Supplementary building tax on foreclosed lease asset: revaluation value and inventory classification under Fiscal Code

Decizia nr. 168/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Municipiul Iaşi - prin Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi, în temeiul art. 218 C. proc. fisc. raportat la prevederile art. 1, 8 şi 15 din Legea nr. 554 /2004, privind contenciosul administrativ, anularea Dispoziţiei nr. 514 din 03 iunie 2013, emisă de Primarul municipiului Iaşi, prin care a fost respinsă contestaţia prealabilă formulată de reclamanta ca neîntemeiată, ca şi anularea Deciziei de impunere nr. 11856J din 08 februarie 2013 şi pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.728.221 lei, reprezentând impozit pe clădiri stabilit suplimentar de plată, aferent imobilului proprietatea reclamantei, situat în intravilanul Municipiului Iaşi, jud. Iaşi. Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 575.074 lei, achitată în temeiul deciziei de impunere contestată, precum şi a dobânzilor aferente acestei sume.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 531 din 14 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de SC A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi - prin Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi, a anulat Decizia de impunere nr. 11856J din 08 februarie 2013 şi Dispoziţia nr. 514 din 03 iunie 2013 şi a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 576.074 lei, actualizată cu dobânda fiscală.

3. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate

Împotriva Sentinţei civile nr. 531 din 14 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Municipiul Iaşi a declarat recurs.

În esenţă, prin motivele de recurs înfăţişate, cu privire la care, prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., s-a reţinut că pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., conform art. 189 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul Iaşi -Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale/Primarul Municipiului Iaşi a susţinut că instanţa de fond a aplicat în mod eronat prevederile legale incidente, cu referire specială la art. 253 alin. (3) din C. fisc.

S-a arătat astfel că, raportat la aceste prevederi şi la pct. 52 alin. (1) lit. e) şi pct. 57 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, rezultă cu evidenţă că pentru a beneficia de cota de impozitare de 0,95% corespunzătoare clădirilor reevaluate în ultimii trei ani anterior anului fiscal de referinţă, reevaluarea trebuie înregistrată în contabilitatea persoanei juridice ca o acţiune de reevaluare potrivit legislaţiei contabile în vigoare.

În opinia recurentului-pârât, instanţa de fond, deşi a reţinut că intimata-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie la data de 18 decembrie 2007, consideră contrar art. 253 alin. (3) din C. fisc. că valoarea de inventar a imobilului în discuţie la data de 18 decembrie 2007, este valoarea înregistrată în contabilitate, la data de 30 septembrie 2010, respectiv data la care intimata a preluat silit imobilul, ca efect al rezilierii contractului de leasing financiar.

4. Apărările intimatei-reclamante A. SA

Intimata-reclamantă A. SA a formulat întâmpinare faţă de recursul promovat solicitând respingerea acestuia ca nefondat cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate, ca temeinică şi legală în ceea ce priveşte anularea actelor atacate, respectiv Decizia de impunere nr. 11856 J din 8 februarie 2013 şi Dispoziţia nr. 514 din 3 iunie 2013.

În contextul unei succinte prezentări cronologice a modalităţii de dobândire a imobilului în discuţie şi a operaţiunilor de reevaluare, recurenta intimată a prezentat o serie de argumente în combaterea motivelor de recurs, arătând totodată, prin concluziile orale susţinute de reprezentantul legal la data pronunţării deciziei de faţă, şi că înţelege să se prevaleze de puterea lucrului judecat, raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - SCAF nr. 3843 din 16 octombrie 2014.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor recurentului-pârât, faţă de prevederile legale incidente cauzei dar raportat şi la apărările intimatei-reclamante, incluzând precedentul judiciar faţă de care a şi susţinut puterea de lucru judecat, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurentul-pârât şi-a întemeiat criticile şi susţinerile cuprinse în cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, recurentul a susţinut că prima instanţă, dispunând prin sentinţa atacată anularea Deciziei de impunere nr. 11856J din 8 februarie 2013 şi a Dispoziţiei nr. 514 din 3 iunie 2013, a nesocotit prevederile art. 253 din C. fisc. şi pe cele corespunzătoare din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal (pct. 52. (1) şi pct. 57 alin. (4), vizând tratamentul contabil ce se impunea a fi aplicat de societatea intimată imobilului în discuţie, preluat silit ca efect al rezilierii unui contract de leasing financiar.

Constatând, cu titlu prealabil, că recurentul-pârât, prin motivele de recurs şi-a reiterat practic apărările şi susţinerile prezentate şi cu ocazia judecăţii în fond, cărora prin sentinţa atacată li s-a răspuns, astfel cum o demonstrează chiar cuprinsul sentinţei atacate, Înalta Curte arată că nu pot fi primite criticile recurentului, raportat chiar la conţinutul prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, întrucât impozitul pe clădiri în sumă de 1.728.221 lei, stabilit în sarcina intimatei-reclamante prin Decizia de impunere contestată se referă la anul 2013, în speţă sunt aplicabile următoarele prevederi ale Codului fiscal, valabile pentru anul 2013, respectiv prevederile din normele metodologice de aplicare:

Art. 253 alin. (5) din C. fisc. conform căruia - "în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică".

Art. 253 alin. (6) lit. b) din C. fisc., conform căruia "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă".

Pct. 52 alin. (1) lit. e) din Normele de aplicare a art. 253 din C. fisc. conform căruia "Prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înţelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, şi care, după caz, poate fi [...] valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziţii legale".

Pct. 57 alin. (2) din Normele de aplicare a art. 253 din C. fisc. conform căruia "pentru persoanele juridice, în cazul în care ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ a clădirii, valoarea este determinată pe baza reevaluării, valoarea rezultata din reevaluare va sta la baza calculării impozitului pe clădiri".

- Pct. 57 alin. (3) din Normele de aplicare a art. 253 din C. fisc. conform căruia "în cazul contractelor de leasing financiar care se reziliază, impozitul pe clădire este datorat de locator începând cu data încheierii procesului verbal de predare a bunului sau a altor documente similare care atestă intrarea bunului în posesia locatorului ca urmare a rezilierii contractului de leasing. Impozitul se stabileşte pe baza valorii la care clădirea este înregistrată în contabilitatea locatorului".

Faţă de aceste prevederi, rezultă, ca primă constatare şi în opinia Înaltei Curţi că, de la data reevaluării, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, indiferent de modalitatea în care imobilul este înregistrat în contabilitatea societăţii, deoarece Codul fiscal nu face distincţie în această privinţă.

Totodată, faţă de prevederile Reglementărilor contabile, la care a făcut referiri detaliate şi judecătorul fondului (Ordinele BNR nr. 13/2008 şi respectiv Ordinul nr. 27/2011), incidente faţă de specificul activităţii desfăşurate de societatea intimată (societate de leasing) este de reţinut, contrar susţinerilor recurentului-pârât că, urmare şi ca efect al rezilierii contractului de leasing, imobilul în discuţie a reintrat în posesia intimatei-reclamante la data de 30 septembrie 2010, fiind înregistrat în contabilitatea societăţii la valoarea de achiziţie, de 4.320.553,31 lei, adică valoarea din 18 decembrie 2007, impunându-se ca bunurile reposedate în atare condiţiuni să fie, obligatoriu, înregistrate în contabilitate ca active circulante, şi anume stocuri, neîntrunind condiţiile impuse de legislaţia contabilă pentru a fi considerate active imobilizate.

Înalta Curte, raportat la contextul factual al cauzei şi faţă de prevederile legale aplicabile reţine, în acord cu judecătorul fondului, că obligaţia impusă reclamantei-intimate de a plăti o cotă majorată de impozit este nelegală deoarece imobilul a fost reevaluat, chiar de două ori, în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă (2013), la 20 octombrie 2010, respectiv la 24 iulie 2012, valoarea rezultată din reevaluare fiind înregistrată în contabilitatea Societăţii. Cota de impozit plătită de intimată a fost aplicată la valoarea rezultată din raportul de reevaluare, ce nu a fost contestat nici măcar de pârâtă. Imobilul a fost înregistrat în contabilitate, în mod corect, ca stoc, pentru că acesta era destinat revânzării, ca activ circulant, iar nu utilizării ca mijloc fix.

Recurenta-pârâtă a considerat, în mod nelegal, că intimata a înregistrat în mod greşit imobilul în categoria stocuri şi că nu ar fi efectuat reevaluarea imobilului timp de 5 ani consecutivi, aplicând eronat o cotă majorată de impozit pe clădiri de 40% pentru anul 2013 asupra costului de achiziţie al imobilului şi nu asupra valorii reevaluate, rezultate din raportul de evaluare.

Faţă de aceste aspecte, este evident că DEFPL Iaşi a majorat în mod nelegal atât baza de impunere, cât şi cota de impunere, pentru calcularea impozitului pe clădiri aferent imobilului datorat de intimata-reclamantă în anul 2013, stabilind o obligaţie suplimentară nelegală şi netemeinică.

Relevanţă prezintă, în opinia instanţei de recurs şi împrejurarea că soluţia instanţei de fond este concordantă cu opinia întocmita de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia de Legislaţie şi Reglementări Contabile cu nr. 377.273/04.2012, formulată ca răspuns la Adresa nr. ALB/10 din 20 martie 2012, formulată de Asociaţia Societăţilor Financiare - ALB România, cu referire la "aplicarea corectă şi unitară a prevederilor Codului Fiscal la nivelul direcţiilor teritoriale de impozite şi taxe", în ceea ce priveşte situaţiile în care contractele de leasing financiar sunt încheiate cu obligativitatea reposedării bunului de către finanţator, situaţie în care s-a aflat şi intimata-reclamantă.

Conform răspunsurilor primite de la autoritatea în materie competentă să ofere o interpretare autentică a acestor dispoziţii legale, s-a arătat că "înregistrarea în contabilitatea finanţatorului, ca stoc, se face conform reglementarilor contabile în vigoare aplicabile instituţiilor financiare nebancare, stabilite de Ordinul B.N.R. nr. 13/2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituţiilor de credit, instituţiilor financiare nebancare şi Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar".

Direcţia de Legislaţie şi Reglementări Contabile a mai arătat că "din punct de vedere contabil, potrivit art. 4 alin. (3), lit. a) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată cu modificările ulterioare, normele şi reglementările contabile pentru instituţiile financiare nebancare, definite potrivit reglementarilor legale, se elaborează şi se emit de către BNR cu avizul Ministerul Finanţelor Publice."

În fine, nu mai puţin semnificativă în sensul reţinerii temeiniciei şi legalităţii hotărârii primei instanţe este precedentul judiciar invocat de intimata-reclamantă cu referire la impozitul pe anul 2012, aferent aceluiaşi imobil.

Astfel, Decizia de impunere nr. 12747 J din 16 ianuarie 2012 prin care a fost stabilită cota majorată de impozit de 20%, aferentă anului 2012, a fost anulată de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 1223 din 3 aprilie 2012, menţinută prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - SCAF nr. 3843 din 16 octombrie 2014.

Întrucât în această decizie a fost analizată o situaţie de fapt dar şi de drept identică celei deduse judecăţii în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că în litigiul de faţă operează o veritabilă prezumţie de lucru judecat, noţiunea de proces echitabil consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului impunând ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, să aibă caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, în caz contrar încălcându-se principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, faţă de dezlegarea dată în litigiul anterior, construit pe premise factuale identice şi raportat la aceleaşi prevederi legale incidente, Înalta Curte reţine, o dată în plus, netemeinicia criticilor recurentului-pârât.

Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, şi a art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul de faţă, cu acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-reclamante, în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în cuantum de 5.000 lei, reducerea operată fiind generată tocmai de circumstanţele cauzei, sus-expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Iaşi prin Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 531 din 14 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. SA, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2016.

Procesat de GGC - NN