SAPARD co-financing debt: Validity of pre-implementation "sums to be clarified" and requirement of actual budgetary prejudice for irregularity under O.G. 79/2003

Decizia nr. 2959/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea în contencios administrativ adresată Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 30 iunie 2010, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor executării Procesului-verbal de constatare înregistrat sub nr. 5180 din 22 martie 2010, până la soluţionarea prezentei contestaţii şi, în principal, constatarea nulităţii Procesului-verbal de control atacat, iar, în subsidiar, anularea Procesului-verbal de control şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei înregistrată sub nr. 10.524 din 27 mai 2010, emise de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

2. Hotărârea instanţei de fond Prin Sentinţa civilă nr. 407 din 1 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului declarat de reclamantă

Prin Decizia nr. 4734 din 13 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că hotărârea a fost motivată sumar şi contradictoriu, ceea ce echivalează cu o nemotivare şi necercetare a fondului cauzei.

În faţa instanţei de recurs a fost formulată şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii europene, cu privire la care instanţa de control judiciar a dispus că urmează a fi analizată în rejudecare.

4. Hotărârea primei instanţe după rejudecarea cauzei

Prin Sentinţa civilă nr. 87 din 28 februarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii europene, s-a luat act că reclamanta a renunţat la judecata cererii de suspendare şi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă, dispunându-se anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei înregistrate sub. nr. 10524 din 27 mai 2010 şi a Procesului-verbal nr. 5180 din 22 martie 2010, ambele emise de pârâtă.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost respins petitul privind anularea Raportului de control înregistrat sub nr. 1888 din 2 februarie 2010, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.904,3 RON, cheltuieli de judecată parţiale şi a fost obligată reclamanta să achite în favoarea expertei C. suma de 6.830 RON, diferenţă onorariu expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în rejudecare, reprezentantul reclamantei a relevat că nu mai înţelege să susţină cererea de suspendare a executării Procesului-verbal nr. 5180 din 22 martie 2010, caz în care, a făcut în cauză aplicarea prevederilor art. 246 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte acţiunea în anulare, s-a luat act de faptul că procedura de control finalizată prin emiterea procesului-verbal anterior individualizat a fost declanşată ca urmare a sesizării formulată de SC D. SA, înregistrată la APDRP sub nr. 23717 din 12 noiembrie 2009, iar procedura de recuperare debite a fost declanşată în urma neregulilor constatate în Raportul de control nr. 1888 din 2 februarie 2010, prin întocmirea Notei IRD 0.1 nr. 1903 din 2 februarie 2010.

Conform susţinerilor pârâtei, Raportul de control nr. 1888 din 2 februarie 2010 a fost întocmit în baza Procedurii interne de lucru a Direcţiei Control şi Antifraudă din cadrul APDRP şi nu reprezintă un document în înţelesul O.G. nr. 79/2003.

Urmare a Raportului de Control nr. 1888 din 2 februarie 2010, a fost întocmită Nota IRD 0.1 nr. 1903 din 2 februarie 2010, care a fost aprobată, şi s-a trecut la desfăşurarea unui raport amănunţit cu privire la cele semnalate în sesizarea primită, rezultatul acţiunii de recuperare debite fiind emiterea Procesului-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010, prin care, ţinând cont de constatările rezultate în urma verificărilor efectuate, echipa de control a stabilit în sarcina reclamantei un debit în cuantum de 609.936,395 RON.

Împotriva procesului-verbal a fost formulată contestaţie administrativă, respinsă prin Decizia nr. 10.524 din 27 mai 2010, emisă de pârâtă.

Instanţa de primă jurisdicţie nu a validat poziţia reclamantei, care a susţinut că actele contestate sunt lovite de nulitate, din perspectiva faptului că nominalizarea echipei, care a întocmit Procesul-verbal de control nr. 1888 din 2 februarie 2010, este ulterioară emiterii acestuia, ea fiind realizată prin nota de descoperire a unor nereguli şi de fundamentare pentru desfăşurarea unui control IRD 0.1 - nr. 1903 din 2 februarie 2010.

Pentru a dispune astfel, a reţinut că procesul-verbal de control nu este un document la care să se facă trimitere expresă în conţinutul O.G. nr. 79/2003 sau a H.G. nr. 1306/2007, aceste acte normative reglementând doar conţinutul şi procedura de emitere a procesului-verbal de constatare, care constituie actul final a activităţii de verificare şi constatare şi titlu de creanţă.

Instanţa de fond a validat însă apărarea referitoare la încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, din perspectiva faptului că aceasta nu a fost audiată, pentru a-şi putea formula observaţiile asupra conţinutului procesului-verbal de constatare.

În acest context, a reţinut instanţa de fond că în mod corect se relevă prin cerere că, în baza prevederilor art. 3 alin. (4), art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003 şi art. 3 din H.G. nr. 1306/2007, în vederea respectării dreptului la apărare şi al informării persoanelor supuse controlului, există obligaţia organului de control de a permite contribuabilului să-şi exprime opinia faţă de constatările autorităţii, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă şi mai înainte de întocmirea procesului-verbal de constatare.

În acest sens, relevante sunt prevederile art. 3 alin. (1) lit. o) din anexa la H.G. nr. 1306/2007, reluate în cadrul cap. V, lit. d) din procesul-verbal contestat, respectiv rubrica intitulată „menţiuni privind audierea”.

Or, art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. prevede faptul că organul fiscal este întotdeauna obligat şi era obligat inclusiv în această cauză să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele relevante pentru luarea deciziei. De la acest principiu se poate deroga doar în patru situaţii, prevăzute expres de art. 9 alin. (2) C. proc. fisc. şi cum în cauză nu este incidentă niciuna dintre situaţiile de excepţie, ascultarea contribuabilului este obligatorie.

Prima instanţă a reţinut că la nivel european a fost reiterat principiul dreptului la apărare şi obligaţiile ce revin autorităţilor statale sau suprastatale în acest context, într-o cauză în care entitatea acuzată de nerespectarea dreptului la apărare era chiar Comisia europeană. Astfel, prin hotărârea pronunţată la data de 25 octombrie 2011 în afacerea C-109/10P, E. SA c. Comisia Europeană, Curtea a sancţionat Comisia europeană pentru faptul că nu a procedat la audierea unei întreprinderi anterior emiterii unei decizii privitoare la această întreprindere.

Cum în cauză aceste exigenţe procedurale nu au fost respectate, iar dreptul la apărare al SC A. SRL a fost încălcat la momentul emiterii actului atacat, concluzia instanţei a fost că soluţia nu poate fi alta decât aceea a anulării actului.

Instanţa de fond a respins petitul privind anularea Raportului de control înregistrat sub nr. 1888 din 2 februarie 2010, emis de pârâtă, în acest sens fiind validate, în principal, apărările conform cărora completarea acţiunii în acest sens este tardivă, fiind realizată cu încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) şi art. 134, art. 315 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar în rejudecare.

Pe de altă parte, a apreciat că se impune respingerea ca nefondat a acestui petit, pentru considerentele anterior expuse, referitoare la primul motiv de neregularitate procedurală invocat de petentă.

Curtea a constatat că aceeaşi soluţie se impune a fi adoptată şi în urma analizării celorlalte motive de nelegalitate, de fond, invocate prin acţiunea introductivă.

Din această perspectivă, cu titlu preliminar, instanţa de fond a analizat şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii europene, formulată de către petentă, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare pe marginea aspectelor învederate prin înscrisul anexat în dosarul de recurs, ajungând la concluzia conform căreia aceasta se impune a fi respinsă, nefiind necesară pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, chestiunile ridicate de către reclamantă îşi găsesc răspuns în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii europene, nefiind necesară sesizarea sa, instanţa trebuind ca în cadrul prezentului litigiu să verifice existenţa unui prejudiciu, virtual sau concret, dar care să fie materializat într-una din cele două modalităţi la care face referire actul normativ anterior menţionat.

Prima instanţă a reţinut că prin Procesul-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010, a fost constituit în sarcina reclamantei SC A. SRL un debit în cuantum de 609.936,395 RON, reprezentând restituiri de sume între reclamantă şi SC D. SA pentru facturile emise de SC D. SA şi prezentate la plată de reclamantă.

În fapt, reclamanta a încheiat cu pârâta un contract pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condiţiile Programului SAPARD. Obiectul acestui contract îl reprezintă acordarea finanţării nerambursabile de către Autoritatea Contractantă pentru punerea în aplicare a Proiectului cu titlul “Investiţie nouă: fabrica procesare lapte în localitatea Copalnic Mănăştur, judeţul Maramureş”. Valoarea totală eligibilă a Proiectului este estimată la 2.641.360 RON, din care finanţarea nerambursabilă acordată de către APDRP este de 50%, respectiv 1.320.680 RON.

Conform contractului, plata se face de către Autoritatea Contractantă în baza rapoartelor tehnice şi financiare care fundamentează cererile de plată depuse de către beneficiar. Actul adiţional nr. 1 din 2 februarie 2007 la Contractului de finanţare din 26 iulie 2006, a modificat durata de execuţie a proiectului până la data de 26 aprilie 2007. Termenul limită de finalizare a fost stabilit la maxim 2 ani, dată până la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plată.

Actul adiţional nr. 2 din 3 aprilie 2008 la Contractului de finanţare nr. din 26 iulie 2006, a modificat din nou durata de execuţie a proiectului până la data de 26 mai 2008, termen limită în care beneficiarul poate depune ultima cerere de plată.

Totodată s-a modificat şi valoarea eligibilă a proiectului la suma de 2.449.424 RON, din care valoarea finanţării nerambursabile este de 1.224.712 RON. Bugetul prevăzut în anexa la actul adiţional nr. 2, se ridică la o valoare totala proiect în sumă de 3.221.569 RON.

În vederea punerii în aplicare a proiectului, reclamanta a încheiat un contract de execuţie lucrări de construcţii pentru viitoarea fabrică cu SC D. SA, în calitate de prestator, cu nr. 215 din 26 iulie 2006, care după modificările survenite conform actelor adiţionale aferente, s-a ridicat la o valoare totală de 2.175.147,73 RON, din care lucrări în valoare de 285.673,09 RON nu au fost solicitate la plată către APDRP ca şi cheltuieli eligibile.

Conform celor atestate în cuprinsul raportului de expertiză contabilă, efectuat în cauză, SC D. SA a facturat lucrări în valoare de 2.175.147,73 RON, facturi înregistrate în contabilitatea societăţii beneficiare prin contul 401 "Furnizori" şi achitate de către reclamantă.

În lucrarea de specialitate se confirmă cele reţinute în actul contestat, conform cărora SC D. SA a efectuat plăţi către reclamantă în sumă de 1.255.979,99 RON, care au fost înregistrate în contabilitatea SC A. SRL, în creditul contului 473 “Decontări din operaţii în curs de clarificare”.

APDRP a declarat eligibilă suma de 1.219.872,79 RON şi a achitat beneficiarului 50% din această sumă, respectiv 609.936,395 RON. Astfel, prestatorul a încasat efectiv suma de 1.507.092,25 RON, organul de control considerând încasările în conturile reclamantei din partea prestatorului SC D. SA “restituiri de sume”.

În acest context, instanţa de fond a reţinut ca pertinentă şi împrejurarea că împotriva reclamantei a fost deschisă procedura insolvenţei, în data de 25 octombrie 2010, iar APDRP s-a înscris la masa credală a debitoarei cu o creanţă în cuantum de 1.244.335,37 RON, din care 609.936,395 RON în baza titlului executoriu reprezentat de Procesul-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010 şi 632.398,975 RON reprezentând restul de sume decontate în baza contractului de finanţare din 26 iulie 2006.

Revenind la concluziile expertizei contabile, instanţa a constatat că expertul menţionează că, în conformitate cu reglementările incidente în materie, cu ajutorul contului 473 “Decontãri din operaţii în curs de clarificare”, se ţine evidenţa sumelor în curs de clarificare, ce nu pot fi înregistrate pe cheltuieli/venituri, sau în alte conturi în mod direct, fiind necesare cercetări şi lămuriri suplimentare.

SC A. SRL a înregistrat în contul 473 următoarele sume încasate în contul curent al societăţii de la SC D. SA: în data de 27 septembrie 2006, suma de 350.323 RON; în data de 28 septembrie 2006, suma de 303.756 RON; în data de 26 octombrie 2006, suma de 416.182,99 RON; în data de 24 aprilie 2007, suma de 185.718 RON, respectiv un total de 1.255.979,99 RON.

Aceste sume au fost înregistrate în creditul contului 473, ca fiind “sume încasate şi necuvenite entităţii (512, 531)”.

La rândul său, SC A. SRL a înregistrat restituiri de sume necuvenite către SC D. SA, după cum urmează: în data de 20 noiembrie 2006, suma de 392.700 RON; în data de 17 iulie 2007, suma de 100.800 RON; în data de 20 iulie 2007, suma de 30.000 RON; în data de 31 iulie 2007, suma de 60.897,60 RON; în data de 23 octombrie 2007, suma de 252.000 RON, rezultând un cuantum total de 836.397,60 RON.

Aceste sume au fost înregistrate în debitul contului 473 ca fiind “sumele restituite, necuvenite unităţii (512, 531).”

În data de 1 iulie 2008, s-a stornat prin notă contabilă o parte din aceste restituiri, considerându-se suma de 285.673,09 RON ca reprezentând plată pentru factura din 15 mai 2007, şi fiind înregistrată plata în contul 401 "Furnizori", către partener SC D. SA.

În urma acestei operaţiuni contabile, situaţia contabilă a reclamantei se prezintă astfel: furnizorul SC D. SA este achitat integral, cu suma de 2.175.147,73 RON, conform facturilor emise şi înregistrate în contabilitatea reclamantei, iar sumele încasate de la SC D SA şi înregistrate ca şi operaţiuni în curs de clarificare, nerestituite către SC D. SA, sunt în valoare de 705.255,48 RON.

Expertul a punctat şi faptul că, pentru cofinanţarea proiectului, societatea beneficiară SC A. SRL a contractat un credit pentru investiţii cu Banca F., prin Contractul nr. 212 din 6 septembrie 2006, în valoare de 463.080 dolari SUA pe termen de 96 luni, credit înregistrat în contabilitatea societăţii în contul 1621 "Credite bancare pe termen lung". Din fişa contului, rezultă sume care au fost virate în contul curent al societăţii, de unde sunt efectuate plăţi către SC D. SA şi către alţi furnizori.

În data de 11 iulie 2007, Banca G. Baia Mare, a preluat contractul de credit în valoare de 463.080 dolari SUA, echivalent a 360.000 euro de la Banca F., şi a suplimentat creditul cu suma de 170.000 euro, astfel valoarea totală creditată de către bancă fiind de 530.000 euro, valoare care se regăseşte în contabilitatea societăţii reclamante în contul 1621.01 "Credite bancare pe termen lung".

Instanţa de fond a constatat că se confirmă reţinerile din procesul-verbal, în acord cu care totalul sumelor restituite de către APDRP a fost de 1.179.072,18 RON, din care aferente lucrări executate şi achitate către SC D. SA - 609.936,395 RON, sumă ce face obiectul litigiului, infirmându-se astfel apărările reclamantei conform cărora calculul efectuat de pârâtă nu este corect, din perspectiva indicării greşite a valorii contractului şi a luării în considerare şi a cheltuielilor neeligibile.

Plecând de la aceste premise, expertul a indicat că, în opinia sa, restituirile de sume menţionate în actul de control pot fi raportate la prevederile contractuale privind asigurarea surselor proprii de cofinanţare.

În legătură cu această chestiune, în cadrul şedinţei publice din 13 decembrie 2013, expertul a indicat instanţei, în procedura instituită de prevederile art. 211 C. proc. civ., că, din punct de vedere contabil, sumele încasate de către SC A. SRL de la SC D. SA, nu pot fi considerate restituiri de sume de la furnizor, neexistând un decont justificativ în acest sens, respectiv o factură de stornare a plăţii respective din valoarea lucrărilor, caz în care se impune ca furnizorii să restituie sumele respective. Există suma încasată în contul reclamantei de la SC D. SA, înregistrată în contabilitatea acesteia ca şi sume necuvenite în curs de clarificare şi pe care le restituie parţial după ce reclamanta încasează finanţarea de la APDRP, practic societatea foloseşte aceste sume împreună cu creditul contractat pentru a achita facturile din cadrul proiectului de finanţare.

În cadrul completării raportului de expertiză, s-a arătat că pentru gestionarea sumelor utilizate în cadrul proiectului din 26 iulie 2006, societatea are deschis un cont separat destinat acestor operaţiuni, care în contabilitate este evidenţiat cu ajutorul contului 5121.06, analitic distinct acestui proiect.

Din analiza situaţiei contului contabil destinat operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente proiectului prezentat de către reclamantă şi a extraselor de cont aferente, a rezultat că totalul plăţilor efectuate către furnizori de investiţii aferente proiectului, atât din contul în RON SAPARD, cât şi din conturile societăţii în RON şi în valută, aşa cum reiese şi din cererile de rambursare acceptate la plată de către APDRP, sunt în valoare totală de 2.767.783,57 RON, din care au fost restituiţi de către APDRP 1.179.072,18 RON, diferenţa de 1.588.711,39 RON fiind achitată de către reclamantă.

Ca atare, participarea reclamantei la proiectul SAPARD este în valoare de 1.588.711, 39 RON, în timp ce cea a pârâtei este de 1.179.072,18 RON, nivelul cofinanţării fiind mai mare cu 409.639,21 RON.

În plus, în afara valorii de cofinanţare a proiectului, reclamanta a efectuat plăti pentru echipamente, utilaje necesare funcţionării investiţiei efectuate, în valoare de 981.589 RON.

Totodată, s-a indicat că reclamanta a participat la proiect în totalitatea lui cu sume proprii în valoarea de 874.352,89 RON, în plus faţă de creditele bancare contractate.

În concluzie, a reţinut instanţa de fond că, dat fiind că reclamanta a beneficiat de un împrumut bancar de investiţii, iniţial de 1.218.498,11 RON (echivalentul a 463.080 dolari SUA), suplimentat la 1.695.947,50 RON (echivalent a 530.000 euro), la care se adaugă participaţie proprie în suma de 874.352,89 RON, totalul participaţiei sale la proiect se ridică la 2.570.300,39 RON, sumă care depăşeşte participaţia la cofinanţare stabilită contractual cu APDRP, la nivelul sumei de 1.224.712 RON.

Prima instanţă a constatat că din întreaga descriere a faptei ce constituie neregularitate, sancţionată în baza O.G. nr. 79/2003, precum şi din perspectiva probaţiunii administrate în dosar rezultă că partea prejudiciată la nivelul sumei de 1.255.979,99 RON ar fi SC D. SA şi nu APDRP sau comunitatea europeană.

În condiţiile în care nu se verifică reţinerile din actul de control, referitoare la existenţa unui prejudiciu, virtual sau real, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru intervenţia şi existenţa unei neregularităţi în sensul legii care să atragă "constatarea unor creanţe bugetare rezultate din nereguli."

Pe de altă parte, în cadrul expertizei s-a indicat, în privinţa modului de înregistrare în contabilitatea reclamantei a investiţiei realizate în urma derulării proiectului, că investiţia realizată prin proiect SAPARD a fost înregistrată în contabilitatea societăţii în baza facturilor şi situaţiilor de lucrări primite, în contul contabil 231 "Imobilizări corporale în curs de execuţie".

Astfel, cu toate că aceste elemente patrimoniale, respectiv construcţiile executate în cadrul contractului SAPARD, au fost înregistrate în contabilitate, în termenul contractual, şi sunt cuprinse în bilanţul contabil la active corporale imobilizate, ele nu sunt înregistrate corect în contul contabil 2121 conform reglementărilor contabile în vigoare, fără a se influenţa însă totalul activului imobilizat.

Ca atare, şi din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut că prin această manieră de înregistrare contabilă, nu au fost săvârşite fapte care să intre sub incidenţa prevederilor art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003.

Totodată, petenta a invocat şi faptul că, la nivelul anului 2007, prin Procesul-verbal de control din 13 iulie 2007 şi Procesul-verbal din 24 august 2007, în urma verificărilor aceloraşi plăţi, nu s-au constatat deficienţe, un control al activităţii desfăşurate de către reclamantă, din perspectiva respectării clauzelor contractului de finanţare fiind, de altfel, realizat şi anterior validării fiecărei cereri de plată.

Chiar dacă pârâta a indicat că obiectul verificărilor concretizate prin cele două acte mai sus amintite nu este identic cu cel dedus judecăţii în prezenta cauză şi cu toate că nu se neagă, de principiu, dreptul autorităţii de a proceda la reverificarea modului de derulare al contractului, atunci când apar elemente care nu au fost cunoscute anterior, prima instanţă a apreciat că pârâta se prevalează de propria culpa, existând elemente care conturează, din partea acesteia, un abuz de drept. Aceasta deoarece, deşi avea posibilitatea de a sesiza pretinsele nereguli încă de la momentul realizării verificărilor preliminare, a înţeles să aplice sancţiunea la un moment în care lucrările au fost executate în integralitate şi toate cererile de plată au fost onorate, punând astfel în pericol, în mod nejustificat, principiul securităţii juridice.

Că acest principiu este incident în cauză, a reţinut instanţa de fond că rezultă şi din faptul că reţinerile din actul atacat sunt în contradicţie cu cele statuate de alte instituţii, sesizate chiar de către pârâtă.

Astfel, în cauză s-a dat curs prevederilor art. 11 alin. (6) din O.G. nr. 79/2003 şi urmare a sesizării DCA, a fost întocmită Nota de control nr. 7/57/2010 înregistrată la data de 4 martie 2011, în cadrul căreia la pct. 3, conţinând concluziile demersurilor, se relevă că verificările Departamentului pentru Lupta Antifraudă - DLAF au evidenţiat faptul că aspectele sesizate de APDRP nu au condus la identificarea unor posibile fraude, care să afecteze interesele financiare ale Uniunii europene.

În plus, prima instanţă a reţinut că în procesul-verbal încheiat de ANAF - Garda Financiară, secţia Maramureş la data de 23 februarie 2011, ca urmare a Adresei nr. 7/57/2011/CD din 21 ianuarie 2011 emisă de către DLAF, în urma controlului efectuat, se punctează că operaţiunile la care se făcea trimitere, „nu generează implicaţii de natură fiscală”, motiv pentru care nu au fost luate nici un fel de măsuri împotriva reclamantei.

De altfel, această notă de control a fost avută în vedere în cadrul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de administratorul statutar al reclamantei, numita H., în cadrul Dosarului penal nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş. Plângerea penală a vizat săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi a fost formulată de către numitul I. - administrator al SC D. SA.

În plus, ideea inexistenţei unui prejudiciu, de orice natură şi, cu atât mai puţin a unuia care ar fi de natură să afecteze interesele financiare ale Uniunii europene, este confirmată chiar de faptul că, după schimbarea conducerii SC D. SA şi după reanalizarea şi verificarea documentelor existente între părţi, inclusiv a dosarelor din instanţă, pretenţiile financiare ale autoarei sesizării au fost diminuate de la nivelul sumei de 1.538.960 RON, la cel de 510.000 RON, pe care reclamanta l-a acceptat, în condiţiile în care părţile au constatat că sorgintea acestui debit nu rezultă din contractul de antrepriză. În acest sens, relevantă este convenţia încheiată la data de 10 ianuarie 2013 între SC D. SA şi SC A. SRL, în insolvenţă, aspecte confirmate de către administratorul judiciar.

Instanţa de fond a concluzionat că în condiţiile în care nu au fost încălcate dispoziţiile la care se face trimitere şi mai mult decât atât, nu au fost prejudiciate sub nici un aspect interesele financiare la care se face referire în textul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, procesul-verbal de constatare se impune a fi anulat.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.904,3 RON, cheltuieli de judecată parţiale, iar în ceea ce priveşte restul sumelor datorate expertului pentru întreaga lucrare efectuată, a fost obligată reclamanta să achite în favoarea expertei C. suma de 6.830 RON, diferenţă onorariu expert.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 87 din 28 februarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs, în termen legal, pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursul declarat de pârâtă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

1. În mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză a fost încălcat dreptul la apărare al beneficiarului.

Prevederile art. 11 din O.G. nr. 79/2003, forma în vigoare la momentul controlului, nu instituiau obligativitatea audierii beneficiarului, legiuitorul lăsând la latitudinea echipei de control să decidă dacă audierea este necesară sau nu.

Echipa de control care a întocmit procesul-verbal de constatare a considerat ca fiind suficient pentru stabilirea faptelor, controlul documentar asupra actelor ce au stat la baza declanşării procedurii de recuperare a debitului, în baza O.G. nr. 79/2003, întrucât misiunea a fost declanşată ca urmare a unor sesizări transmise de instituţii cu competenţe specifice verificării fondurilor comunitare.

Chiar şi în ipoteza în care nu s-ar fi respectat dreptul la apărare al beneficiarului, nu există niciun motiv pentru a considera că o atare împrejurare poate afecta legalitatea actului într-o asemenea măsură încât să conducă la anularea acestuia.

2. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că, deşi neregulile constatate de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, au fost confirmate în cauză, totuşi nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu efectiv.

În conformitate cu prevederile contractului de finanţare şi anexele la acesta, beneficiarul este singurul răspunzător în faţa autorităţii contractante pentru implementarea proiectului, incluzând aici şi modul de desfăşurare a procedurilor de selecţie şi achiziţii, fiind obligat să se asigure de corectitudinea desfăşurării acestora, în condiţiile în care societăţile ofertate au fost invitate de acesta la selecţie de oferte.

În ceea ce priveşte prejudiciul creat Agenţiei şi în mod direct Comunităţii europene, s-a produs ipoteza a doua a pct. 5. A 13 1 b din Secţiunea F din Acordul multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţilor europene aprobat prin Legea nr. 316/2001, respectiv a avut loc un efect (de prejudiciere) asupra unui punct nejustificat de cheltuială.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Regulamentul nr. 2988/95, art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 şi dispoziţiile art. 17 din Anexa I la contractul de finanţare, prejudiciul produs bugetului Uniunii europene sau bugetelor naţionale poate fi real sau potenţial, iar producerea însăşi a unei nereguli şi utilizarea necorespunzătoare a sumelor acordate, atrage sancţiunea restituirii parţiale sau totale a acestora.

Curtea de Justiţie a Comunităţii europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude, produce automat un prejudiciu bugetului Uniunii europene iar statele membre au obligaţia de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate necorespunzător.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, „încălcarea unor obligaţii a căror respectare prezintă o importanţă fundamentală pentru buna funcţionare a unui sistem comunitar [..] poate fi sancţionată prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii”, regula generală fiind ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat (Hotărârea pronunţată în cauza C-199/03 - punctul 15 şi Concluziile avocatului general pronunţate în cauza C-465/10, punctul 73).

Prin urmare, obligaţia de recuperare a fondurilor Uniunii europene intervine automat, la demonstrarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

Prin notele scrise depuse la dosar la termenul de judecată din 13 mai 2015, intimata-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii europene, cu următoarele întrebări preliminare:

1 În ceea ce priveşte Contractul de finanţare din 26 iulie 2006 încheiat cu intimata Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, se poate trage concluzia că acest contract în accepţiunea art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/2006/CE reprezintă o componentă a dreptului comunitar pentru interpretarea noţiunii de neregulă/abatere în sensul art. 1 din Regulamentul 2988/95/CE?

2. În accepţiunea art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/95/CE (noţiunea de regularitate) şi art. 1 din Regulamentul 2988/95/CE (noţiunea de abatere), se poate vorbi de o încălcare a dreptului comunitar, în situaţia în care beneficiarul cofinanţării din fonduri europene a contractat şi alte ajutoare financiare pentru acoperirea contravalorii lucrărilor neeligibile, altele decât cele indicate în Declaraţia de intenţie (anexă la contractul de finanţare)?

3. Fapta reprezentând „neregulă” în accepţiunea art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/2006 (şi care activează acţiunea de salvgardare a bugetului Uniunii europene), trebuie să aibă o anumită gravitate sau orice faptă omisivă sau comisivă poate constitui neregulă indiferent de gravitate sau de consecinţele asupra bugetului Uniunii europene?

4. Măsurile de salvgardare a bugetului Uniunii europene, respectiv de suspendare, întrerupere sau recuperare a cofinanţării din bugetul Uniunii europene în raport de abaterea sau neregula constatată, trebuie să respecte principiile echităţii, proporţionalităţii raportat la trinomul faptă-sancţiune-prejudiciu, când au caracter sancţionator?

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii europene, Înalta Curte o va respinge, pentru argumentele arătate în continuare.

Referitor la prima întrebare preliminară, pornind de la definiţia dată noţiunii de „abatere”/„neregularitate” de către prevederile art. 1 din Regulamentul 2988/95/CE şi respectiv, art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/2006, se reţine că aceste dispoziţii au devenit obligatorii din momentul implementării programului SAPARD şi au fost transpuse în legislaţia naţională în conţinutul O.G. nr. 79/2003.

În cauză, Contractul de finanţare încheiat între recurenta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi intimata şi SC A. SRL, a fost întocmit în temeiul normelor de drept comunitar anterior menţionate, a căror respectare şi aplicare este obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii europene.

În ceea ce priveşte a doua întrebare preliminară, în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi argumentele părţilor, Înalta Curte apreciază că nu este utilă soluţionării litigiului.

Principiul de bază al finanţării nerambursabile îl constituie rambursarea cheltuielilor eligibile efectuate în prealabil de către beneficiar, cheltuielile cu caracter neeligibil urmând a fi suportate integral de către beneficiarul proiectului.

În Anexa 1 la Contractul de finanţare sunt prevăzute clauze exprese cu privire la obligaţiile părţilor şi modul de acordare a sumelor reprezentând ajutor financiar nerambursabil. Beneficiarul are obligaţia de a implementa prin mijloace proprii, astfel cum a fost asumat prin cererea de finanţare, investiţia ce a propus a fi finanţată, neîndeplinirea acestei obligaţii echivalând cu o încălcare a prevederilor contractuale şi implicit, a celor comunitare.

În speţă, aspectele solicitate a fi clarificate prin întrebarea preliminară supusă examinării nu sunt utile soluţionării cauzei, având în vedere fapta reţinută prin procesul-verbal de constatare atacat şi modalitatea concretă în care reclamanta a utilizat mecanismul de restituiri de sume descris de organul de control, în raport cu prevederile contractului de finanţare referitoare la asigurarea surselor proprii de cofinanţare.

Prin intermediul celei de-a treia întrebări preliminare se urmăreşte a se clarifica dacă pentru a fi în prezenţa unei neregularităţi, aceasta trebuie să fie de o anumită gravitate.

În legătură cu aspectul analizat, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii europene în materie s-a statuat că producerea unei nereguli, abateri sau fraude produce automat un prejudiciu bugetului Uniunii europene iar statele membre au obligaţia de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate în mod necorespunzător. Curtea a decis că „inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii”.

În consecinţă, statele membre au obligaţia să ia măsurile necesare pentru a verifica dacă acţiunile întreprinse din fondurile finanţate cu contribuţia Uniunii au fost desfăşurate corect, pentru prevenirea şi cercetarea neregulilor şi pentru recuperarea fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijenţe.

De asemenea, „Curtea s-a pronunţat că, în executarea obligaţiilor care le revin, statele membre nu au nicio competenţă de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal”.

Prin urmare, dezlegarea aspectelor invocate de intimata-reclamantă îşi găseşte răspuns în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii europene, context în care, instanţa de recurs apreciază că nu este necesară sesizarea Curţii.

În ceea ce priveşte chestiunile solicitate a se clarifica prin a patra întrebare preliminară, se reţine că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Regulamentul 2988/95/CE, la stabilirea sancţiunii în cazul constatării unei nereguli, trebuie să fie avute în vedere, cumulativ, gravitatea abaterii, respectiv, modul în care aceasta afectează proiectul finanţat din bugetul Uniunii europene, avantajul primit şi modul de răspundere al beneficiarului, respectiv, modul cum această răspundere este instituită prin contractul de finanţare.

Din interpretarea prevederilor art. 4 din Regulamentul 2988/95/CE, rezultă regula generală că orice abatere are drept sancţiune retragerea avantajului obţinut nejustificat, excepţia de la regulă, prevăzută în art. 5 din acelaşi regulament, fiind în sensul că în cazul abaterilor intenţionate sau săvârşite din neglijenţă, sancţiunea este retragerea totală sau parţială a avantajului acordat prin norme comunitare, chiar dacă agentul economic a beneficiat în mod nejustificat numai de o parte din avantajul respectiv.

Aceste prevederi comunitare se regăsesc în art. 17 alin. (4) din Contractul de finanţare, care stabileşte că în cazul înregistrării unei neregularităţi rezultate din culpa beneficiarului, acesta are obligaţia să restituie integral valoarea finanţării primite din partea autorităţii contractante în termen de 15 zile de la data confirmării de primire a notificării.

În consecinţă, în condiţiile în care intenţia sau neglijenţa beneficiarului în modul de implementare a proiectului a fost demonstrată, aplicarea principiului proporţionalităţii sancţiunii nu are susţinere.

Pentru considerentele expuse, constatând că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii europene există suficiente indicii care să îi permită să soluţioneze litigiul şi să nu aibă îndoieli cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dreptului Uniunii europene, Înalta Curte va respingere cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii europene.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Critica recurentei-pârâte vizând greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la încălcarea dreptului la apărare al reclamantei în procedura necontencioasă, este întemeiată.

Instanţa de control judiciar apreciază că recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile O.G. nr. 79/2003 şi art. 3 din H.G. nr. 1306/2007, în sensul că a permis intimatei-reclamante să-şi exprime punctul de vedere cu privire la conţinutul procesului-verbal de constatare atacat.

Astfel, reclamanta a avut posibilitatea de a formula contestaţie administrativă împotriva procesului-verbal de constatare, criticile invocate prin contestaţie fiind înlăturate de către comisia de soluţionare a contestaţiei, prin raportare la situaţia de fapt şi la temeiurile în drept reţinute în cadrul procedurii administrative.

Prevederile O.G. nr. 79/2003, forma în vigoare la data efectuării controlului şi a întocmirii procesului-verbal de constatare, nu instituiau obligativitatea audierii beneficiarului, autoritatea emitentă a actului contestat apreciind ca fiind suficient pentru stabilirea faptelor, controlul documentar asupra actelor care au stat la baza declanşării procedurii de recuperare a debitului, ocazie cu care, reclamanta a luat cunoştinţă de neregulile constatate.

În acest sens, în cuprinsul Procesului-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010 s-a consemnat că pârâta a procedat la efectuarea unui control documentar ce a avut drept scop verificarea aspectelor sesizate în Nota de informare nr. 7/537 din 13 noiembrie 2006 întocmită de Departamentul pentru Luptă Antifraudă - DLAF, în urma verificării efectuate de acesta asupra modului de obţinere, derulare şi utilizare a fondurilor alocate prin Programul SAPARD pentru proiectul „Investiţie noua fabrică de procesare lapte în localitatea Copalnic Mănăştur, judeţul Maramureş”.

Prin urmare, împrejurările de fapt avute în vedere la emiterea actului administrativ contestat au fost stabilite în urma verificărilor efectuate de către DLAF, obiectul verificării efectuate de pârâtă constituindu-l, în concret, documentele primite în susţinerea sesizării şi anume, sesizarea depusă de SC D. SA, înregistrată sub nr. 23717 din 12 noiembrie 2009 şi Raportul de Control al DCA nr. 1888 din 2 februarie 2010.

De asemenea, instanţa de recurs constată că motivele invocate de către reclamantă în susţinerea nulităţii procesului-verbal de constatare, nu se regăsesc printre cele care atrag nulitatea absolută a actului administrativ fiscal, enumerate expres de art. 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că i s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii actului contestat, în condiţiile în care, a avut posibilitatea de a formula în termen legal acţiune în anulare a procesului-verbal de constatare şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative şi a învestit instanţa de contencios administrativ cu analiza argumentelor de nelegalitate invocate împotriva actelor atacate, susţineri care au fost verificate pe fond în prezenta cauză.

În altă ordine de idei, hotărârea pronunţată la data de 25 octombrie 2011 în afacerea C-109/10P, E. SA c. Comisia europeană, la care se face trimitere în considerentele sentinţei atacate, nu reprezintă jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii europene în privinţa problemei de drept în discuţie în prezentul litigiu, întrucât se referă la o decizie a Comisiei europene prin care s-a constatat încălcarea regulilor de concurenţă.

În ceea ce priveşte susţinerea primei instanţe, care a reţinut că, deşi se confirmă aspectele reţinute de pârâtă în procesul-verbal de constatare, în cauză nu s-a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu de orice natură, Înalta Curte apreciază că această concluzie este corectă.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că nu au fost încălcate prevederile art. 4 din Contractul de finanţare, art. 2, art. 4 şi art. 16 din Anexa 1 la contract, şi mai mult decât atât, nu au fost prejudiciate, sub nici un aspect, interesele financiare la care se face trimitere în textul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003.

Astfel, după cum reiese din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. I.4 al prezentei decizii, prin Procesul-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010, s-a reţinut în sarcina intimatei-reclamante un debit în cuantum de 609.936,395 RON, reprezentând restituiri de sume între reclamanta SC A. SRL şi SC D. SA, pentru facturile emise de SC D. SA şi prezentate la plată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 10524 din 27 mai 2010 a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal anterior arătat.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că, deşi a fost utilizat mecanismul de restituiri de sume descris în procesul-verbal de constatare atacat, în această manieră nu a fost săvârşită o neregulă, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003.

Această concluzie se întemeiază pe constatările rezultate în urma verificării tuturor operaţiunilor de plăţi şi decontări efectuate între reclamantă şi SC D. SA, detaliate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică contabilă încuviinţat în cauză de prima instanţă, prin care s-a reţinut că operaţiunile de restituiri de sume pot fi raportate la prevederile contractuale referitoare la asigurarea surselor proprii de cofinanţare. Astfel, din sumele încasate în contul SC A. SRL de la SC D. SA, şi care au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei drept „sume necuvenite în curs de clarificare”, o parte au fost restituite către SC D. SA, iar o parte a fost utilizată de către reclamantă, împreună cu creditele contractate, pentru achitarea facturilor emise în cadrul proiectului de finanţare.

Deşi expertul tehnic nu a fost în măsură să indice motivele pentru care nu s-a putut asigura cofinanţarea din creditele bancare, acesta a subliniat că sumele contractate de reclamantă au fost folosite pentru plata echipamentelor şi utilajelor necesare funcţionării investiţiei, pentru a se efectua restituiri de sume către SC D. SA, precum şi pentru achitarea altor furnizori în cadrul proiectului.

În urma analizei situaţiei contului contabil destinat de reclamantă operaţiunilor de încasări şi plăţi derulate pe parcursul proiectului, precum şi a extraselor de cont aferente, a rezultat că totalul participaţiei reclamantei la proiectul Sapard a depăşit participaţia la cofinanţare stabilită contractual cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

În ceea ce priveşte modul de înregistrare în contabilitatea reclamantei a investiţiei realizate în urma derulării proiectului, s-a reţinut că, deşi societatea nu a înregistrat valoarea construcţiei în contul 2121 „Construcţii”, conform reglementărilor contabile în vigoare, această împrejurare nu este de natură a afecta valoarea totală a activului corporal imobilizat, prezentat în bilanţul contabil.

În raport cu descrierea faptei sancţionate prin procesul-verbal contestat şi cu probatoriul administrat în cauză, care a relevat aspectele reţinute anterior, în mod justificat prima instanţă a constatat că partea prejudiciată la nivelul sumei de 1.255.979,99 RON ar fi SC D. SA şi nu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit sau comunitatea europeană.

Punctul de vedere al recurentei-pârâte cu privire la prejudiciul creat acestei autorităţi şi comunităţii europene, este infirmat şi de Nota de control nr. 7/57/2010, întocmită de Departamentul pentru Lupta Antifraudă - DLAF, urmare a sesizării nr. 1982 din 3 februarie 2010, formulate de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

În urma verificărilor efectuate de DLAF s-a concluzionat că aspectele sesizate nu au condus la identificarea unor posibile fraude care să afecteze interesele financiare ale Uniunii europene, fiind constatate încălcări ale prevederilor contractului pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil legate de contractul de achiziţie publică încheiat între reclamantă şi SC J. SRL, aspecte care nu fac obiectul prezentei cauze.

În conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 2185/1996, Nota de control încheiată de DLAF constituie o dovadă admisibilă în acţiunile administrative şi judecătoreşti din statul membru, deoarece în lipsa unor investigaţii administrative sau judiciare efectuate de autorităţile naţionale cu atribuţii în gestionarea fondurilor comunitare şi în cofinanţarea aferentă, simpla suspiciune de fraudă nu justifică aplicarea unei sancţiuni administrative, care să implice retragerea ajutorului financiar nerambursabil acordat din bugetul Uniunii europene.

Nota de control nr. 7/57/2010 întocmită de DLAF a fost avută în vedere şi la emiterea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de administratorul societăţii reclamante, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., în Dosarul penal nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.

De asemenea, în Procesul-verbal încheiat de Garda Financiară, secţia Maramureş la data de 23 februarie 2011, ca urmare a Adresei nr. 7/57/2011/CD din 21 ianuarie 2011 emisă de DLAF, s-a consemnat că operaţiunile la care s-a făcut trimitere, „nu generează implicaţii de natură fiscală”.

În consecinţă, având în vedere că utilizarea de către intimata-reclamantă a operaţiunilor de restituiri de sume în modalitatea descrisă în procesul-verbal de constatare, nu echivalează cu nerespectarea clauzelor Contractului de finanţare şi nu s-a dovedit prejudicierea bugetului comunităţii europene şi a celor din care provine cofinanţarea, în mod corect s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru existenţa unei nereguli, în sensul prevăzut de 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003.

Totodată, împrejurarea că proiectul finanţat din fondurile SAPARD a fost în întregime executat, constituie un argument pentru înlăturarea susţinerilor recurentei privind nerealizarea scopului finanţării investiţiei şi nu justifică retragerea sprijinului financiar nerambursabil, care, în condiţiile în care nu s-au verificat aspectele din procesul-verbal contestat referitoare la existenţa unui prejudiciu, real sau potenţial, ar reprezenta o măsură disproporţionată, de natură a încălca scopul în care Programul SAPARD a fost reglementat şi a încălca principiul securităţii juridice, consacrat în practica Curţii de Justiţie a Uniunii europene.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii europene, formulată de reclamanta SC A. SRL prin administrator special H. şi administrator judiciar SC B. IPURL.

Respinge recursul formulat de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva Sentinţei nr. 87 din 28 februarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM