Taxpayer's fiscal deductions challenge quashed; tax assessments for corporate income tax, VAT, interest and penalties upheld on appeal.

Decizia nr. 1385/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei - primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/64/2011, reclamanta SC A. SRL Braşov a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov anularea în parte a Deciziei nr. 1717 din 10 februarie 2011, anularea în tot a raportului de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2010 şi a deciziei de impunere din 23 septembrie 2010 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 iunie 2011, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acţiunii în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice Braşov.

Prin Sentinţa nr. 30/F din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov a fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ formulată şi precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, a fost anulată parţial Decizia nr. 1717 din 10 februarie 2011 privind soluţionarea contestaţiei, decizia de impunere din 23 septembrie 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2010, emise de pârâtă.

Totodată, s-a dispus exonerarea reclamantei de plata sumei de 19.422 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit, 1.107.156 lei TVA, 26.014 lei majorări de întârziere aferente TVA de plată, 66.861 lei TVA.

A fost menţinută obligaţia reclamantei de a plăti suma de 23.200 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit.

A fost obligată pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 8.190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, calea de atac fiind admisă prin decizia din 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că hotărârea primei instanţe nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu plivire la soluţia adoptată.

2. Al doilea ciclu procesual

În fond, după casare, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

A anulat parţial Decizia nr. 1717 din 10 februarie 2011 privind soluţionarea contestaţiei, decizia de impunere din 23 septembrie 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2010, emise de pârâtă.

A exonerat reclamanta de plata sumei de 19.422 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit, 1.107.156 lei TVA, 26.014 lei majorări de întârziere aferente TVA de plata, 66.861 lei TVA.

A menţinut obligaţia reclamantei de a plăti suma de 23.200 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit.

A obligat pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 8.190 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

Prin raportul de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2010, întocmit în urma controlului desfăşurat de organele de inspecţie fiscală în perioada 26 aprilie 2010 - 11 mai 2010, având ca obiect verificarea impozitului pe profit pentru perioada 26 martie 2008 - 31 decembrie 2009 şi verificarea TVA pentru perioada 31 martie 2008 - 31 decembrie 2009 la agentul economic SC B. SRL (denumirea fiind schimbată ulterior în SC A. SRL) s-a constatat că societatea datorează obligaţii fiscale suplimentare în valoare totală de 1.287.150 lei şi anume: 58.942 lei reprezentând impozit pe profit, 28.177 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 1.174.017 lei reprezentând TVA şi 26.014 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.

Pentru recuperarea acestor obligaţii fiscale suplimentare pârâta a emis decizia de impunere din 23 septembrie 2010.

În urma contestaţiei formulate de reclamantă, prin Decizia nr. 1717 din 10 februarie 2011 pârâta a admis în parte contestaţia pentru suma de 16.320 lei reprezentând profit aferent anului 2009 şi 5.744 lei accesoriile aferente. Au fost menţinute celelalte obligaţii fiscale, acestea făcând obiectul contestaţiei în cadrul prezentei acţiuni.

Analizând legalitatea măsurilor dispuse prin actul de control, raportat la aspectele reţinute de inspectorii fiscali şi probatoriul administrat în cauză, cu privire la profitul impozabil suplimentar aferent rezultatului fiscal la data de 31 decembrie 2008 însuma de 100.675 lei, instanţa a constatat că premisa stabilirii acestei valori superioare a profitului impozabil este înlăturarea facturii fiscale din 9 decembrie 2008, prin care au fost vândute către C. bunuri în valoare de 101.146 lei, cu consecinţa descărcării din gestiune. Organele fiscale au respins de la deductibilitate această factură, apreciind că societatea nu a prezentat documente justificative.

Coroborând înscrisurile administrate în cauză cu concluziile lucrării de expertiză, instanţa a stabilit că suma de 160.891 lei a fost înregistrată prin articolul contabil "Cheltuieli privind mărfurile" şi reprezintă valorificarea deşeului fierului rezultat în urma dezmembrării unor utilaje.

La data facturării - 9 decembrie 2008 - s-a procedat şi la scoaterea din gestiune şi a fost întocmită notă contabilă, astfel că factura în litigiu are caracterul unui document justificativ, iar cheltuiala în valoare de 160.891 lei este deductibilă.

În ceea ce priveşte deductibilitatea sumei de 145.000 lei, faţă de împrejurarea că în primul ciclu procesual instanţa a respins pretenţiile reclamantei cu privire la deductibilitatea acestei sumei, iar reclamanta nu a înţeles să critice hotărârea în calea de atac, în urma casării cu trimitere pentru, rejudecare nu vor mai putea fi analizate pretenţiile reclamantei vizând deductibilitatea sumei de 145.000 lei.

Cu privire la legalitatea măsurilor dispuse prin actul de control, raportat la aspectele reţinute de inspectorii fiscali şi probatoriul administrat în cauză cu privire la profitul impozabil suplimentar aferent trimestrului IV al anului 2009, instanţa a constatat că vânzarea activelor în sumă totală de 130.000 lei (construcţii sere şi construcţii solarii) înscrise în factura fiscală evidenţiată în contabilitate este o cheltuială deductibilă.

Contrar susţinerilor pârâtei, împrejurarea că această factură nu a fost însoţită de un proces-verbal de dezmembrare şi casare nu îi poate înlătura calitatea de document justificativ.

În ceea ce priveşte achiziţionarea unui cazan pentru încălzire şi încărcător frontal evidenţiată prin factura fiscală din 5 februarie 2009, organul fiscal a înlăturat această factură fiscală, premisa caracterului nedeductibil al acestei cheltuieli în opinia pârâtei fiind aceea că din evidenţele contabile nu rezultă înregistrări de venituri aferente unor activităţi legate de cultivarea sau comercializarea legumelor, iar încărcătorul frontal nu era folosit de societate, întrucât, potrivit menţiunilor din nota explicativă dezmembrarea şi încărcarea utilajelor cade în sarcina cumpărătorului.

Prima instanţă a reţinut că aceste cheltuieli vizează achiziţionarea de bunuri care erau necesare desfăşurării obiectului de activitate al societăţii, aşa cum este el stabilit în actul constitutiv înregistrat la ORC, respectiv: dezasamblarea maşinilor şi echipamentelor scoase din uz pentru recuperarea materialelor, comerţ cu ridicata al maşinilor unelte, comerţ cu ridicata al deşeurilor şi resturilor. Astfel, în aplicarea pct. 45 din Normele metodologice de aplicarea a Codului fiscal pentru a opera dreptul la deducere contabilă achiziţia trebuie să fie destinată în scopul utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, iar aceste achiziţii să aibă la bază documente justificative, facturi. Or, în speţă, ambele condiţii sunt îndeplinite.

Pe de altă parte, din cuprinsul documentelor contabile depuse la dosarul cauzei rezultă că mijlocul fix reprezentând cazan pentru încălzire a fost înregistrat în contul 2131 "Echipamente tehnologice" şi nu există înregistrări cu privire la amortizarea acestui mijloc fix.

Referitor la legalitatea măsurilor dispuse prin actul de control, raportat la aspectele reţinute de inspectorii fiscali şi probatoriul administrat în cauză (proba cu înscrisuri şi concluziile expertizei) cu privire la valoarea TVA de plată instanţa a stabilit că premisa calculării acesteia este pe de o parte înlăturarea regimului de taxare inversă pentru suma de 1.936.542 lei - venituri din produse reziduale, ceea ce ar fi atras TVA suplimentar în valoare de 367.942 lei şi pe de altă parte respingerea la deducere a TVA în valoare de 806.075 lei.

Curtea a reţinut că în perioada 31 martie 2008 - 31 decembrie 2009, reclamanta a înregistrat venituri din vânzarea de deşeuri către mai multe societăţi comerciale înregistrate în contul 703 "venituri din vânzarea produselor reziduale".

Nu este contestată în cauză existenţa facturilor fiscale în litigiu, ci dreptul reclamantei de a achiziţiona utilaje în regim de taxare deducând TVA.

Contrar susţinerilor pârâtei, instanţa a constatat că suma de 1.936.542 lei face obiectul taxării inverse, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, respectiv atât furnizorul, cât şi beneficiarul sunt înregistraţi în scop de TVA, iar bunurile obiect al livrării sunt deşeuri şi materii prime secundare definite în O.U.G. nr. 16/2001 (orice substanţă sau orice produs pe care deţinătorul nu îl mai utilizează sau pe care are intenţia ori obligaţia să nu îl mai utilizeze: deşeuri metalice feroase şi deşeuri metalice neferoase).

În ceea ce priveşte TVA în valoare de 806.075 lei respinsă la deductibilitate, această valoare rezultă din facturile fiscale din 18 iulie 2008 şi din 16 octombrie 2008 pentru care furnizorul nu a colectat şi declarat TVA bugetului de stat şi din facturile de achiziţie a unor bunuri pentru care societatea nu a făcut dovada că sunt destinate în folosul operaţiunilor taxabile.

Analizând facturile din 18 iulie 2008 şi din 16 octombrie 2008 prin care au fost achiziţionate bunuri nedeclarate de furnizor şi în consecinţă neraportată TVA colectată, instanţa a reţinut că la dosarul cauzei se află dovada că societatea furnizoare era înregistrată în scopuri de TVA. În aceste condiţii nu poate fi reţinută culpa reclamantei pentru nedeclararea livrărilor şi neraportarea TVA de către societatea furnizoare.

3. Recursul declarat de pârâta DGFP Braşov

Împotriva sentinţei Curţii de Apel Braşov a declarat recurs pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov, solicitând reformarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a combătut considerentele reţinute în sentinţă pentru fiecare sumă contestată, preluând argumentele expuse în faţa primei instanţe prin întâmpinarea şi concluziile raportului de expertiză contabilă.

Instanţa nu a apreciat corect starea de fapt, preluând susţinerile reclamantei care a prezentat realitatea în mod eronat cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, în daune bugetului de stat.

Raportat la perioada verificată, recurenta arată că pentru anul 2008, societatea reclamantă a dublat cheltuielile privind descărcarea din gestiune a mărfurilor vândute cu factura din 9 decembrie 2008, întrucât nu a prezentat documente care să justifice înregistrarea de două ori pe cheltuielile deductibile fiscal a sumei de 101.146 lei.

Astfel, în mod corect, organele de inspecţie fiscală au respins la deductibilitate cheltuielile de exploatare în valoare de 101.146 lei, cu care societatea a majorat nivelul cheltuielilor de exploatare, în declaraţia rectificativă la declaraţia privind impozitul pe profit pentru anul 2008 rezultând un impozit pe profit suplimentar de 16.108 lei, în conformitate cu disp. art. 19 din Legea nr. 571/2003 şi pct. 12 din H.G. nr. 44/2004, precum şi majorări de întârziere şi dobânzi aferente de 11.533 lei.

În ceea ce priveşte TVA-ul de plată din actele administrativ-fiscale rezultă că acesta este de 1.174.017 lei şi se compune din 367.942 lei TVA stabilit suplimentar şi 806.075 lei TVA pentru care a fost respinsă deducerea.

Societatea reclamantă a achiziţionat utilaje în regim de taxare, deducând TVA (chitanţa din 15 iulie 20090), iar ulterior a vândut utilajele care deşeuri în regim de taxare inversă, fără a înregistra în evidenţele contabile operaţiunea de dezmembrare a utilajelor şi cheltuielile aferente acestei operaţiuni.

În condiţiile în care utilajele au intrat în regim de taxare şi nu a avut loc nici un proces de transformare prin dezmembrare a utilajelor, organele de inspecţie fiscală au procedat corect, susţine recurenta-pârâtă, atunci când au reîncadrat tranzacţia efectuată în conformitate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi au colectat TVA în valoare de 367.942 lei aferentă vânzărilor de utilaje provenite din casări, în sumă de 19.936.542 lei, prin aplicarea cotei standard de 19% asupra veniturilor respective conform art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce priveşte TVA colectată la factura de avans din 20 noiembrie 2009, recurenta susţine că aceasta avea obligaţia înscrierii TVA în factură în conformitate cu disp. art. 132 alin. (2) lit. a) C. fisc. Deoarece societatea nu a emis factura conform prevederilor legale şi nu a colectat TVA aferentă avansului de 160.000 lei achitat cu factura din 20 noiembrie 2009, ce a fost apoi stornată în luna decembrie 2009 cu factura din 7 decembrie 2009, reclamanta datorează majorări de întârziere aferente sumei de 30.400 lei (160.00 RON x 19%) reprezentând TVA aferent avansului.

Taxa pe valoare adăugată în sumă de 565.114 lei respinsă la deductibilitate de organele fiscale provine din facturile din 18 iulie 2008 şi din 16 octombrie 2008, emise de SC D. SRL Hârlău pentru care aceasta nu a colectat şi declarat TVA la bugetul de stat în conformitate cu prevederile art. 6 şi 49 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 11 din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce priveşte TVA în valoare de 174.100 lei aferentă facturilor prin care societatea reclamantă a achiziţionat bunuri imobile, în mod corect organele fiscale nu au acordat drept de deducere, având în vedere că societatea nu a efectuat transferul dreptului de proprietate sau publicitatea imobiliară s-a efectuat ulterior perioadei verificate.

De asemenea, TVA în valoare de 66.861 lei aferentă achiziţionării de bunuri a fost respinsă la deductibilitate, considerându-se în mod corect de către organele fiscale că societatea reclamantă nu a făcut dovada că aceste achiziţii sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile sau nu a prezentat documentele legale privind achiziţia lor.

Susţine recurenta-pârâtă că organul de control a surprins realitatea faptelor în derularea lor cronologică, firească, actul de control fiind documentat. De altfel, prin răspunsurile date de administratorul societăţii în nota explicativă, acesta recunoaşte că societatea comercială este în culpă faţă de aspectele sesizate, recunoscându-se implicit modul de efectuare al operaţiunilor economice care au condus la recalcularea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. civ., cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 1717 din 10 februarie 2011 emisă de DGFP Braşov prin care a fost soluţionată contestată administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. 1108 din 23 septembrie 2010 dispunând următoarele:

- admiterea parţială a contestaţiei pentru suma de 22.064 lei compusă din 16.320 lei - impozit pe profit aferent anului 2009 şi 5.744 lei reprezentând majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi aferente;

- respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma totală de 1.198.225 lei compusă din 42.622 lei impozit pe profit; 22.433 lei majorări de întârziere; dobânzi şi penalităţi aferente impozitului pe profit; 1.107.156 lei reprezentând TVA şi 26.014 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA;

- respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulată cu privire la suma de 66.861 lei reprezentând TVA.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 1 aprilie 2011, reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 1717 din 10 februarie 2011 emisă de DGFP Braşov, respectiv pct. 2 şi 3 din decizie şi anularea în tot a raportului de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2010 şi a deciziei de impunere din 23 septembrie 2010.

Soluţia primei instanţe (Sentinţa nr. 37 din 13 martie 2014), de admitere în parte a acţiunii, anulare în parte a Deciziei nr. 1717/ 2011, a Deciziei nr. 1108/2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2010 şi exonerare a reclamantei de plata sumei de 19.422 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi aferente; 1.107.156 lei TVA; 26.014 lei majorări de întârziere aferente TVA şi 66.861 lei TVA, nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Expunerea considerentelor sentinţei atacate, cuprinsă la pct. 2 al acestei decizii include trimiteri şi concluzii sumare cu privire la sumele contestate fără dezvoltarea raţionamentului care a condus în final la admiterea cererii de chemare în judecată.

Instanţa de fond, în motivarea hotărârii preia concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, care însă singur nu poate fundamenta o hotărâre judecătorească, fără o analiză efectuată de instanţă prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului de drept fiscal dedus judecăţii, cu indicarea clară şi logică a motivelor care i-au format convingerea.

Referitor la profitul impozabil suplimentar stabilit, aferent rezultatului fiscal la 31 decembrie 2008, în sumă de 100.675 lei, premisa stabilirii acestuia este constituită de înlăturarea facturii fiscale din 9 decembrie 2008, prin care au fost vândute către C. bunuri în valoare de 101.146 lei, cu consecinţa descărcării din gestiune.

Organele fiscale au considerat că această factură nu are caracter deductibil, apreciind că societatea reclamantă nu a prezentat documente justificative.

Instanţa de fond a reţinut însă că suma de 160.891 lei, înscrisă în factură a fost înregistrată în articolul contabil "Cheltuieli privind mărfurile" şi reprezintă valorificarea deşeului de fier rezultat în urma dezmembrării unor utilaje, astfel că factura în litigiu are caracterul unui document justificativ, iar cheltuiala respectivă este deductibilă.

Înalta Curte reţine că utilajele în sumă de 101.146 lei vândute cu factura din 9 decembrie 2008 către SC C. SA Braşov au fost descărcate din gestiune cu Nota contabilă din 9 decembrie 2008 prin articolul contabil 607 - "Cheltuieli privind mărfurile" - 371 "Mărfuri", cu suma de 160.891 lei.

Cu adresa înregistrată la AFP Braşov în 27 aprilie 2009 reclamanta a depus declaraţie rectificativă la declaraţia privind impozitul pe profit pentru anul 2008, majorând cheltuielile de exploatare cu suma de 101.146 lei motivat de faptul că la verificarea listei utilajelor care au fost descărcate din gestiune s-a constatat că nu corespundeau cu cele menţionate în Anexa la factura din 9 decembrie 2008 în valoare de 160.891 lei.

În realitate, din compararea documentelor reiese că descărcarea mărfurilor din gestiune pentru suma de 101.146 lei (agregat electric - 38.794 lei, polizor dublu - 21 lei; polizor dublu - 13 lei; cuptor cameră - 61.257 lei; cuptor electric - 1.035 lei) era efectuată deja, conform notei contabile din data de 9 decembrie 2008 prin art. 607 - "Cheltuieli privind mărfurile" - 371 "Mărfuri", cu suma de 160.891 lei.

Cum reclamanta nu a prezentat alte documente care să justifice majorarea cheltuielilor de exploatare din declaraţia rectificativă cu suma de 101.146 lei, şi având în vedere disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 care prevăd că nu sunt deductibile de la calculul impozitului pe profit cheltuielile înregistrate în contabilitate ce nu au la bază un document justificativ potrivit legii, prin care să facă dovada efectuării operaţiunii, în mod corect organele de control fiscal au înlăturat suma de 101.146 lei de la deductibilitate şi în consecinţă, au calculat un impozit pe profit suplimentar de 16.108 lei cu accesoriile aferente.

În ceea ce priveşte cheltuiala în valoare de 130.000 lei constând în vânzarea activelor (sere şi solarii) înscrise în factura fiscală x/2009 fără întocmirea unui proces-verbal de dezmembrare, organul fiscal a considerat că aceasta nu are caracter deductibil.

În dezacord cu cele reţinute prin actele administrative fiscale contestate, instanţa de fond a concluzionat în sensul că împrejurarea că factura nu a fost însoţită de un proces-verbal de dezmembrare şi casare nu îi poate înlătura calitatea de document justificativ.

Înalta Curte reţine ca reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte care mijloace fixe au fost casate şi dezmembrate în vederea valorificării ca fier vechi.

Mai mult, urmare a analizării veniturilor realizate din valorificarea produselor reziduale, a veniturilor realizate din vânzarea mărfurilor (703, 704) şi cheltuielile cu descărcarea de gestiune a activelor cedate şi a mărfurilor a rezultat că veniturile înregistrate în evidenţele contabile în perioada de referinţă, sunt inferioare cheltuielilor cu descărcarea de gestiune a acestor bunuri şi deci că respectivele cheltuieli nu au corespondent în venituri.

Cum disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal impun ca orice operaţiuni economico-financiară efectuată să se consemneze la momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, iar cheltuielile înregistrate în evidenţele contabile fără a avea la bază un document justificativ sunt nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit, rezultă că, concluziile organelor fiscale cuprinse în actele administrativ-fiscale contestate sunt legale şi temeinice.

Aceeaşi concluzie, în privinţa caracterului nedeductibil al cheltuielii este valabilă şi cu privire la suma de 102.000 lei din factura din 5 februarie 2009 prin care a fost achiziţionat un "încărcător frontal".

Din documentele contabile existente la dosar se constată că suma respectivă nu a fost înregistrată în contabilitatea reclamantei, ca reprezentând cheltuiala deductibilă cu amortizarea, astfel că nu se pune problema deductibilităţii acestei cheltuieli din perspectiva dispoziţiilor pct. 12 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

În ceea ce priveşte TVA stabilită ca fiind datorată în valoare de 1.174.017 lei, aceasta se compune din: 367.942 lei stabilită prin colectarea suplimentară a TVA şi 806.075 lei rezultată din respingerea cererii de deducere.

Deductibilitatea TVA nu rezultă din existenţa formală a unor documente privind efectuarea unor achiziţii de bunuri sau servicii, ci este necesar ca aceste documente justificative să respecte acele cerinţe esenţiale prevăzute de lege pentru diferitele categorii de achiziţii, astfel încât prin conţinutul lor să ofere informaţii apte să formeze în mod rezonabil convingerea că operaţiunile respective sunt efective şi în mod real destinate operaţiunilor taxabile, conf. art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 C. fisc., conform Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 şi altor prevederi legale în vigoare la data de referinţă.

Referitor la suma de 367.942 lei colectată suplimentar, instanţa reţine că deşi iniţial societatea reclamantă a achiziţionat utilaje în regim de taxare deducând TVA aferentă achiziţiei, ulterior a vândut utilajele ca deşeuri, în regim de taxare inversă, fără a înregistra în evidenţele contabile operaţiunea de dezmembrare a utilajelor şi cheltuielile aferente acestei operaţiuni.

În condiţiile în care utilajele au intrat în regim de taxare şi nu a avut loc nici un proces de transformare prin dezmembrare a utilajelor, în mod corect organele de control fiscal au procedat la reîncadrarea tranzacţiilor efectuate potrivit art. 11 din Legea nr. 571/2003 şi au colectat TVA în valoare de 367.942 lei aferentă vânzărilor de utilaje provenite din casări, în sumă de 1.936.542 lei, prin aplicarea cotei de 19% conform disp. art. 140 alin. (1) din C. fisc.

De altfel, nici nu avea cum să aibă loc un proces de dezmembrare ulterior achiziţionării, întrucât societatea la momentul respectiv nu avea angajaţi productivi şi nici nu a înregistrat cheltuieli cu prestarea de servicii privind valorificarea utilajelor industriale casate. În răspunsul la Nota explicativă reprezentantul societăţii reclamante a recunoscut că bunurile ce fac obiectul facturii din 15 iulie 2008 au fost vândute către SC E. SRL ca utilaje nefuncţionale, dezmembrarea şi încărcarea căzând în sarcina cumpărătorului, ceea ce confirmă concluziile organelor de control fiscal, în sensul că reclamanta nu putea să aplice măsurile de simplificare - taxarea inversă din punct de vedere al TVA, prevăzute de art. 160 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, bunurile vândute neîncadrându-se în definiţia dată de dispoziţiile O.U.G. nr. 16/2001.

În ceea ce priveşte TVA respinsă la deductibilitate, ce rezultă din facturile din 18 iulie 2008 şi din 16 octombrie 2008 emise de SC D. SRL Hârlău, instanţa reţine că urmare a efectuării unui control încrucişat la această din urmă societate a rezultat că nu a raportat TVA colectată aferentă facturilor fiscale emise către societatea reclamantă.

Această împrejurare rezultă din adresa din 30 iulie 2010 a DGFP Iaşi, care comunică faptul că deşi SC D. a depus declaraţiile privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul de stat, inclusiv pentru luna iunie 2009, nu a raportat TVA colectată aferentă facturilor fiscale menţionate mai sus.

De asemenea, nu a înregistrat în jurnalul de vânzări şi evidenţele contabile livrările efectuate către societatea reclamantă.

Prin urmare, operaţiunea respectivă nu are la bază un document justificativ, care să cuprindă informaţiile prevăzute de disp. art. 155 alin. (5) C. fisc., pentru a se putea exercita dreptul de deducere a TVA.

Pentru considerentele expuse, reţinând că actele administrativ-fiscale atacate sunt legale şi temeinice, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, iar pe fond, va respinge acţiunea reclamantei ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei nr. 37 din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de SC A. SRL, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.

Procesat de GGC - CL