Appeal against competition authority sanction for taxi tariff cartel dismissed; fine upheld.

DECIZIA nr. 1390/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată la 14 februarie 2011, reclamanta SC A. SA Constanţa a solicitat anularea Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei, prin care s-a constatat că în perioada iulie 2004 - august 2008 a încălcat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin realizarea unor înţelegeri şi practici concertate, având ca obiect majorarea tarifelor pentru serviciile de persoane în regim de taxi în municipiul Constanţa şi a fost sancţionată cu amendă contravenţională în sumă de 45.955 lei, reprezentând 6% din cifra de afaceri.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că pârâtul a făcut o greşită individualizare a sancţiunii aplicate şi să fie redus cuantumul amenzii contravenţionale.

Reclamanta a solicitat de asemenea suspendarea executării Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 în privinţa sa până la soluţionarea cererii de anulare.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că nu a existat o înţelegere pe orizontală şi nicio coordonare a comportamentului anticoncurenţial, ci o simplă supunere voluntară la dispoziţiile autorităţii administraţiei publice locale, avându-se în vedere că transporturile de persoane sau de bunuri în regim de taxi constituie un serviciu public de interes local, ceea ce exclude răspunderea contravenţională.

Reclamanta a învederat că efectuează servicii de dispecerat şi nu deţine autorizaţii pentru transportul în regim de taxi, astfel că stabilirea tarifelor în regim de taxi nu o avantajează şi nici nu o dezavantajează, obţinând în perioada examinată de pârât numai venituri accesorii din activitatea de dispecerat, fără relevanţă economică majoră.

Raportat la împrejurarea că autoritatea administraţiei publice locale, competentă să administreze aplicarea Legii nr. 38/2003 nu numai că nu a interzis activităţile sancţionate de Consiliul Concurenţei, dar le-a încurajat, reclamanta a susţinut că nu se poate reţine vinovăţia sa sub forma intenţiei, fiind de bună-credinţă în continuarea activităţii sale.

Sub acest aspect, reclamanta a considerat că nu se poate reţine vinovăţia sa în săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, ceea ce determină neîntrunirea conţinutului constitutiv al contravenţiei, prin lipsa elementului subiectiv şi în consecinţă, nu poate fi angajată răspunderea contravenţională a societăţii.

În subsidiar, s-a arătat că aspectele învederate sunt de natură să conducă la reducerea amenzii, excesivă în raport cu situaţia de fapt şi cu forma elementului subiectiv al faptelor care pot fi reţinute în sarcina reclamantei, constatându-se că pârâtul a efectuat o greşită individualizare a sancţiunii aplicate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Constanţa, constatând legalitatea Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 prin care Consiliul Concurenţei a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă contravenţională în sumă de 45.955 lei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

Instanţa de fond a respins apărarea reclamantei privind lipsa vinovăţiei sale în ceea ce priveşte participarea la înţelegerea anticoncurenţială de a stabili acelaşi tarif prin contractele de dispecerizare taxi în perioada mai 2008 - septembrie 2009, reţinându-se că două asociaţii profesionale şi patronale şi 10 agenţi economici care desfăşurau activitatea de dispecerizare taxi, printre care şi reclamanta, au realizat o înţelegere anticoncurenţială de a stabili acelaşi tarif prin contractele de dispecerizare.

În perioada respectivă, agenţii economici care asigurau dispecerizarea activităţii de taxi şi-au coordonat comportamentul pe piaţă, stabilind în mod concertat atât tariful de distanţă, cât şi celelalte tarife care rezultă din acesta.

Astfel s-a reţinut că practicile anticoncurenţiale în cauză reprezintă o restricţionare gravă a concurenţei, intrând sub incidenţa interdicţiilor instituite de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, conform cărora, sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau o parte a acesteia, în special cele care urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare a tarifelor.

Apărarea reclamantei privind justificarea comportamentului său anticoncurenţial prin respectarea legislaţiei în vigoare care impunea stabilirea tarifelor minime de către autorităţile administrative locale a fost respinsă de prima instanţă, reţinându-se că, Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere nu a prevăzut posibilitatea fixării unor tarife minime.

Judecătorul fondului a avut în vedere că şi la nivel comunitar s-a statuat că, fixarea unui tarif minim, chiar a unuia care constituie o ţintă sau o recomandare, afectează concurenţa, deoarece permite participanţilor să anticipeze cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de preţuri urmărită de concurenţii lor (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C8/72 Vereeniging van Cementhandlaren, parag. 21).

O astfel de înţelegere pe orizontală privind tarifele reprezintă, prin urmare, o gravă restricţionare a concurenţei, având ca efect o creştere a tarifelor pe piaţă şi restricţionarea posibilităţilor de alegere pe care le are consumatorul final.

De asemenea, s-a reţinut că, libertatea reclamantei de a-şi stabili propriile tarife nu a fost îngrădită de prevederile Hotărârilor nr. 464/2004 şi nr. 181/2007 ale Consiliului local al municipiului Constanţa, care stabileau tariful minim şi tariful maxim, deoarece reclamanta avea posibilitatea fixării unui tarif propriu între limita minimă şi cea maximă, tarif determinat de costurile sale specifice (costuri diferite de la un agent economic la altul, în funcţie de tipul de maşină folosit, de tipul de combustibil etc.).

Instanţa de fond a considerat că răspunderea contravenţională nu poate fi înlăturată decât în cazul în care legislaţia naţională ar îngrădi în mod absolut posibilitatea stabilirii de către agentul economic a propriilor tarife, dar în cauză, faptele anticoncurenţiale au fost doar favorizate de legislaţia naţională, motiv pentru care reclamanta a şi beneficiat de o reducere de 5% a nivelului de bază al amenzii, tocmai ca rezultat al aplicării ca circumstanţă atenuantă a faptului că încălcarea regulilor de concurenţă a fost favorizată de acţiunile administraţiei publice locale.

În acest context, a fost respinsă susţinerea reclamantei cu privire la lipsa vinovăţiei pentru participarea sa la cartel, reţinându-se că existenţa unui element favorizant în legislaţia naţională pentru săvârşirea unei fapte anticoncurenţiale nu determină înlăturarea răspunderii contravenţionale.

Motivul de anulare argumentat de reclamantă prin faptul că stabilirea tarifului la nivel minim a fost rezultatul adoptării unui comportament imitativ de către agenţii economici în cauză a fost respins pe baza probelor existente în dosarul de investigaţie şi din care reiese în mod clar că fixarea tarifelor pentru serviciile de transport în regim de taxi reprezintă rezultatul unor înţelegeri şi/sau practici concertate .

Conform regulilor de concurenţă, s-a avut în vedere că, fiecare operator economic trebuie să-şi determine în mod independent politica pe care intenţionează să o adopte pe piaţa pe care acţionează şi deşi această cerinţă de independenţă nu aduce atingere dreptului agenţilor economici de a se adapta în mod inteligent la condiţiile existente şi de a anticipa comportamentul anticoncurenţial, s-a reţinut că este strict interzis orice contact direct sau indirect între operatori având ca obiect sau efect fie influenţarea comportamentului pe piaţă al unui concurent real sau potenţial, fie dezvăluirea către un concurent a comportamentului pe care a hotărât să-l adopte sau intenţionează să-l adopte pe piaţă (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cauza T - 303/02, Westfalen Gassen Nederland BV vs. Comisia, pct. 121).

Susţinerea reclamantei privind lipsa vinovăţiei sale pentru că prestează servicii de dispecerat, iar nu de transport a fost respinsă de prima instanţă cu motivarea că, în mod corect, autoritatea de concurenţă a stabilit vinovăţia dispecerilor participanţi la cartel, întrucât tarifele minime au fost propuse autorităţii publice locale de către asociaţiile profesionale şi patronale din domeniu prin Protocolul nr. 141.273 din 13 noiembrie 2003, la încheierea căruia a participat şi B. - Filiala Constanţa.

Instanţa de fond a constatat şi existenţa intenţiei în săvârşirea faptei contravenţionale prin participarea reclamantei la încheierea Protocolului nr. 141.273 din 13 noiembrie 2003, prin care tarifele minime au fost propuse autorităţii publice locale, ca urmare a stabilirii acestora între dispecerii în cauză. În atare situaţie, s-a considerat că, la momentul realizării faptelor anticoncurenţiale, reclamanta a prevăzut rezultatul faptei sale.

Cererea reclamantei de diminuare a cuantumului amenzii a fost respinsă, constatându-se că amenda aplicată a fost stabilită în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996 şi ale Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art. 51 din Legea nr. 21/1996, publicate în M. Of. nr. 638/10.09.2010.

Modalitatea de individualizare a sancţiunii în cauză, prin aplicarea unei amenzi în procent de 6% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2009, a fost considerată de judecătorul fondului ca fiind conformă criteriilor de individualizare stabilite prin instrucţiuni, deoarece prin cuantumul amenzii aplicate s-a urmărit atât sancţionarea comportamentului agentului economic vinovat, dar şi descurajarea unor posibile comportamente similare pe viitor.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC A. SA Constanţa, solicitând în principal, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare pentru corecta stabilire a stării de fapt, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii şi anulării Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 emisă de Consiliul Concurenţei.

Casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare s-au solicitat cu motivarea că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde în mod complet premisele de fapt care au condus la soluţia cuprinsă în dispozitiv, nerealizând o analiză a probelor administrate de părţi aplicată chestiunilor de esenţă ale raporturilor juridice deduse judecăţii şi nu s-a realizat clarificarea situaţiei de fapt.

În dezvoltarea acestei prime critici s-a arătat că:

- instanţa de fond a înlăturat în mod greşit declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cu motivarea că susţinerile lor nu se coroborează cu celelalte probe administrate, ceea ce nu constituie un argument pentru înlăturarea depoziţiilor, ci impune analiza lor în context pentru lămurirea deplină a împrejurărilor cauzei, cu atât mai mult cu cât este necontestat că recurenta a prestat numai servicii de dispecerizare, nu şi servicii de transport în regim de taxi;

- instanţa de fond a apreciat greşit probele administrate, stabilind că recurenta a participat prin intermediul lui C., preşedinte al B. - Filiala Constanţa şi administrator al societăţii recurente la încheierea Protocolului nr. 141.273 din 13 noiembrie 2003, deşi din înregistrările efectuate la Registrul Comerţului şi din încheierea de autentificare nr. 3.109 din 12 noiembrie 2003 emisă de D. rezultă că societatea recurentă a fost reprezentată de alte persoane;

- stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, dreptul şi obligaţia acestor instanţe de a constata faptele, de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză şi de a motiva soluţia, cu suficientă claritate, cu privire la starea de fapt prin trimitere la probele de la dosar.

Modificarea hotărârii atacate s-a solicitat pentru aplicarea greşită a legii la o altă situaţie de fapt decât cea dovedită prin probe şi în acest sens s-a susţinut că recurenta nu a impus ori a influenţat nici direct, nici indirect sau prin interpuşi practicarea unui anumit tarif de către persoanele fizice şi juridice autorizate pentru transportul în regim de taxi, ci aceştia au luat decizii împreună.

Recurenţa a învederat că nu a cerut firmelor autorizate să reseteze aparatele de taxat ale colaboratorilor pe care-i dispeceriza şi nici nu le-a impus vreo modificare de tarif.

De asemenea, s-a arătat că recurenta prestează servicii de dispecerat şi în condiţiile în care nu deţine autorizaţii pentru transportul în regim de taxi, rezultă că nu este nici avantajată, nici dezavantajată prin stabilirea tarifelor pentru transportul în regim de taxi.

Modificarea hotărârii atacate s-a solicitat şi faţă de aplicarea retroactivă a legii contravenţionale mai favorabile, care are drept consecinţă incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi împrejurarea că, art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, cu trimitere la art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege nu mai guvernează raportul juridic.

Astfel, s-a arătat că şi în cazul în care se va reţine existenţa practicilor anticoncurenţiale, nu se mai poate reţine contravenţia prevăzută în art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 constând în încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, întrucât cota de piaţă nu atinge pragurile prevăzute în art. 8 din Legea nr. 21/1996, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 75/2010.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, conform cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

În acelaşi sens, au fost invocate dispoziţiile art. 12 din O.U.G. nr. 2/2001, care prevăd că, dacă printr-un act normativ fapta nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului normativ, iar dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se va aplica aceasta.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Prin hotărârea pronunţată în cauză, instanţa de fond a constatat corect legalitatea Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 emisă de Consiliul Concurenţei, deoarece prin alinierea la un singur tarif, stabilit de către dispeceratele de taxi din municipiul Constanţa, s-au pus bazele unui mecanism de consultare şi schimb de informaţii legate de stabilirea unui tarif minim, concretizat prin înţelegerea asupra nivelului tarifului de transport în regim de taxi, la care s-au asociat societăţile de dispecerizare, printre care şi recurenta-reclamantă, aducându-se astfel atingere prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Conform acestei reglementări, sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor.

Concluzia instanţei de fond s-a întemeiat pe interpretarea şi aplicarea corectă a acestor prevederi legale în raport cu situaţia concretă dovedită în cauză prin toate probatoriile administrate, iar nu numai prin declaraţiile martorilor audiaţi, care nu au forţă probantă determinantă atât faţă de obiectul pricinii, cât şi faţă de următoarele înscrisuri din care rezultă în mod neechivoc participarea recurentei la săvârşirea faptei concurenţiale:

- extrase de presă privind practicarea unui singur nivel de tarif în municipiul Constanţa;

- studiu-expertiză privind stabilirea unui nivel de tarif comun, la care s-au aliniat contravenientele, constituindu-se astfel cartelul tarifului de transport persoane în regim de taxi;

- declaraţiile date de administratorii firmelor de dispecerizare taxi sau salariaţi ai acestora, precum şi de membri ai B., organism profesional fondat şi de firmele de dispecerizare, printre care şi recurenta, prin care s-a confirmat alinierea la un singur nivel de tarif în municipiul Constanţa;

- scrisori/adrese ale firmelor de dispecerizare către societăţile comerciale specializate în întreţinerea aparatelor de taxat, cărora li s-a solicitat ca aparatele de taxat ale taximetrelor afiliate să fie setate la un tarif comun;

- contracte de dispecerizare, inclusiv contractul de prestări servicii dispecerizare provenind de la recurentă, prin care s-a prevăzut că taximetristul afiliat (persoană juridică sau persoană fizică autorizată) este obligat să respecte tariful comunicat de dispecerat, tarif care a fost comun tuturor dispeceratelor sancţionate de Consiliul Concurenţei.

În consecinţă, înlăturarea de către instanţa de fond a dovezii cu martori nu poate fi reţinută ca un motiv întemeiat de casare, fiind justificată de conţinutul acestor declaraţii prin care nu s-au confirmat susţinerile din acţiune, recunoscându-se chiar practicarea nivelului de tarif de cartel.

De asemenea, nu este întemeiat motivul de casare prin care s-a invocat eroarea săvârşită de prima instanţă cu privire la persoana care a avut calitatea de administrator al societăţii recurente în perioada supusă investigaţiei efectuate de Consiliul Concurenţei.

Această eroare materială nu afectează legalitatea hotărârii atacate, întrucât declaraţiile persoanei respective nu infirmă participarea recurentei la înţelegerea anticoncurenţială, participare dovedită în mod concludent prin toate înscrisurile anexate raportului de investigaţie, avute în vedere la întocmirea deciziei administrative contestate în cauză.

Instanţa de fond a stabilit deci în mod corect situaţia de fapt şi după o analiză completă a circumstanţelor cauzei, a verificat toate motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, reţinând în mod justificat că actul de sancţionare întocmit de Consiliul Concurenţei reprezintă aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cazul existenţei unor înţelegeri anticoncurenţiale.

Toate acestea au determinat convingerea instanţei de fond, argumentată convingător şi clar prin considerentele de fapt şi de drept expuse în hotărârea motivată în conformitate cu exigenţele impuse de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi motivele invocate de societatea recurentă pentru modificarea hotărârii instanţei de fond, întrucât soluţia de respingere a acţiunii este rezultatul aplicării corecte a legii faţă de fapta contravenţională săvârşită de societatea recurentă şi sancţionată prin decizia contestată în cauză.

Menţinând această decizie, judecătorul fondului a stabilit în mod întemeiat că, deşi activitatea principală a recurentei este de dispecerizare, aceasta s-a comportat totuşi anticoncurenţial pe piaţa transportului de călători cu taxiurile, prin implicarea sa în stabilirea unor tarife comune, unice, de transport persoane în regim de taxi, realizând astfel cartelul tarifelor de taximetrie practicate în municipiul Constanţa.

Această situaţie rezultă cu evidenţă din următoarele aspecte constatate şi în investigaţia efectuată de către autoritatea de concurenţă:

- dispeceratul s-a interferat în raportul juridic dintre taximetrist şi pasager, reglementând tariful pe care pasagerul trebuia să-l achite taximetristului;

- tariful pe care pasagerul trebuia să-l achite taximetristului a fost majorat la acelaşi nivel, simultan, de către firmele de dispecerizare;

- la firmele specializate în setarea aparatelor de taxare s-a constatat că dispeceratele investigate au programat taxiurile la resetare, simultan, la acelaşi nivel de tarife.

În consecinţă, înţelegerea anticoncurenţială a fost determinată atât de factorul temporal, întrucât resetarea aparatelor s-a comandat şi s-a efectuat simultan de către societăţile sancţionate, cât şi de factorul economic, deoarece resetarea s-a făcut pentru acelaşi nivel de tarif comandat de toate societăţile sancţionate.

Motivul de recurs prin care s-a invocat incidenţa legii mai favorabile, respectiv a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2010, se dovedeşte a fi nefondat, întrucât acest act normativ nu a modificat şi art. 8 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, republicată, potrivit căruia excepţiile prevăzute la alin. (1) din acelaşi text de lege nu se aplică atunci când practicile anticoncurenţiale privesc preţuri şi tarife.

În perioada supusă investigaţiei de concurenţă, dar şi la data emiterii deciziei contestate, Legea nr. 21/1996 a prevăzut aceeaşi reglementare care nu permitea excepţii de la sancţionare în cazul practicilor anticoncurenţiale interzise prin art. 5 şi 6 din această lege, atunci când înţelegerile respective au ca obiect preţuri şi tarife.

Este deci inoperant în cauză argumentul privind încălcarea regimului juridic al contravenţiilor stabilit prin art. 15 alin. (2) din Constituţie şi O.U.G. nr. 2/2001, reţinându-se că a fost corect aplicată prevederea în vigoare pentru raportul juridic dedus judecăţii.

Exercitând controlul jurisdicţional asupra legalităţii deciziei adoptate de Consiliul Concurenţei pentru sancţionarea încălcării dreptului concurenţei, instanţa de fond a pronunţat în mod legal şi temeinic soluţia de respingere a acţiunii în anulare, constatând existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale, prin participarea cu vinovăţie şi a societăţii recurente.

Soluţia astfel pronunţată este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Tribunalului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că noţiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi care substituie în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între acestea şi deci pentru a exista un acord anticoncurenţial este suficient ca întreprinderile în cauză să îşi fi exprimat voinţa comună de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, F 7/89 pct. 256. Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB Holding şi alţii/Comisia, T - 9/99, pct. 199, Hotărârile Curţii din 8 iulie 1999, Comisia/Anie Partecipazioni C - 49/92 P, pct. 115 şi Hüls/Comisia, C- 199/92P, pct. 158).

Pentru considerentele care au fost expuse, constatându-se că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.

2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarant de SC A. SA Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 2256 din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat de GGC - CT