Civil penalty enforcement for non-compliance with final judgment and adequacy of court reasoning in administrative compensation cases

Decizia nr. 1359/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în Dosarul nr. x/43/2011 la data de 1 iulie 2013, reclamanţii au solicitat următoarele:

- în temeiul art. 5803 teza I, din C. proc. civ., să se constate că a expirat termenul de 6 luni de la data scadenţei obligaţiei pârâtei de a duce la îndeplinire prevederile Sentinţei civile nr. 145/2011, Dosar nr. x/43/2011 al Curţii de Apel Târgu Mureş, care a devenit definitivă şi irevocabilă la 24 februarie 2012, dată la care s-a respins de către I.C.C.J. recursul pârâtei, prin Decizia nr. 1009 din 24 februarie 2012.

- în temeiul art. 5803 alin. (2) teza a II-a din fostul C. proc. civ., au mai solicitat stabilirea prin încheiere irevocabilă a sumei datorată de pârâtă statului cu acest titlu. La stabilirea sumei să se ţină seama de faptul că în speţă, este vorba despre obligarea pârâtei la două amenzi civile de câte 50 lei/zi de întârziere, prima pentru necomunicarea dosarului către expert şi a doua pentru neemiterea titlului de despăgubire;

- menţinerea dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 145/2011, Dosar nr. x/43/2011 al Curţii de Apel Târgu Mureş, în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor civile, în continuare, începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la îndeplinirea obligaţiei de a face "intuitu personae";

- în temeiul art. 5803 alin. (2) teza a III-a din fostul C. proc. civ., cu trimitere la art. 574 C. proc. civ., să se stabilească valoarea despăgubirilor la suma pe care pârâta trebuia să o plătească în baza raportului de evaluare, plus dobânda legală la această sumă, din 24 februarie 2012 la zi;

- în măsura în care nu se va dispune în sensul celor de mai sus, solicită obligarea pârâtei la plata de 4 ori suma amenzilor stabilite mai sus, şi în continuare, obligarea pârâtei la câte 1000 lei despăgubiri, pe fiecare zi de întârziere, între data pronunţării sentinţei şi până la îndeplinirea obligaţiei impusă prin sentinţa irevocabilă.

În motivare reclamanţii au arătat că procedura de faţă reprezintă o continuare a demersului lor judiciar, după împlinirea termenului de 6 luni, în temeiul prevederilor art. 580 ind. 3 alin. (2) - (4), cu trimitere la art. 574 din fostul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cuantumul amenzii acesta este stabilit în principiu de lege însă el urmează a fi apreciat de către instanţă deoarece aceasta a stabilit prin dispozitivul sentinţei două amenzii civile de câte 50 lei/zi de întârziere fiecare.

În ceea ce priveşte despăgubirile reclamanţii au arătat că, pârâta a încercat să se derobeze de la executarea benevol a sentinţei, invocând imaginare lipsuri ale dosarului ceea ce nu dovedeşte decât că aceasta nu înţelege să ducă la dispoziţiile sentinţei, în sensul de a trimite dosarul la evaluatorul indicat de instanţă iar apoi, în termen de 30 de zile de când dosarul se întoarce, să emită titlul de despăgubire pe numele lor. Aşadar, pârâta refuză practic de peste 3 ani să se supună dispoziţiilor unei hotărâri irevocabile.

În vederea stabilirii despăgubirilor reclamanţii au solicitat instanţei să dispună ca expertul evaluator să facă o expertiză de evaluare a bunurilor preluate de Statul Român de la antecesoarea lor, bunuri care fac obiectul dosarului de despăgubire. În acest fel consideră că expertiza va stabili o valoare egală cu despăgubirea pe care o datorează pârâta.

O atare soluţie, în opinia reclamanţilor, se fundamentează în drept pe prev. art. 580 ind. 3 alin. (2) teza a II-a, cu trimitere la art. 574 din fostul C. proc. civ.

2. Întâmpinarea formulată în cauză

Prin întâmpinare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia inadmisibilităţii aplicării unei amenzi civile deoarece punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia contenciosului administrativ nu se poate realiza potrivit procedurii dreptului comun, legiuitorul prevăzând o procedură specială în acest sens prin Legea nr. 554/2004. Cu privire la obligarea sa la plata unei despăgubiri pârâta arată că, potrivit art. 1536 C. civ., daunele interese în cadrul obligaţiilor de a face, dă dreptul la daune interese egale însă cu dobânda legală. A mai arătat că, în prezentul litigiu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 165/2013 aşa încât, atribuţiile sale au fost preluate de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Pe fond, pârâta a arătat că hotărârea irevocabilă a Curţii de Apel Târgu Mureş a fost pusă în discuţia acestei comisii însă s-a considerat că dosarul nu este complet solicitându-se Primăriei municipiului Odorheiu Secuiesc explicaţii şi precizări iar reclamanţilor completarea dosarului.

Totodată, pârâta a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Naţionale Pentru Compensarea Imobilelor ca şi continuator în drepturi a acesteia în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanţi, aceştia au arătat că, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, nu înţeleg să-şi extindă acţiunea şi împotriva Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor întrucât, la data finalizării irevocabile a litigiului pe care l-a avut cu autoritatea naţională pentru restituirea imobilelor, Legea nr. 165/2013 nu era în vigoare.

De asemenea, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul ca, pe lângă sancţiunile solicitate prin aceasta, şi aplicarea unei amenzi conducătorului instituţiei conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La termenul din 24 octombrie 2013, instanţa a introdus în cauză şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, acesteia comunicându-i-se un exemplar din cererea de chemare în judecată.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar pentru termenul de judecată din 24 noiembrie 2013, reclamanţii şi-au reiterat motivele pentru care înţeleg să nu se judece şi în contradictoriu cu Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor precum şi motivele pentru care şi-au precizat cererea de chemare în judecată.

Cu privire la Sentinţa nr. 145/2011, Dosarul de despăgubire nr. x/CC a fost introdus pe ordinea de zi a şedinţei din 10 octombrie 2013, iar prin Decizia nr. 76 din 10 octombrie 2013 a fost invalidată Dispoziţia nr. 1270 din 13 septembrie 2006 a Primarului Municipiului Odorheiul Secuiesc.

Faţă de aceste aspecte, Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor a solicitat a se constata că nu se află în culpă întrucât, imediat după expirarea perioadei de suspendare s-au efectuat toate demersurile pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, inclusiv a Sentinţei nr. 145/2011 irevocabilă prin Decizia nr. 1009/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a anexat decizia de invalidare din 10 octombrie 2013 şi procesul-verbal al şedinţei Comisiei din 10 octombrie 2013.

Reclamanţii au reiterat, la termenul de judecată din 23 ianuarie 2014, că înţeleg să se judece doar cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind instituţia care a avut calitate procesuală pasivă în Sentinţa nr. 145/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 1009/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie şi au renunţat la precizarea cererii în sensul aplicării şi a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 faţă de conducătorul instituţiei. Având în vedere principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, instanţa a dispus stabilirea cadrului procesual în acest sens.

De asemenea, reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 165/2013, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale iar instanţa, prin Încheierea din 20 februarie 2014, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Totodată, instanţa a pus în discuţie şi necesitatea suspendării judecării prezentei cauze în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 38428/2013 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti având ca obiect anularea deciziei de invalidare din 10 octombrie 2013 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Faţă de aceasta, reclamanţii şi-au exprimat opoziţia atât în scris cât şi oral în faţa instanţei în şedinţa din 20 februarie 2014.

Hotărârea şi considerentele Curţii de Apel

Prin Sentinţa nr. 41 din 25 februarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

- Prin Sentinţa nr. 145 din 11 iunie 2011 irevocabilă prin Decizia nr. 1009/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în parte cererea reclamanţilor împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dispunându-se obligarea pârâtei, sub sancţiunea unei penalităţi de 50 lei/zi de întârziere, ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să trimită Dosarul nr. 2767/CC expertului evaluator SC D. SRL pentru efectuarea evaluării imobilului care face obiectul dosarului de mai sus. De asemenea, pârâta a fost obligată, sub sancţiunea unei penalităţi de 50 lei/zi de întârziere, ca în termen de 30 de zile de la comunicarea raportului de evaluare definitiv, să emită pe numele reclamanţilor, în calitate de moştenitori legali ai defunctei E., titlu de despăgubiri. S-au respins restul pretenţiilor.

- În cadrul acestui proces, a fost examinat dosarul de despăgubire nr. x/CC în care fusese emisă Dispoziţia nr. 1270 din 13 septembrie 2006 a Primarului Municipiului Odorheiul Secuiesc, constatându-se că acest dosar este complet.

- Cu toate acestea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor, luând în discuţie, în şedinţa din 10 octombrie 2013, sentinţa de mai sus şi dosarul de despăgubire nr. x/CC, a emis decizia de invalidare din 10 octombrie 2013 a Dispoziţiei nr. 1270 din 13 septembrie 2006 a Primarului Municipiului Odorheiul Secuiesc. Reclamanţii nu au solicitat suspendarea acestei decizii de invalidare până la soluţionarea cererii de anulare care face obiectul Dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

- Cum decizia de invalidare din 10 octombrie 2013 este un act administrativ executoriu, aflat în vigoare, în soluţionarea prezentei cereri, practic, faţă de această decizie, întregul dosar de despăgubire nr. x/CC precum şi Sentinţa nr. 145 din 11 iunie 2011 irevocabilă prin Decizia nr. 1009/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămân fără efecte juridice.

- Faţă de opoziţia vehementă a reclamanţilor în raport de suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, având ca obiect anularea deciziei de invalidare din 10 octombrie 2013, curtea de apel a respins cererea reclamanţilor ca nefondată, urmând ca, în funcţie de soluţionarea dosarului nr. x/2013, reclamanţii să procedeze la reiterarea ei.

Calea de atac exercitată şi apărările formulate

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierii din 20 februarie 2015, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu solicitarea de casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În susţinerea recursului, recurenţii-reclamanţi au invocat în drept motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând, în fapt, doar motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., cu trimitere şi la dispoziţiile art. 304 ind. 1 din acelaşi Cod.

Criticile subsumate motivelor de recurs sunt următoarele:

- Încheierea din 20 februarie 2014 este nelegală, prin prisma faptul că instanţa de fond a respins proba cu expertiză tehnică de evaluare a imobilelor în litigiu, încălcând autoritatea de lucru judecat a propriei Sentinţe irevocabile nr. 145/2011, prin care încuviinţa efectuarea unei expertize de evaluare a acestor imobile în scopul stabilirii valorii despăgubirilor.

- Sentinţa recurată este nelegală, în primul rând, din perspectiva existenţei unor considerente contradictorii, în sensul că deşi, prin încheierea de amânare a pronunţării din 20 februarie 2014, curtea de apel a reţinut că Legea nr. 165/2013 nu are legătură cu prezenta cauză, totuşi în motivarea soluţiei de respingere a acţiunii, prin Sentinţa nr. 41/2014 s-a raportat la intrarea în vigoare a acestei legi cu referire la efectele pe care le are aceasta asupra soluţionării prezentei cauze şi chiar asupra hotărârii judecătoreşti irevocabile, care constituie actul juridic pe care se întemeiază demersul judiciar.

- Sentinţa recurată este nelegală din perspectiva faptul că soluţia nu este motivată, în sensul că instanţa nu a judecat cauza în funcţie de temeiul juridic invocat de reclamanţi şi de cererea cu care a fost învestită, dezvoltând considerente care nu au legătură cu fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

- Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, întemeindu-şi soluţia pe un act normativ fără legătură cu prezenta cauză - Legea nr. 165/2013.

De asemenea, susţin recurenţii că, instanţa de fond avea posibilitatea să suspende judecarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., chiar dacă apărătorul recurenţilor s-a opus, şi nu să respingă acţiunea.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, reiterează excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a rămânerii fără obiect, iar, pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată raportat la criticile aduse şi faţă de prevederile legale incidente, reţine, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., că se impune admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. acest motiv de recurs se poate invoca atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau, când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini".

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Târgu Mureş vizează aplicarea unor sancţiuni pecuniare autorităţii pârâte, pentru nepunerea în executare a Sentinţei nr. 145/2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1009/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Temeiul de drept al demersului judiciar promovat de reclamanţi sunt dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ.

Analizând considerentele curţii de apel, dezvoltate în argumentarea soluţiei de respingere a acţiunii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată care a învestit instanţa, ci s-a limitat să reţină, o situaţie de fapt intervenită pe parcursul derulării procesului şi anume aceea a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi a emiterii unei Decizii de invalidare a dosarului de despăgubiri al reclamanţilor nr. 76/2014.

În raport de emiterea acestei decizii de invalidare, prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată, fără a indica nici un alt argument de fapt sau de drept în sprijinul dezlegării date pricinii.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, întrucât nu a cercetat legalitatea şi temeinicia cererilor formulate de reclamanţi, prin raportare la situaţia concretă de fapt stabilită în cauză şi mai ales la temeiul juridic invocat de reclamanţi, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, context în care nu se poate exercita controlul judiciar.

În speţă, judecătorul fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele reclamanţilor aduse în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii, prin prisma temeiului juridic invocat şi nici nu a procedat la o cercetare, motivat şi argumentat, în mod explicit, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (în prezent Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor), din perspectiva compatibilităţii procedurii prevăzute de art. 5803 C. proc. civ. cu dispoziţiile speciale din materia contenciosului administrativ care reglementează punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti - titlu executoriu.

Pe de altă parte, motivarea sentinţei este sumară, neputându-se vorbi despre o argumentare concisă, întrucât simpla analiză a considerentelor reţinute, în raport cu temeiurile de fapt şi de drept expuse în acţiune, relevă faptul că instanţa de fond nu a analizat în niciun mod textele legale şi principiile de drept invocate şi nici aspectele de fapt menţionate în cererea cu care a fost învestită. Mai exact, motivarea sentinţei recurate nu respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi aceasta în contextul respectării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, aşa cum acestea sunt reglementate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, Înalta Curte reţine şi faptul că au fost nesocotite dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea şi de a respecta el însuşi toate principiile fundamentale care guvernează procesul civil, dar şi cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind încălcat astfel dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat". Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanţei obligaţia de a face o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi ofertelor de dovezi ale părţilor, dând astfel posibilitatea şi instanţei de control judiciar de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii de primă instanţă.

În ceea ce priveşte încheierea de amânare a pronunţării sentinţei din data de 20 februarie 2014, aceasta va fi supusă aceluiaşi regim de casare, având în vedere că a fost criticată exclusiv sub aspectul respingerii probei cu expertiză tehnică-evaluatoare şi că face corp comun cu sentinţa atacată.

Instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va judeca din nou litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească în limitele învestirii sale, potrivit cererii de chemare în judecată, ţinând seama şi de excepţiile şi apărările invocate de pârâtă prin întâmpinare şi de celelalte critici de care s-au prevalat recurenţii, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluţia dispusă prin prezenta decizie, de casare a hotărârii.

Soluţia instanţei de recurs

În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte, admite recursul, casează sentinţa atacată şi trimite cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A., B. şi C. împotriva Sentinţei nr. 41 din 25 februarie 2014 şi a Încheierii din 20 februarie 2014 ale Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.

Procesat de GGC - CL