Administrative silence on religious property retrocession request and unproven damages claims

Decizia nr. 1994/2015

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iunie 2012 pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamantul A. - Prepozit al Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Comisia Specială de Retrocedare, constituită în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, obligarea pârâtului la emiterea unei Decizii cu privire la cererea înregistrată la Comisia Specială de Retrocedare din cadrul fostei Autorităţi pentru Urmărirea Aplicării Unitare a Legii nr. 10/2001 din 28 februarie 2003.

Prin cererea de completare depusă de mandatara Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens la data de 16 septembrie 2013, se solicită obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri pentru prejudiciul produs.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 28 octombrie 2013, reclamantul solicită obligarea pârâtului şi la plata daunelor morale calculate începând cu data de 5 mai 2003 şi până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, în cuantum de 2 euro/zi actualizat cu rata inflaţiei, precum şi la plata de despăgubiri pentru nefolosinţa imobilelor solicitate, respectiv pentru fiecare imobil 2 euro/mp/lună începând cu 17 februarie 2011, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 196/2013/CA-PI din 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul A. - Prepozit al Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să emită decizia cu privire la Cererea de retrocedare din 28 februarie 2003, formulată de reclamant şi a respins, ca nefondate, restul pretenţiilor.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Conform înscrisurilor de la dosar, reclamantul a adresat pârâtului o Cerere de retrocedare, înregistrată la data de 28 februarie 2003, referitoare la imobilele înscrise în CF B., CF C., CF D., CF E., CF F. şi CF G. Sânmartin, cu nr. top. ...

Ulterior formării Dosarului nr. x/2003, s-a purtat o corespondenţă între reclamant şi pârât prin care pârâtul a solicitat completarea dosarului cu diverse înscrisuri considerate necesare de către acesta, iar reclamantul a formulat la rândul său o serie de răspunsuri.

În raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (9) din O.U.G. nr. 94/2000, Curtea de Apel a reţinut că, deşi actul normativ prevede un termen pentru depunerea cererilor de retrocedare, nu este prevăzut un termen de soluţionare a cererilor, situaţie în care instanţa are în vedere, la soluţionarea acţiunii, termenul rezonabil de soluţionare a unei cereri, în accepţiunea Recomandării Consiliului de Miniştri a C.M.C.E., care prevede în art. 7 că "autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinească atribuţiile într-un termen rezonabil", precum şi în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În speţă, intervalul de timp cuprins între data formulării cererii (28 februarie 2003) şi data formulării acţiunii în instanţă (12 iunie 2012) nu poate fi considerat un termen rezonabil în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În sensul nesoluţionării cererii în termenul legal, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel a reţinut că pârâtul nu a răspuns reclamantului în termenul legal, nefiind respectat termenul rezonabil de soluţionare a cererii, întrucât până la momentul soluţionării cauzei, nu s-a formulat un răspuns la Cererea de retrocedare nr. x/2003.

Referitor la capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale şi morale, instanţa a reţinut că sunt nefondate, întrucât, în speţă, reclamantul nu a făcut în vreun fel dovada prejudiciului material sau moral suferit.

Împotriva Sentinţei nr. 196/2013/CA-PI din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Promontoriul Oradea, cât şi pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (în continuare Comisia Specială de Retrocedare).

Cererea de recurs formulată de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu din Promontoriul Oradea - reprezentată de Pr. A. - a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a subliniat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. care o obligau la expunerea motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Arată recurenta că nemotivarea sentinţei pronunţate echivalează cu o nesocotire a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care Curtea Europeană a amintit adesea că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenţie include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, în sarcina instanţei, examinarea efectivă a mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Albina c. România, Cauza Virgil Ionescu c. România).

Cum nemotivarea hotărârii atrage sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a solicitat aplicarea art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deci admiterea recursului cu consecinţa casării cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

S-a precizat că motivele de recurs vor face obiectul unei cereri separate, înlăuntrul termenului de recurs.

Cererea de recurs formulată de Comisia Specială de retrocedare a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat că prin Adresa nr. x/C/2011 a Comisiei i s-a adus la cunoştinţă reclamatei că dosarul este incomplet şi că se vor face demersuri în vederea obţinerii de date despre situaţia juridică a imobilelor ce fac obiectul cererii în cauză şi despre conţinutul cărţii funciare a localităţii Sânmartin. Dovezile acestor demersuri sunt Adresa din 21 decembrie 2011 transmisă Primăriei Comunei Sânmartin, jud. Bihor şi Adresa din 4 octombrie 2013 către OCPI Bihor.

În acest context, recurenta arată că nu se poate vorbi de o atitudine de pasivitate din partea sa şi nici de un refuz nejustificat de soluţionare a Cererii de retrocedare din 28 februarie 2003, aşa cum este acesta definit de art. 2 (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, pentru cota-parte de 349 mp din imobilul identificat cu nr. top. ..., SC H. SA a emis în favoarea reclamantei Decizia din 26 septembrie 2012 prin care s-a hotărât "cedarea unei suprafeţe construite de 43,33 mp situată în oraşul Vlaşcău, în natură spaţiu comercial identificat în CF nr. ..., nr. top. ... (parţial)".

Pentru a dispune astfel, SC H. SA a avut în vedere Decizia I.C.C.J. nr. 1.389 din 17 februarie 2011.

În şedinţa publică din 19 februarie 2015 s-au depus la dosar de către mandatarul recurentei-reclamante "precizări" la recursul declarat de aceasta.

Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a criticilor ambelor recurente, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă pentru cele ce vor fi punctate în continuare.

În privinţa recursului declarat de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Promontoriul Oradea analiza criticilor aduse de aceasta se va face în limitele cererii de recurs declarate şi motivate în termen, respectiv la 12 decembrie 2013, observând că "precizările" la recurs nu au fost depuse înlăuntrul termenului legal de recurs, aşa cum chiar recurenta s-a obligat.

Critica nemotivării sentinţei recurate este neîntemeiată, considerentele hotărârii demonstrând fără dubiu că judecătorul fondului a respectat dispoziţiile art. 265 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivând în fapt şi în drept soluţia/concluzia asupra căreia s-a oprit, concluzie pe care instanţa de control judiciar o apreciază ca legală şi temeinică.

S-a observat, în mod just, că cererea de retrocedare înregistrată la Comisia pârâtă la data de 28 februarie 2003, în temeiul art. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, nu a primit un răspuns până la data formulării acţiunii în contencios administrativ - 12 iunie 2012, şi nici chiar până la data soluţionării cauzei în fond, ceea ce este contrar art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi nu în ultimul rând art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a CMCE, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat "Principiul acţionării într-un termen rezonabil", potrivit căruia "Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinească atribuţiile într-un termen rezonabil". De asemenea, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care defineşte noţiunea de "termen rezonabil".

Or, intervalul de timp scurs între data depunerii cererii de retrocedare şi data formulării acţiunii în justiţie nu poate fi considerat un termen rezonabil, chiar în condiţiile complexităţii cererii de retrocedare.

În privinţa cererii completatoare a acţiunii, având ca obiect obligarea comisiei pârâte la plata de despăgubiri pentru prejudiciul adus, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că în lipsa unor dovezi privind un eventual prejudiciu material sau moral, o asemenea cerere nu poate fi admisă, astfel că în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 acţiunea a fost admisă în parte, fiind obligată pârâta să emită decizie cu privire la cererea de retrocedare în discuţie, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările ulterioare.

Nu sunt întemeiate nici criticile formulate de Comisia Specială de Retrocedare, pentru motivele deja expuse, devenind irelevante demersurile demarate în anii 2011 şi 2013 în condiţiile în care cererea de retrocedare datează din anul 2003. Totodată, împrejurarea că pentru cota parte de 349 mp deja s-a emis decizia de despăgubire în favoarea Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens din Promontoriul Oradea de către SC H. SA la data de 3 iulie 2012, prin cedarea unei suprafeţe construite de 43,33 mp situată în oraşul Vascău, judeţul Bihor, cum însăşi reclamanta recunoaşte prin acţiune, nu este relevantă la acest moment, câtă vreme prin dispozitivul sentinţei Comisia pârâtă a fost obligată să emită decizie, fără a se impune în vreun fel şi conţinutul acestui act administrativ individual.

Faţă de cele expuse, având în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Promontoriul Oradea şi Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva Sentinţei nr. 196/2013/CA-PI din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2015.

Procesat de GGC - N