Damages for pensioner contributions withheld under unconstitutional health insurance legislation under Law 554/2004, Art. 9(4)-(5)

Decizia nr. 203/2014

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea instanţei de fond.

Cadrul procesual;

Prin sentinţa nr. 475 din 22 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi C., D., E. a Judeţului Cluj şi F. Cluj, şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata de despăgubiri către fiecare reclamant, în echivalentul sumelor reţinute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie din data de 01 ianuarie 2011 şi până la data de 18 aprilie 2012, la plata dobânzii legale începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a despăgubirilor solicitate. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins excepţia lipsei de obiect a acţiunii.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei de obiect;

Prevederile O.U.G. nr. 17/2012 nu produc efectele juridice pretinse de părţile care au invocat apărări.

Actul normativ citat nu instituie un regim de restituire a sumelor reţinute fără temei legal, în concordanţă cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului. Restituirea se face în tranşe lunare dar fără să fie prevăzută plata unor dobânzi pentru utilizarea fără drept a sumelor respective. Astfel se încalcă şi principiul imputabilităţii plăţii conform căruia doar cu acordul creditorului se poate face plata în altă modalitate decât în întregime. Din această perspectivă, pârâtul nu poate paraliza dreptul persoanelor prejudiciate în maniera care rezultă din starea de fapt a litigiului, prin invocarea pro causa a O.U.G. nr. 17/2012.

Cu privire la fondul cauzei;

Urmare a interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 1 pct. 7 din O.U.G. nr. 107/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, D., respectiv E. a Judeţului Cluj prin intermediul D., respectiv a F. Cluj, a procedat la reţinerea la sursă şi apoi virarea la bugetul de stat a cotei de 5,5 % - reprezentând contribuţie G. - din întregul cuantum al pensiei aflate în plată, nu doar din sumele ce depăşeau 740 de lei.

Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 223 şi 224 din 13 martie 2012, publicate în M. Of. al României, Partea 1, nr. 256 din 18 aprilie 2012, s-a constatat că: "dispoziţiile art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplica numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei."

Prin ambele decizii Curtea Constituţională a examinat excepţii de neconstituţionalitate a art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 107/2010.

Reclamanţii şi-au întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile art. 126 alin. (6) fraza a II-a din Constituţia României, art. 1 alin. (5), art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, art. 998-999 şi art. 1003 C. civ. cauza, art. 221, art. 1349, art. 1357, art. 1370 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 şi urm. din O.G. nr. 13/2011, art. 274 şi art. 277 C. proc. civ., solicitând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat direct prin textul din O.U.G. nr. 107/2010, declarată neconstituţională conform Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 223, 224/2012.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.

Conform art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în alta cauza, acţiunea poate fi introdusa direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, Partea 1.

Tot astfel conform art. 9 alin. (5) din aceeaşi lege, acţiunea prevăzută de acest articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin Ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.

Exigenţele impuse de prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 pe care reclamanţii îşi întemeiază cererea sunt îndeplinite în cauză.

Deşi aparent s-ar părea că excepţia de neconstituţionalitate a purtat asupra unui text legal menţionat în Legea nr. 95/2006, trebuie observat că cel puţin în cauza în care s-a pronunţat Decizia nr. 223/2012 jurisdicţia de contencios constituţional a fost sesizată pe calea prevăzută de art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, deşi Curtea Constituţională s-a rezumat să constate doar pe cale de interpretare că dispoziţiile legale, atacate ca fiind neconstituţionale, sunt de fapt constituţionale cu o rezervă de interpretare, Curtea a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate care avea ca scop şi finalitate declararea textului din ordonanţa de urgenţă ca fiind neconstituţional.

Curtea Constituţională, poate pronunţa pe fond doar două soluţii, fie admite excepţia şi declară textul atacat ca fiind neconstituţional, fie respinge sesizarea. Aşa fiind, dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 223/2012 nu pot fi interpretate altfel decât ca o rezultantă a examenului de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale atacate, adoptată de Guvern prin O.U.G. nr. 107/2010. Din această perspectivă, constatarea că dispoziţiile art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul ca procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei, trebuie interpretată ca fiind rezultatul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate cu rezerva de interpretare şi aplicare a textului oferită de instanţa constituţională.

Şi este aşa, întrucât dacă Curtea Constituţională nu ar fi admis excepţia de neconstituţionalitate ar fi trebuit să o respingă, ceea ce în mod evident nu a făcut.

Mai mult, Curtea Constituţională nu s-a lansat într-o simplă interpretare a unui text legal căci nu aceasta este competenţa sa, ştiindu-se faptul că interpretarea dreptului pozitiv este de competenţa exclusivă a jurisdicţiilor judiciare, ci în contextul analizei conflictului de constituţionalitate, a declarat textul legal atacat ca fiind constituţional doar cu rezerva de interpretare. Altfel spus, textul legal este păstrat în ordinea juridică constituţională doar dacă se interpretează conform exigenţelor impuse de jurisdicţia de contencios constituţional.

Acţiunea poartă asupra unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat direct prin textul din ordonanţa de urgenţă declarată neconstituţională, iar acţiunea a fost introdusă în termenul legal de un an, căci decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 18 aprilie 2012.

Cu toate că pentru prima data în practica jurisdicţiei de contencios constituţional se arată explicit maniera în care se pune în aplicare o decizie pronunţată de Curtea Constituţională, trebuie totuşi reţinut că această limitare temporală a efectelor deciziei nu afectează aplicarea şi incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Şi este aşa, deoarece prejudiciul avut în vedere de dispoziţiile legale menţionate nu poate fi decât anterior momentului publicării deciziei în M. Of. al României, deoarece ulterior acestui moment, conform dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept pentru un termen de 45 de zile, iar după împlinirea acestui termen îşi încetează definitiv efectele, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Din această perspectivă, se poate susţine că deşi jurisdicţia de contencios constituţional limitează efectele deciziei doar la anumite situaţii expres evocate în considerentele Deciziei nr. 223/2012, în aplicarea dispoziţiilor art. 147 din Legea fundamentală, trebuie observat însă că acestea nu influenţează aplicabilitatea şi incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Ipoteza prevăzută la art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este de fapt concretizarea dispoziţiei constituţionale consacrată în art. 126 alin. 6 fraza a doua, conform căreia instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale şi aplicarea dispoziţiei de principiu consacrată la art. 1 alin. (5) din chiar Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform căreia persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii din Ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile prezentei legi.

Astfel fiind, cererea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat direct prin textul din ordonanţa de urgenţă declarată neconstituţională, fundamentată pe art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi declarată a priori inadmisibilă, fiind invocate în acest sens considerentele Deciziei nr. 223/2004, căci ar însemna ca printr-un atare procedeu să se golească de sens şi conţinut dreptul la acţiunea în despăgubiri consacrat chiar de Constituţia României. Jurisdicţia constituţională este gardianul Constituţiei nu detractorul acesteia, or a admite că efectele Deciziei nr. 223/2012 nu se aplică şi pentru acţiunea în despăgubiri înseamnă a încălca flagrant însăşi Constituţia şi ordinea de drept constituţională.

2. Recursurile promovate în cauză;

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâţii Guvernul României şi C.

2.1. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul Guvernul României

Printr-un prim motiv de recurs dezvoltat în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României a susţinut că instanţa de fond, în mod nelegal, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a respins excepţia netimbrării acţiunii de către reclamanţi invocată în cauză, cu motivarea că invocarea acestei excepţii a fost făcută cu rea credinţă.

A mai arătat recurentul că o atare soluţie este nu numai netemeinică şi nelegală dar şi contrară jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului şi în contextul constituţional, potrivit cu care, dreptul de acces la tribunale nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, cum ar fi, în cauză, obligativitatea achitării taxei judiciare de timbru, de care părţile reclamante nu puteau fi exonerate.

Printr-un alt motiv de recurs, dezvoltat în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ale art. 3041 C. proc. civ., acelaşi recurent a susţinut că, prin sentinţa atacată judecătorul fondului a aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, nefiind în cauză întrunite condiţiile referitoare la constatarea neconstituţionalităţii O.U.G. nr. 107/2010, Deciziile nr. 223 şi 224 din 13 martie 2012 fiind decizii prin care Curtea Constituţională a interpretat art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

În legătură cu caracterul atipic al celor două decizii, s-a arătat că acestea nu au avut consecinţele stabilite de Legea nr. 47/1992, iar dispoziţiile art. 253 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 îşi produc în continuare efectele, în acord cu interpretarea Curţii Constituţionale.

În fine, s-a mai arătat că la data pronunţării soluţiei, obiectul pretenţiilor deduse judecăţii fusese realizat astfel că cererea reclamanţilor trebuia respinsă ca atare, urmare a publicării O.U.G. nr. 17/2012, privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuţii de asigurări sociale de sănătate, prin care, fiind reglementate măsuri reparatorii printr-o normă legală specială care prevede, imperativ, modalităţi concrete de punere în executare, stabilind termen, surse bugetare şi responsabilităţi precise, în mod evident, demersul judiciar al reclamanţilor nu mai putea fi finalizat printr-o hotărâre judecătorească. Raportat la pretenţiile deduse judecăţii, prima instanţă avea obligaţia iar nu facultatea de a face aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 17/2012, ca act normativ special adoptat de legiuitor, în temeiul căruia asiguraţii, inclusiv reclamanţii din cauză aveau dreptul de a primi sumele reprezentând diferenţa dintre pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuţie de asigurări sociale de sănătate asupra întregului cuantum al pensiei şi pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuţie de asigurări sociale de sănătate asupra părţii din pensie care depăşeşte nivelul de 740 lei.

2.2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta C.

La rândul său, autoritatea pârâtă C., invocând ca temei de drept al căii de atac exercitate, prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând, ca efect al admiterii recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată, a susţinut că prima instanţă a respins în mod eronat excepţia invocată vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive.

În acest sens recurenta C. a arătat că potrivit art. 256 alin. (2) şi art. 271 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, beneficiarul contribuţiei de asigurări sociale calculate, reţinute şi vizate de către F. Cluj, este E. Călăraşi, C. având în subordine case judeţene de pensii şi E. a Municipiului Bucureşti, care sunt servicii publice, investite cu personalitate juridică.

În fine, recurenta-pârâtă C. a mai arătat că dată fiind adoptarea O.U.G. nr. 174/2012, cererea reclamanţilor apare ca fiind lipsită de obiect.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate;

Analizând hotărârea atacată dar şi recursurile promovate prin prisma motivelor invocate şi în raport de cadrul legal aplicabil, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, în considerarea celor în continuare arătate.

Reclamanţii A. şi B. au învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, cu cererea de obligare în solidar a pârâţilor Guvernul României, D., E. a Judeţului Cluj, C. şi F. Cluj la plata de despăgubiri, către fiecare dintre ei, în echivalentul sumelor ce le-au fost reţinute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie, din data de 1 ianuarie 2011 şi până la 18 aprilie 2012 şi cu acordarea dobânzilor legale, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a despăgubirilor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, înfăţişează, deopotrivă, elementele de fapt generatoare ale prezentului litigiu ca şi argumentele instanţei de fond ce susţin soluţia adoptată astfel că instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune reluarea acestora, în contextul analizei punctuale a motivelor de recurs prezentate de cei doi recurenţi.

3.1. Cu referire la motivele de recurs înfăţişate de recurentul Guvernul României;

3.1.1. Printr-un prim set de critici recurentul Guvernul României a susţinut că prin hotărârea pronunţată prima instanţă a nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Criticile au vizat practic nesocotirea de către instanţa de fond a îndatoririi sale de a verifica îndeplinirea de către reclamanţii intimaţi a obligaţiei ce le revenea, prealabil sesizării instanţei judecătoreşti, de a achita taxa de timbru datorată, conform legii, corespunzător obiectului litigiului de faţă.

Înalta Curte apreciază că raţionamentul dar şi argumentaţia primei instanţe prin care se acordă prioritate şi eficienţă principiului exercitării cu bună credinţă a drepturilor procesuale sunt deplin susţinute în cauză de imposibilitatea obiectivă în care s-au aflat reclamanţii intimaţi, de a determina şi cuantifica, la data formulării acţiunii de faţă, pe temeiul art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, republicată, a sumelor cu privire la care s-a statuat că au fost nelegal reţinute, pentru a se face aplicarea art. 3 lit. m), teza a II-a din Legea nr. 146/1997, cu modificări (în prezent abrogată, dar în vigoare la data cererii de chemare în judecată).

În plus nu se poate susţine că soluţia ce se impunea era cea de anulare a cererii, pentru lipsa timbrajului, câtă vreme această obligaţie prealabilă a fost îndeplinită conform art. 3 lit. m teza 1-a, din actul normativ sus-arătat.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a susţinut recurentul-pârât şi pe considerentul că, în raport de datele concrete ale speţei, se apreciază că a fost respectat echilibrul dintre dreptul statului de a colecta taxele judiciare de timbru şi interesul reclamanţilor de a introduce o acţiune în faţa instanţei competente, pentru valorificarea unor drepturi consacrate legal.

3.1.2. Nici criticile recurentului Guvernul României, circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate şi ca atare nu pot fi primite de instanţa de recurs.

Se susţine în primul rând inadmisibilitatea acţiunii raportat la conţinutul Deciziilor Curţii Constituţionale, nr. 223 şi 234 din 13 februarie 2012, pe considerentul că acestea nu au avut consecinţele stabilite de Legea nr. 47/1992.

Contrar celor arătate de recurent şi în acord cu interpretarea primei instanţe, Înalta Curte apreciază că acţiunea de faţă, întemeiată pe prevederile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, republicată, este admisibilă, fiind întrunite toate cerinţele şi premisele legale prevăzute de textele arătate.

Ceea ce prevalează raportat la deciziile Curţii Constituţionale arătate, este conţinutul şi sensul soluţiei adoptate şi nu, doar formal, modalitatea de exprimare a hotărârii.

Din această perspectivă, cum bine s-a arătat, potrivit Legii nr. 47/1992, Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate poate pronunţa, în esenţă, doar două soluţii, fie de admitere, fie de respingere a sesizării.

Cum prin Deciziile nr. 223 şi 224 din 13 martie 2012, în mod evident s-a procedat la examinarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, cu statuarea efectivă asupra circumstanţelor de legalitate în care o atare prevedere este apreciată ca fiind constituţională, şi Înalta Curte constată că este satisfăcută cerinţa art. 9 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 554/2004, vizând declararea neconstituţionalităţii, nefiind relevantă maniera indirectă în care a ceasta a fost determinată.

Aşa fiind, nu este vorba despre o extindere a aplicării art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, ci chiar de aplicarea acestor prevederi, în spiritul lor şi în conformitate cu sensul şi finalitatea normei juridice.

Nici argumentele recurentului vizând inadmisibilitatea cererii reclamanţilor raportat la considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 319/2012 şi nr. 398/2012, prin care se reţine şi împrejurarea că deciziile de interpretare a art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu pot justifica formularea unor cereri de restituire formulate ulterior de partea asiguraţilor, nu sunt de natură să atragă modificarea hotărârii primei instanţe.

Este adevărat că prin deciziile respective Curtea Constituţională a statuat în modalitatea arătată de recurent, dar nu mai puţin adevărat este că în cauza de faţă nu ne aflăm în prezenţa unor cereri de restituire, în sensul avut în vedere de Curtea Constituţională, ci într-un cadru procesual cu o configuraţie juridică aparte, respectiv cea conferită de art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, ce vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin Ordonanţe ale Guvernului.

Împrejurarea că reclamanţii intimaţi nu au indicat cu exactitate cuantumul despăgubirilor solicitate, făcând trimitere însă la un reper obiectiv şi anume echivalentul sumelor reţinute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie din data de 1 ianuarie 2011 şi până la data de 18 aprilie 2012 nu este de natură, în mod evident, să antreneze modificarea naturii juridice a acţiunii de faţă, respectiv a temeiului de drept invocat.

3.1.3. În fine, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate şi susţinerile privind lipsa de obiect a cererii reclamanţilor intimaţi, la data pronunţării sentinţei, urmare a publicării O.U.G. nr. 17/2012, privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuţii de asigurări sociale de sănătate, pe acelaşi considerent, vizând natura juridică a acţiunii în contencios administrativ de faţă, în despăgubiri în condiţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, şi nu în restituire.

Nu mai puţin însă, din perspectiva punerii în executare a hotărârii pronunţate în contencios, la momentul rămânerii irevocabile a acesteia, se va ţine desigur seama, cel puţin faţă de una din componentele dispozitivului, de sumele dispuse a fi plătite cu titlu de despăgubiri în echivalent al sumelor reţinute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie din data de 1 ianuarie 2011 şi până la 18 aprilie 2012, pentru a se evita efectuarea plăţilor multiple pe temei legal identic şi cu respectarea, în acea fază a procesului civil, a prevederilor O.U.G. nr. 17/2012, sus arătată.

3.2. Cu referire la motivele de recurs înfăţişate de recurenta C.

Printr-un prim motiv de recurs, autoritatea recurentă C. a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocată şi cu ocazia judecăţii în fond.

Înalta Curte apreciază în acord cu cele reţinute pe acest aspect şi de către judecătorul fondului, că legitimarea procesuală pasivă a tuturor autorităţilor citate în cauză a fost şi este justificată de prerogativele diverse dar complementare totodată ale acestora, în ceea ce priveşte calcularea, reţinerea, plata contribuţiei de asigurări de administrare a Fondului unic de asigurări sociale de sănătate, ceea ce face ca hotărârea de faţă să le poată fi deopotrivă opozabilă, mai cu seamă că s-a susţinut de către reclamanţii intimaţi în fundamentarea în drept a cererii lor, existenţa unei obligaţii solidare de răspundere civilă delictuală.

Prin critici distincte, recurenta-pârâtă C., cu referire la fondul cauzei, a susţinut că se impunea ca instanţa de fond să facă în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 17/2012 şi ca atare, să respingă cererea ca rămasă fără obiect.

Dată fiind identitatea acestor critici cu motivul de recurs deja analizat mai sus - a se vedea pct. 3.1.3. din prezenta decizie - Înalta Curte arată că se menţin argumentele înfăţişate în respectivul context, nefiind necesară reluarea acestora.

În considerarea celor mai sus-arătate, ce demonstrează legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, urmează ca Înalta Curte să respingă ambele recursuri declarate în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Guvernul României şi C. împotriva sentinţei civile nr. 475 din 22 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2014.