Extent of benefits for displaced persons under Law 189/2000: application of the non reformatio in peius principle in post-cassation retrials

Decizia nr. 2596/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 299 din 24 mai 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Timiş, a anulat hotărârea acesteia nr. 11151 din 7 decembrie 2012 şi, constatând că reclamanta are calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, a obligat pârâta să-i acorde drepturile aferente, pentru perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, calea de atac fiind admisă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care, prin Decizia nr. 2942 din 20 iunie 2014, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza instanţei de fond, spre rejudecare, în vederea suplimentării probatoriului în scopul stabilirii perioadei şi locului strămutării.

Rejudecând cauza, după casare, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 354 din 10 decembrie 2014, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 11151 din 7 decembrie 2012 emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să emită o nouă hotărâre, prin care să îi recunoască reclamantei calitatea de persoană strămutată, în perioada 01 ianuarie 1944 - 06 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti aferente.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că reclamanta a fost strămutată, împreună cu familia sa, din localitatea Paşcani în localitatea Bătuţa din judeţul Arad, în perioada ianuarie 1944 - martie 1945.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat, din nou, recurs pârâta, susţinând, în esenţă, că instanţa de judecată în mod greşit a admis acţiunea reclamantei, deşi aceasta „nu a făcut dovada refugiului cu niciun fel de documente justificative prevăzute de lege la Comisia” de specialitate din cadrul autorităţii recurente.

Examinând cauza, precum şi sentinţa atacată, în raport cu motivele invocate de recurentă, cu actele dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, sentinţa recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare, ca urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului declarat de autoritatea pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de aceeaşi instanţă în primul ciclu procesual, sentinţă prin care s-a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de a-i acorda reclamantei drepturile aferente calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945.

Cum împotriva acestei din urmă sentinţe a declarat recurs numai autoritatea pârâtă, instanţa de fond, în rejudecarea cauzei după casare, nu putea să stabilească o perioadă mai mare de timp, pentru care pârâta să fie obligată să-i acorde reclamantei drepturile aferente calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000; or, dimpotrivă, aşa cum rezultă din dispozitivul şi considerentele sentinţei atacate, instanţa de fond a extins perioada respectivă, stabilind că aceasta este cuprinsă între 01 ianuarie 1944 şi 06 martie 1945.

Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat principiul non reformatio in peius, care face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac, consacrat legislativ prin dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora,,Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Principiul este aplicabil şi în recurs, potrivit art. 316 C. proc. civ., conform căruia „Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs”.

Instanţa de fond, procedând la rejudecarea cauzei după casare, era obligată să facă aplicarea acestui principiu, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora ,,La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casare, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Pentru considerentele arătate, constatându-se că în cauză este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi admis recursul şi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul recunoaşterii pentru reclamantă a calităţii de persoană strămutată, în perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. Timiş împotriva sentinţei nr. 354 din 10 decembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că recunoaşte reclamantei A. calitatea de persoană strămutată din localitate, în perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2015.