Reclassification of independent service contracts as dependent activity for social contribution purposes; admissibility of arguing insufficient motivation in an extraordinary retrial appeal

Decizia nr. 2085/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei;

Prin sentința nr. 1492 din 26 aprilie 2013, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. a Municipiului București și C. sector 5; a anulat Decizia nr. 520 din 13 decembrie 2010 emisă de pârâta B. a Municipiului Bucureşti și Decizia de impunere nr. 203 din 27 august 2010 emisă de pârâta C. sector 5 şi, pe cale de consecinţă, Dispoziţia de măsuri nr. 123522 din 27 august 2010 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 123524 din 27 august 2010.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele B. a municipiului Bucureşti şi C. sector 5 reprezentată de B. a Municipiului Bucureşti.

Hotărârea contestată;

Prin Decizia nr. 166 din 16 ianuarie 2014 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-au admis recursurile declarate de D. a Municipiului Bucureşti şi D. a Municipiului Bucureşti, în reprezentarea C. sector 5 împotriva sentinţei nr. 1492 din 26 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; s-a modificat sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de SC A. SRL, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de fond a validat punctul de vedere al reclamantei asupra problemei de drept în discuţie, apreciind că actele administrative fiscale sunt nelegale, fiind emise, pe de o parte, cu încălcarea limitelor competenţei funcţionale a autorităţii fiscale, decurgând din încălcarea principiului neretroactivităţii legii în ceea ce priveşte „vocaţia” de a proceda la recalificarea naturii juridice a raportului contractual şi, pe de altă parte, prin aplicarea greşită a prevederilor legale contractelor în raport cu elementele concrete ale stării de fapt fiscale.

Această concluzie nu a fost împărtăşită de instanţa de control judiciar, care, efectuând propria evaluare asupra raporturilor de drept fiscal şi procesual fiscal deduse judecăţii, a constatat că actele supuse contestării judiciare sunt legale, soluţia primei instanţe fiind adoptată pe baza interpretării şi aplicării eronate a unor principi generale ale fiscalităţii şi a prevederilor legale incidente speţei.

Au fost avute in vedere dispoziţiile art. 11 alin. (1) din C. fisc., în vigoare şi în perioada supusă inspecţiei fiscale (01 februarie 2008 - 31 august 2009)

Faptul că în perioada de referinţă, nu era încă în vigoare O.U.G. nr. 58/2010, care s-a referit expres la reconsiderarea caracterului dependent sau independent al unei activităţi în scopul stabilirii contribuţiilor sociale obligatorii, ce nu făceau parte din categoriile de taxe şi impozite reglementate strict şi limitativ prin art. 2 din C. fisc., s-a apreciat că nu poate duce la concluzia propusă de parte, pentru că, potrivit art. 29 din O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar - fiscală, care, în cap. I, secţiunea a 5-a, a prevăzut preluarea activităţii de administrare a veniturilor bugetare reprezentând contribuţii sociale de către structurile E., începând cu 1 ianuarie 2004, activitatea de administrare a acestor scopuri de creanţe bugetare face în baza prevederilor legale privind controlul fiscal.

In raport de prevederile art. 6 şi 7 C. proc. fisc., aprobat prin O.G. nr. 92/2003 privind abilitarea autorităţii de a aprecia, în limitele competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi ale art. art. 14 C. proc. fisc., privind preeminenţa criteriilor economice, nu s-a putut reţine încălcarea principiilor invocate în cererea de chemare în judecată, între care legalitatea, securitatea juridică, certitudinea şi eficienţa impunerii.

În acest sens, s-a avut in vedere că O.U.G. nr. 58/2010, a cărei aplicare retroactivă a invocat-o intimata - reclamantă, nu a reglementat cu caracter de noutate posibilitatea în sine a reconsiderării activităţii dependente/independente, ci nu a făcut decât să prevadă expres o serie de criterii pentru reconsiderarea unei activităţi ca fiind dependentă şi efectele reconsiderării, introducând două noi subpuncte (2.1 şi 2.2) în art. 7 alin. (1) din C. fisc., în condiţiile în care art. 7 alin. (1) pct. 2 şi 4 din C. fisc., în formă atunci în vigoare, defineau deja cele două tipuri de activităţi în coordonatele lor esenţiale.

Cu privire la legalitatea stabilirii caracterului dependent al activităţii desfăşurate în baza contractelor de prestări servicii analizate, Înalta Curte a constatat că soluţia adoptată de judecătorul fondului este, de asemenea, greşită, contravenind prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2 din C. fisc., precum şi prevederile art. 55 alin. (1) din C. fisc., explicitat prin pct. 67 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

S-a considerat că autorităţile fiscale au analizat judicios conţinutul contractelor de prestări servicii încheiate de intimata - reclamantă, stabilind caracterul dependent al activităţii prestate în baza lor prin prisma unor elemente care configurează ideea de subordonare: activitatea ce face obiectul contractelor se înscrie în obiectul principal de activitate al societăţii - „alte activităţi poştale şi de curier”; activitatea prestatorilor de servicii fiind coordonată şi controlată, atât în timpul desfăşurării distribuţiei, cât şi după finalizarea acesteia de către reprezentanţii beneficiarului (coordonatori zonali, reprezentanţi locali, şefi de echipă); prestatorii aveau obligaţia să întocmească rapoarte de distribuţie şi fişe de activitate pe care să le pună la dispoziţia beneficiarului pentru a justifica munca prestată, cu caracter de regularitate; distribuţia se făcea numai la adresele şi pe arterele indicate de reprezentanţii beneficiarului; beneficiarul şi-a asumat obligaţia contractuală de a asigura condiţiile necesare desfăşurării activităţii.

Recursul;

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie in anulare reclamanta SC A. SRL;

În motivarea contestaţiei în esenţă contestatorul a arătat următoarele:

- Contestaţia in anulare se întemeiază pe dispoziţiile art. 318 teza a-II-a C. proc. civ. în sensul că instanţa, admiţând recursul, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu privire la următoarele: - caracterul esenţial necesită un răspuns specific şi explicit din partea judecătorilor cauzei; - în cazul omisiunii unui răspuns specific şi explicit dat tuturor motivelor din cererea de chemare în judecată şi din recursul subscrisei în primul ciclu procesual, se conchide încălcarea dreptului subscrisei la un proces echitabil, inclusiv prin lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii; - obligativitatea în rejudecare a instanţelor (atât cea de fond, dar şi cea din recurs, după rejudecare) de a da răspunsul specific şi explicit tuturor acestor motive de nelegalitate prezentate de contestatoarea SC A. SRL în cererea de chemare în judecată şi în motivele de recurs ale subscrisei; Ori, în rejudecare, după ce instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a conformat acestor obligaţii, în schimb Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în rejudecarea cauzei a nesocotit atât prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., cât şi dreptul contestatoarei la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul motivării Deciziei nr. 166-2004, având în vedere soluţia de admitere a recursului organelor fiscale şi consecinţele concrete asupra patrimoniului contestatoarei a acestei decizii.

- Se consideră admisibilă contestaţia în anulare chiar si în cazul în care este formulată de intimata din recurs, cât timp instanţa de recurs, admiţând recursul, a omis a analiza argumente esenţiale ale intimatei, atât prin prisma prevederilor art. 318 C. proc. civ., dar şi cu titlu de remediu efectiv pentru încălcarea unui drept recunoscut de Convenţie conf. art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 4647 din 08 noiembrie 2012 s-a apreciat deja asupra încălcării dreptului contestatoarei la un proces echitabil cât timp judecătorii cauzei (indiferent de faza procesuală: fond sau recurs) nu dau un "răspuns specific şi explicit" tuturor motivelor din cererea de chemare în judecată şi din recursul iniţial al subscrisei.

Se arată că, lecturând decizia contestată prin prezenta se observă că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu a dat niciun răspuns cvasitotalităţii motivelor contestatoarei, considerate deja de aceeaşi Înaltă Curte de Casație și Justiței ca necesitând un astfel de răspuns.

În acest context, temeiul contestaţiei în anulare este art. 6 şi 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, (pe scurt „Carta Uniunii Europene") şi dispoziţiile art. 318 alin. (1) ultima teză, ce trebuiesc interpretate astfel încât să nu fie contrare dreptului la un proces echitabil.

În aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, judecătorul naţional are nu doar dreptul dar şi obligaţia asigurării aplicării reglementărilor şi jurisprudenţei europene.

De asemenea se arată că, prin art. 318 teza a II-a C. proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-şi valorifica susţinerile formulate prin cererea de recurs şi omise de instanţă, legiuitorul deschizând calea contestaţiei în anulare doar uneia din părţi, intimatul din aceeaşi cauză neputându-şi valorifica susţinerile omise a fi cercetate.

Prin art. 318 s-au avut în vedere ipotezele în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacţie echitabilă" şi i s-a respins recursul sau i s-a admis doar în parte recursul, iar instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele, legiuitorul punând într-o poziţie dezavantajoasă intimatul căruia, urmare a admiterii recursului părţii adverse, i se respinge acţiunea, dar nu i se deschide calea contestaţiei atunci când apărările sale nu au fost analizate (de reţinut că deşi instanţa foloseşte în argumentare apărările care nu au fost analizate, ulterior, admite acţiune pentru că nu i-au fost analizate toate apărările -n.n).

Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi care este de natură a duce la concluzia că şi intimatul căruia i s-a omis a se analiza toate apărările îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanţei de a cerceta argumentele părţilor a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.-Troija vs. Spania, Perez vs. Franţa, E. der Hurk vs. Olanda,Albina vs. România, curtea reţinând „art. 6 implică în sarcina instanţei (de fond -n.n) obligaţia de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părţilor".

Se reţine că decizia de admitere a recursului a fost pronunţată ca urmare a aplicării art. 3041 C. proc. civ. Este adevărat că potrivit acestui text instanţa de recurs poate examina cauza sub toate aspectele, aşadar şi sub aspectul temeiniciei nu doar a cauzelor de nelegalitate însă câtă vreme instanţa de recurs a reţinut în motivare argumente ce nu au fost invocate în cererea de recurs era ţinută a pune în discuţie aceste argumente. (Curtea Europeană în mai multe cauze: Barbera, N. şi Jabardo vs. Spania, Feldbugge vs. Olanda,T. - Reisse vs. Elveţia, a definit principiul contradictorialităţii astfel „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi").

Curtea Europeană a condamnat România în cauza Ieremeiov vs. România - 4637 din 24 noiembrie 2009 reţinând că pentru respectarea procesului echitabil o instanţă nu poate desfiinţa o hotărâre anterioară şi a reaprecia probele fără să informeze într-un mod adecvat părţile interesate, considerând că a fost încălcat dreptul art. 6. Deşi hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a fost pronunţată într-o cauză penală, ca principiu, sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil, este aplicabil şi în ce priveşte drepturile civile.

Potrivit art. 13 din Convenţie, „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

Se solicită Înaltei Curţi, ca, aplicând direct dispoziţiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi cu titlu de remediu efectiv faţă de încălcarea dreptului contestatoarei la un proces echitabil (art. 13 Convenția Europeană a Drepturiloe Omului), a aprecia că:

1. Omisiunea de a cerceta argumentele părţilor nu poate fi diferenţiată după calitatea acestora şi trebuie să producă efecte similare pentru toate părţile.

2. Pe cale de consecinţă, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menţinerea „egalităţii armelor"; să se aprecieze ca admisibilă contestaţia în anulare prin care intimata invocă omisiunea cercetării argumentelor invocate.

3. Pe fondul, contestaţiei în anulare, se reţine că prin decizia a cărei retractare se solicită, admiţându-se recursul, s-a procedat la evocarea fondului respingându-se acţiunea ca nefondată.

Considerentele şi soluţia instanţei în contestaţia în anulare;

Înalta Curte reţine că fiind o cale extraordinară de atac, calea contestaţiei în anulare prevede strict cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau se referă la o omisiune de a cerceta vreunul din motivele de casare sau modificare, făcându-se deci referire la motivele invocate de recurent.

Contestatorul invocă în mod eronat principiul armelor egale, în acest context prin reformarea judecăţii s-ar ajunge la o nouă reapreciere de probe, o reexaminare a fondului cauzei ori contestaţia în anulare este o cale de retractare şi nu pot fi puse în discuţie din nou motivele de casare.

Contestatorul a arătat că nu s-a răspuns în detaliu la fiecare argument al său însă din decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă clar motivele pentru care a fost admis recursul şi modificată sentinţa recurată, fiind suficient pentru a susţine soluţia pronunţată. Judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

Motivul de contestaţie în anulare invocat de contestator poate fi promovat numai de recurent deoarece altfel s-ar ajunge la deschiderea unui recurs la recurs, prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. impun doar examinarea motivului de recurs care a fost omis a se cerceta şi nu a altor motive sau argumente.

Aceste erori invocate de contestator nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că exced voinţei legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.

Neexaminarea, în mod real şi adecvat a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei şi a prevederilor legale de drept substanţial nu constituie, potrivit art. 318 Cod procedura civilă, motiv de contestaţie în anulare.

Trebuie precizat că, aşa cum s-a relevat şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situaţii diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiţie, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii, de la data publicării.

În consecinţă, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanţă judecătorească, trebuie să dea eficienţă dispozitivului şi considerentelor deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, atât în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat a priori, cât şi în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestaţie în anulare, omisiunea analizării reale şi adecvate a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi consolidat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, presupune, aşa cum a susţinut contestatoarea, examinarea în mod real şi adecvat a apărărilor părţilor, însă respectarea acestui principiu convenţional de către o instanţă de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestaţiei în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul naţional nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Din perspectiva analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu se circumscriu noţiunii de greşeală materială, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 318 teza I C. proc. civ., text care se referă la erori de ordin procedural şi nu la pretinse erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor, a stării de fapt sau interpretarea şi aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.

Faţă de considerentele de mai sus, se va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 166 din 16 ianuarie 2014 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 166 din 16 ianuarie 2014 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2015.