Expiration of six-month limitation period for administrative contract possession claims after conciliation

Decizia nr. 179/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la punerea în posesie a reclamantei asupra terenului aferent C. Vităneşti, în suprafaţă de 77,7091 ha, conform contractului de concesiune din 16 februarie 2007.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 707 din 15 februarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind prescris dreptul la acţiune.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că cererea reclamantei priveşte executarea obligaţiei contractuale asumată de autoarea pârâtei prin contractul de concesiune din 16 februarie 2007, de punere în posesie a reclamantei asupra terenului concesionat în suprafaţă de 77,7091 ha pe care sunt amplasate activele amenajării piscicole „Pepiniera Vităneşti” sau aferent acestei amenajări. Terenul în cauză se găseşte, cel puţin în parte, în domeniul public al statului (respectiv terenul aflat sub luciul de apă aferent activelor vândute), ceea ce atrage calificarea contractului părţilor ca fiind un contract administrativ având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Aşa cum au arătat ambele părţi, în legătură cu executarea acestor obligaţii contractuale, reclamanta a urmat procedura concilierii prealabile, încheindu-se procesul verbal din 26 aprilie 2011 la sediul B., conform căruia B. s-a angajat să realizeze punerea în posesie a reclamantei asupra terenului aflat sub luciul de apă aferent activelor dobândite de reclamantă până la data de 31 mai 2011.

În conformitate cu art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cererea prin care reclamanta urmăreşte recunoaşterea dreptului pretins, de a fi pusă în posesie asupra terenului concesionat, putea fi introdusă în termen de 6 luni de la data încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii.

Conform alin. 5, termenul prevăzut la alin. (1) este un termen de prescripţie.

Raportat la aceste dispoziţii legale, Curtea de Apel a constatat întemeiată excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamantei, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 20 septembrie 2012, cu depăşirea termenului legal de 6 luni, care a început să curgă de la data de 26 aprilie 2011, motiv pentru care, admiţând excepţia, a respins cererea ca fiind prescris dreptul la acţiune.

Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului recurenta a arătat că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul ca a înaintat mai multe cereri şi notificări în decursul anului 2012, toate în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului, cereri care pot fi considerate, fiecare în parte, o încercare de a soluţiona amiabil litigiu

Astfel, la data de 07 august 2012, administratorul reclamantei s-a prezentat la sediul pârâtei şi a depus o cerere de punere în posesie a terenului, cerere înregistrată la 07 august 2012.

De asemenea, la data de 29 august 2012, a trimis o noua notificare prin care a solicitat punerea în posesie. Toate adresele şi notificările, precum şi întâlnirile avute la sediul pârâtei au fost efectuate în scopul soluţionării pe cale amiabilă a litigiului, putând fi astfel interpretate ca invitaţii la conciliere directă.

Pârâta nu a înţeles să răspundă în vreun fel, deşi reclamanta a notificat-o cu privire la intenţiile sale. Chiar dacă documentele şi adresele menţionate mai sus nu îndeplinesc, din punct formal toate condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., nerespectarea unora dintre prevederile normei menţionate nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedeşte vreo vătămare.

În situaţia în care poziţia pârâtei a fost în mod evident exprimată în cadrul procesului, se poate observa că aceasta nu a invocat excepţia pretinsei lipse a concilierii directe pentru a contracara acţiunea, fapt de unde reiese că aceasta a înţeles notificările în acelaşi sens. Mai mult decât atât, însăşi pârâta recunoaşte prin întâmpinarea depusă la dosar faptul că punerea în posesie nu s-a putut realiza din cauza faptului că ea, pârâta, nu şi-a respectat obligaţia de a diminua suprafaţa terenului ce face obiectul contractului de concesiune din 15 septembrie 2003 încheiat cu SC D. SRL. Atâta timp cât terenul nu a fost pus în posesie din vina pârâtei-intimate, prescripţia nu a început să curgă.

Recurenta contestă sentinţa şi în ceea ce priveşte respingerea ca tardiv introdus a capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziei de reziliere unilaterală a contractului.

Se mai arată că instanţa nu a ţinut cont de faptul că această decizie a fost depusă la termenul din data de 14 decembrie 2012 de către pârâtă, iar cererea de anulare a acestei decizii a fost înregistrată la termenul imediat următor. Recurenta consideră nelegală hotărârea instanţei de a admite excepţia tardivităţii modificării acţiunii, având în vedere faptul că şi-a completat acţiunea în urma deciziei de reziliere a contractului, strâns legată de obiectul prezentului dosar.

Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004:

„(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(2)1 În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2).

(3) În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).

(4) Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.”

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că acţiunea este prescrisă.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că termenul a început să curgă de la data de 26 aprilie 2011, când a fost efectuată plângerea prealabilă.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată trebuia formulată cel mai târziu până la data de 26 octombrie 2011.

Or, reclamanta a formulat cererea la data de 20 septembrie 2012, cu mult peste termenul stabilit de textele legale sus citate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 707 din 15 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2014.