţi hoteliere de 3 stele şi la centre aparţinând altor entităţi.

De asemenea, pentru imobilul situat în Bucureşti, transmis în administrarea CSM pentru Institutul Naţional al Magistraturii prin H.G. nr. 1238/2011 s-a reţinut că a fost utilizat de către recurentul-reclamant pentru cazarea auditorilor de justiţie.

Situaţia de fapt nu este contestată, însă recurentul-reclamant se apără în sensul că utilizarea centrului de la A. ar minimiza doar aparent costurile formării continue, în realitate acoperirea costurilor de transport din alte regiuni ale ţării, precum şi asigurarea pentru magistraţi a serviciilor în regim hotelier ar conduce la aceleaşi costuri cu cele determinate de cazarea acestora în hoteluri.

Susţinerea recurentului nu poate fi reţinută în cauză, având în vedere că INM nu suportă contravaloarea transportului participanţilor la activităţile de formare continuă, acestea revenind în sarcina instituţiilor unde îndeplinesc funcţia de bază, conform art. 371 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

În aceste condiţii, măsura dispusă în sarcina recurentului-reclamant, în sensul efectuării unei analize economice şi luarea măsurilor ce se impun pentru asigurarea respectării principiilor economicităţii şi eficienţei în utilizarea resurselor patrimoniului public al statului dat în folosinţa INM, este legală şi temeinică.

Având în vedere toate considerentele de mai sus, care conduc la concluzia că în ceea ce priveşte fondul cauzei, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, nefiind susceptibilă de critici potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că examinarea motivelor referitoare la suspendarea executării actelor administrative a devenit inutilă, aceasta fiind o măsură temporară care poate dura până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare, conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat, respingând în consecinţă şi cererea de intervenţie accesorie în favoarea recurentului, formulată de Consiliul Superior al Magistraturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Institutul Naţional al Magistraturii împotriva Sentinţei nr. 3926 din 10 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie în favoarea recurentului Institutul Naţional al Magistraturii, formulată de Consiliul Superior al Magistraturii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2015.

Procesat de GGC - LM