Denial of operating license renewal for insolvent security company: proportionality of tax debt requirement versus judicial reorganization

Decizia nr. 178/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu B. - C. - D., a solicitat obligarea pârâtei la reînnoirea Licenţei de funcţionare din 30 septembrie 2005.

Prin sentinţa civilă nr. 1199 din 21 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B. - C. - D. şi a obligat pârâtul la reînnoirea licenţei de funcţionare din 30 septembrie 2005.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta este o societate comercială,specializată în domeniul pazei obiectivelor, bunurilor,valorilor şi protecţia persoanelor,care potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, funcţionează în baza licenţei eliberate de C.

Potrivit art. 7 din Anexa 1 la H.G. nr. 1010/2004 pentru aprobarea normelor metodologice şi a documentelor prevăzute la art. 69 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, cu modificările şi completările ulterioare, societăţile pot solicita, prin inspectoratul judeţean de poliţie sau, după caz, prin E. a Municipiului Bucureşti, C. - D. reînnoirea la fiecare 3 ani a licenţei de funcţionare.

În conformitate cu dispoziţiile legale anterior menţionate,la data de 26 iulie 2011,reclamanta a solicitat reînnoirea licenţei de funcţionare din 30 septembrie 2005, însă pârâtul a refuzat să dea curs cererii acesteia motivat de împrejurarea că societatea are obligaţii de plată către bugetul consolidat de stat şi,astfel, nu îndeplineşte obligaţia prevăzută de art. 7 lit. c) teza a doua din H.G. nr. 1010/2004.

Curtea de Apel a reţinut că,într-adevăr, din certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011 emis de G. Timişoara şi depus de către reclamantă odată cu întreaga documentaţie aferentă cererii de reînnoire a licenţei de funcţionare, reiese ca SC A. SRL figurează cu o obligaţie de plată în cuantum de 1.217.490 lei.

Pe de altă parte, însă, se constată că reclamanta se află în procedura insolvenţei generale, prevăzută de Legea nr. 85/2006,prin sentinţa civilă nr. 1586 din 28 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş pronunţată în Dosarul nr. x/30/2010, fiind confirmat planul de reorganizare al activităţii acesteia.

Prin procesul-verbal din data de 11 martie 2011, încheiat de reclamantă, prin administratorul judiciar, şi creditoarea G. Timişoara, în conformitate cu dispoziţiile sentinţei civile nr. nr. 1586 din 28 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş s-a constatat respectarea graficului de plăţi din cadrul planului de reorganizare şi virarea către creditoarea G. Timişoara a sumei de 100.000 lei, reprezentând datorii la bugetul statului.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, a reieşit că, ulterior datei de 20 iulie 2011, aceasta a continuat să achite din datoriile la bugetul de stat.

Curtea de Apel a reţinut că refuzul de reînnoire al licenţei de funcţionare a reclamantei, lipseşte de orice efecte juridice procedura derulată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006 şi, implicit, scopul pentru care a fost edictată,anume acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.

În acest context, instanţa de fond a admis că, în raport de dispoziţiile art. 7 lit. c) din H.G. nr. 1010/2004, pentru reînnoirea licenţei este necesar ca solicitantul să prezinte dovada achitării taxelor şi impozitelor la zi,însă respingerea cererii reclamantei este rezultatul unei interpretări rigide a textului de lege anterior menţionat de către pârât, în dezacord cu scopul edictării normei (asigurarea efectuării plăţilor la bugetul de stat), de vreme ce nu ţine cont de situaţia particulară a reclamantei, care, aflată într-o procedură de reorganizare judiciară, îşi desfăşoară activitatea în baza unui plan şi a unui grafic al plăţilor datoriilor, pentru care s-au specificat şi termenul de plată, aprobate de creditorul G. Timişoara.

Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul C. declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că intimata - reclamantă SC A. SRL a deţinut licenţa de funcţionare din 30 septembrie 2005, reînnoită la termenul de 3 ani, cu valabilitate până la data de 30 septembrie 2011.

În urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că societatea are obligaţii de plată către bugetul consolidat de stat, fapt ce rezultă din certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011, astfel că aceasta nu îndeplineşte obligaţia prevăzută de art. 7 lit. c) teza a II-a din H.G. nr. 1010/2004 pentru reînnoirea licenţei de funcţionare.

Prin adresa C. - D. din 16 septembrie 2011 s-a comunicat intimatei - reclamante faptul că licenţa de funcţionare din 30 septembrie 2005 nu a fost reînnoită întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru reînnoirea licenţei de funcţionare, respectiv nu se face dovada achitării taxelor şi impozitelor, conform art. 7 lit. c) din H.G. nr. 1010/2004, în cadrul procedurii de reînnoire a licenţei fiind încălcate şi prevederile art. 10 din Anexa nr. 1 a H.G. nr. 1010/2004.

Referitor la declanşarea procedurii de insolventă a societăţii recurentul arată că, potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006 care reglementează acest domeniu, cu modificările şi completările ulterioare: „Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă."

În acest context, până la finalizarea procedurii de reînnoire a licenţei funcţionare, administratorul special şi cel judiciar trebuiau să dispună măsuri pentru achitarea taxelor şi impozitelor astfel încât societatea să-şi poată continua activitatea.

Procedura reorganizării judiciare nu reeşalonează plata taxelor şi impozitelor şi nu oferă vreo protecţie specială, sens în care în certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011 se menţionează obligaţii de plată în valoare de 1.217.490 lei.

Mai mult decât atât, Poliţia Română nu are competenţă să interpreteze anumite documente emise de alte autorităţi ale statului, astfel că la data de 16 septembrie 2011 D. nu putea decât să constate că intimata - reclamantă nu îndeplinea condiţia prevăzută de art. 7 lit. c) din Anexa nr. 1 a H.G. nr. 1010/2004, deoarece figura cu datorii la bugetul de stat în valoare de 1 217 490 lei.

Dovada plăţii taxelor şi impozitelor trebuia făcută în momentul solicitării reînnoirii licenţei de funcţionare şi această dovadă se face prin Certificatul de atestare fiscală eliberat de E. din municipiul Timişoara.

În acest context, instanţa de fond a interpretat extensiv prevederile art. 7 lit. c) teza a II-a din H.G. nr. 1010/2004 considerând că acestea pot fi aplicabile societăţilor specializate de pază cu datorii la bugetul consolidat de stat dar aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006. Astfel, se poate observa faptul că normele juridice civile care conţin enumerări limitative nu pot fi interpretate extensiv.

Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”, excesul de putere fiind definit în art. 2 alin. (1) lit. n): „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Din interpretarea prevederilor legale citate, rezultă că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorităţii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare raţională a acesteia, pentru că principiul proporţionalităţii măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit, impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporţionate în raport cu scopurile vizate (Curtea Europeană a Dreptului Omului, cauza Buzescu c. României, hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).

În cauză, unica probă pe care autoritatea emitentă şi-a fundamentat opţiunea a constat în certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011, eliberat de G. Timişoara, potrivit căruia societatea figura în evidenţele fiscale cu obligaţii de plată către bugetul de stat în valoare totală de 1.217.490 lei, nefiind luate în considerare argumentele privind situaţia concretă a recurentei - reclamante, aflată în procedura insolvenţei generale (sentinţa civilă nr. 1586/2010 a Tribunalului Timiş).

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect nu a a interpretat literal şi restrictiv sintagma „dovada achitării taxelor şi impozitelor”, cuprinsă în art. 7 lit. c) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004. Aceasta a efectuat un test de proporţionalitate în care a luat în considerare, pe de o parte, scopul urmărit prin instituirea acestei condiţii, constând în disciplinarea comportamentului fiscal al solicitanţilor de autorizaţii, pe de altă parte, situaţia concretă a unui contribuabil aflat în procedură de reorganizare din punctul de vedere al exigibilităţii obligaţiilor sale fiscale şi, în fine, efectele pe care interzicerea continuării activităţii le-ar avea asupra posibilităţilor reale şi efective de respectare a planului de reorganizare.

În acest sens, instanţa de control judiciar constată că refuzul rezolvării cererii reclamantei, analizat în raport cu circumstanţele în care a fost exprimat, astfel cum au fost descrise mai sus, şi cu consecinţele drastice pe care le produce asupra activităţii societăţii aflate în reorganizare, are caracter excesiv în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere şi faptul că în prezent, normele metodologice nu mai prevăd obligaţia societăţilor de a prezenta dovada efectuării plăţilor la bugetul de stat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 1199 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2014.