Permanent residence refusal: state secret evidence and margin of appreciation in national security assessment

Decizia nr. 2691/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 13 septembrie 2013, reclamantul A. a solicitat instanţei de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea refuzului de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României emis la data de 25 iulie 2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 123 din 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie Bucureşti, ca neîntemeiată, respingând totodată şi cererea acestuia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Recursul formulat de A.

Împotriva sentinţei curţii de apel a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de a se trimite cauza spre rejudecare.

Recurentul a susţinut că:

• i s-a încălcat dreptul la apărare prin aceea că nu a avut acces la informaţiile cu caracter secret; avocatul său nu poate fi obligat să parcurgă procedura de verificare şi avizare pentru accesul la informaţiile clasificate, aceasta fiind inacceptabilă şi în total dezacord cu principiile şi valorile apărate prin Legea nr. 51/1995;

• instanţa nu a avut rol activ şi nu a administrat din oficiu tot probatoriul necesar aflării adevărului în cauză;

• hotărârea este contradictorie şi relevă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, câtă vreme beneficiază deja de un drept de şedere temporară pe teritoriul României, pe care l-a obţinut fără dificultate, deşi condiţia de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională se cerea a fi îndeplinită, în egală măsură, şi potrivit art. 6 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ.

4. Apărările Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie Bucureşti

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 decembrie 2014, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul a arătat că statul este liber să decidă în conformitate cu legea cu privire la şederea unui străin pe teritoriul său, acesta fiind un atribut ce decurge din principiul suveranităţii, consfinţit de art. 1 alin. (1) din Constituţia României.

Gradul de pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională se apreciază de organele competente în domeniu, intimatul fiind ţinut să ia în considerare informaţiile furnizate de acestea.

Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, intimatul a punctat că recurentul-reclamant avea posibilitatea să-şi angajeze un avocat care deţine autorizaţie de acces la informaţiile clasificate, conform Legii nr. 192/2002, ori care acceptă să se supună procedurilor de autorizare prevăzute de acest act normativ.

5. Procedura derulată în recurs

Prin încheierea pronunţată la 3 aprilie 2015, s-a primit punctul de vedere al raportorului, admiţându-se în principiu recursul, cu consecinţa soluţionării acestuia în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

La data de 25 iunie 2015 SRI a înaintat la Compartimentul Documente Clasificate al ÎCCJ înscrisurile cu caracter „strict secret” avute în vedere de intimat la emiterea deciziei de neacordare a dreptului de şedere permanentă, care au fost consultate în aceeaşi zi de judecătorii membri ai completului de judecată.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia.

Recurentul-reclamant A., cetăţean libanez, a supus controlului de legalitate refuzul intimatului-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie Bucureşti de a-i acorda dreptul de şedere pe termen lung în România, exprimat prin Decizia din 25 iulie 2013.

Unicul motiv al refuzului autorităţii a fost fundamentat pe informaţiile transmise de către SRI prin Adresa din 29 aprilie 2013, din care rezultă că străinul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, ipoteză încadrată în dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Curtea de apel a avut acces la documentele cu caracter secret pe care s-a întemeiat decizia administrativă, concluzionând în sensul că refuzul pârâtului nu este nejustificat.

Soluţia curţii de apel este legală, fiind adoptată şi de Înalta Curte în urma propriului demers de interpretare şi aplicare a cadrului normativ la situaţia de fapt specifică pricinii.

Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, „dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: (…) nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională”.

În acelaşi timp, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 defineşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane” iar la lit. n) a aceluiaşi articol excesul de putere în sensul că reprezintă „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

În aceste coordonate normative, Înalta Curte, pe baza conţinutului relevat de documentaţia furnizată de SRI la care a avut acces, a ajuns la concluzia că soluţia de neacordare a dreptului de şedere pe termen lung este legală.

Referitor la critica potrivit căreia sentinţa ar încălca două principii fundamentale ale procesului civil (lato sensu): dreptul la apărare şi rolul activ al judecătorului, Înalta Curte remarcă mai întâi că nu se poate pretinde nici instanţei de judecată şi nici intimatului Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie Bucureşti să comunice recurentului înscrisurile care au caracter de secret de stat, nivel de secretizare strict secret, accesul la acestea fiind reglementat prin Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 294 pct. 2 C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate reproşa instanţei de judecată că recurentul şi-a angajat un avocat care nu posedă autorizaţie de acces la informaţii clasificate şi nici nu consideră oportun să parcurgă procedura de autorizare în timpul acestui proces.

Cât priveşte refuzul instanţei de fond de a administra proba testimonială, Înalta Curte reţine că potrivit celor consemnate în practicaua sentinţei, reclamantul a fost decăzut din dreptul de a solicita încuviinţarea acestei probe care nu a fost propusă în condiţii procedurale.

Distinct de aceasta, proba cu martori era şi inutilă în raport de situaţia de fapt ce rezultă din documentele clasificate, câtă vreme reclamantul tindea la a dovedi un fapt negativ contrar nedefinit.

Conchizând, în acord cu jurisprudenţa sa constantă (e.g. Deciziile nr. 5229 şi 4985/2013, ori nr. 2454 şi 1028/2014) Înalta Curte reţine că autoritatea publică intimată beneficiază de o marjă largă de apreciere în privinţa elementelor care conturează o stare de pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.

Faptul că unui străin i se acordă un drept de şedere temporară nu determină cu necesitate dreptul acestuia de a obţine un drept de şedere pe termen lung.

Într-adevăr, condiţia prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită şi în situaţia solicitării acordării dreptului de şedere temporară potrivit art. 50 alin. (1) lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, însă intimatul-pârât a justificat corespunzător modul diferit de apreciere a îndeplinirii acestei condiţii în cele două ipostaze, prin prisma efectelor pe care le generează decizia administrativă.

Decisiv în pricina supusă judecăţii este de a stabili dacă informaţiile cuprinse în documentaţia prezentată în justificarea refuzului de soluţionare favorabilă a cererii evidenţiază îndeplinirea condiţiei instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, şi nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiţii în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor.

Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiţiei de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională este suficientă pentru a reţine legalitatea refuzului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, faţă de neîndeplinirea uneia dintre condiţiile legale ce trebuie realizate cumulativ şi nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiţiei respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere temporară, prelungind succesiv acest drept.

Ca urmare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 123 din 16 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM