Fiscal deductibility of unreconciled intercompany transactions and affiliated-party land valuation in profit tax and VAT litigation

Decizia nr. 1352/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 octombrie 2012, sub nr. x/59/2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 1019/548 din 29 iunie 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş; anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 20 aprilie 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, în baza Raportului de inspecţie fiscală din 20 aprilie 2012 încheiat de către inspector B. şi consilier C. din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Timiş - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi, pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.404.493 lei, compusă din: 183.323 lei, reprezentând impozit pe profit; 659.287 lei, reprezentând TVA; 435.496 lei, reprezentând dobânzi/majorări de întârziere şi 126.387, reprezentând penalităţi de întârziere.

Reclamanta a arătat că afirmaţiile organului de soluţionare a contestaţiei, preluate de la organele de inspecţie fiscală, referitoare la faptul că SC D. SRL nu a declarat livrările în declaraţia 394 sau în jurnalul de vânzări, nu poate fi imputată, sub nici un chip, societăţii reclamante, aceasta fiind o obligaţie care incumba în mod exclusiv furnizorului.

Afirmaţia pe care o face organul de soluţionare a contestaţiei conform căreia "organele de inspecţie fiscală au stabilit astfel că există suspiciuni privind realitatea achiziţiilor de mărfuri de la SC D. SRL" nu poate constitui un temei al considerării ca nedeductibilă a cheltuielii astfel ocazionate, în contextul în care nu s-au produs probe cu privire la faptul că achiziţiile de mărfuri nu ar fi reale, organul de inspecţie fiscală având doar simple "suspiciuni" în acest sens.

Reclamanta a susţinut ca fiind relevant faptul că, aşa cum rezultă din Referatul de expertiză la instalaţia electrică întocmi de SC E. SRL, cablul electric achiziţionat de la această societate a fost utilizat de către societate, însă el nu respecta parametrii tehnici impuşi, nefiind ignifug, fapt care a determinat neplata facturii fiscale emise, marfa vândută nefiind conformă cerinţelor impuse de normativele şi legislaţia în vigoare.

Cu privire la operaţiunile comerciale derulate între reclamantă şi SC F. SRL, ca şi în cazul relaţiilor comerciale cu SC D. SRL, se postulează că nedeclararea de către SC F. SRL a operaţiunii în declaraţia 394, atrage consecinţa nedeductibilităţii acestor cheltuieli şi, respectiv, a TVA pentru reclamantă, în contextul în care obligaţia declarativă aparţinea furnizorului şi nu reclamantei, astfel că, deşi sancţiunea ar fi trebuit aplicată SC F. SRL, în realitate se ajunge la sancţionarea reclamantei, care nu avea nicio obligaţie în acest sens.

În ceea ce priveşte achiziţiile făcute de reclamantă de la SC G. SRL Craiova, organele fiscale, atât cele de inspecţie, cât şi cele de soluţionare a contestaţiei, au înţeles să trateze problema în aceeaşi modalitate, utilizând simple prezumţii pentru a înlătura cheltuiala deductibilă în materia impozitului pe profit, cât şi deducerea TVA aferentă facturii fiscale din 24 aprilie 2009.

A susţinut reclamanta că realitatea operaţiunii economic-financiare rezultă cu prisosinţă din faptul că bunurile achiziţionate au fost utilizate în integralitate pe baza bonului de consum nr. 1024, în cadrul unor lucrări executate de către SC H. SRL, fapt atestat şi prin factura fiscală din 28 iulie 2009, menţionându-se faptul că centrala agregat ce face obiectul facturii în litigiu se află şi astăzi în patrimoniul reclamantei, astfel că orice suspiciune cu privire la realitatea tranzacţiei este înlăturată.

Mai mult decât atât, factura fiscală din 24 septembrie 2009 emisă de SC G. SRL Craiova a fost achitată în integralitate prin ordinul de plată din 6 mai 2009.

A solicitat a se avea în vedere că organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei sume incerte şi incorecte, în condiţiile în care la Vâlcea şi la Mehedinţi nu s-au încheiat controalele fiscale încrucişate, iar la societatea reclamantă s-a constatat existenta mărfurilor, mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar pe stoc sau comercializate cu factură sau cu amănuntul.

A considerat important de observat şi faptul că la data la care a primit bunurile, cele trei societăţi SC D. SRL Râmnicu Vâlcea, SC F. SRL Strehaia şi SC G. SRL Craiova, erau societăţi active în sensul art. 11 din Legea nr. 571/2003, erau persoane impozabile şi nu intra în răspunderea reclamantei comportamentul fiscal al furnizorilor săi.

În concluzie, a arătat că reclamanta deţine facturi emise în conformitate cu prevederile art. 155 din Legea nr. 571/2003, a primit bunurile pe care le-a recepţionat, le-a înregistrat în contabilitate, iar o parte le-a comercializat realizând venituri impozabile, a primit facturile de la societăţi active din punct de vedere fiscal şi îndeplineşte condiţiile legale pentru deductibilitate atât în ceea ce priveşte impozitul pe profit, cât şi TVA.

În ceea ce priveşte diferenţa de venituri în sumă de 234.004 lei, rezultată dintr-o tranzacţie cu o persoană afiliată, în decizia de soluţionare a contestaţiei s-a apreciat că în mod corect, în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 s-a procedat la ajustarea venitului "pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor, aşa cum a fost stabilit prin raportul de evaluare întocmit la data de 31 decembrie 2009", procedându-se la reîntregirea profitului impozabil cu suma de 234.004 lei şi recalculându-se impozitul pe profit.

A susţinut reclamanta faptul că organul fiscal, conform dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din C. fisc., avea obligaţia să stabilească preţul de piaţă al tranzacţiei prin una din metodele prevăzute la art. 11 şi în Normele metodologice de aplicare a C. fisc. şi nu să se procedeze la stabilirea preţului de piaţă pentru terenul extravilan în cauză.

A precizat că în urma tranzacţiei cu acest teren societatea nu a afectat fiscal cheltuielile, înregistrând diferenţa între valoarea contabilă a terenului şi cea de vânzare în contul 473 "Decontări din operaţiuni în curs de lămurire", datorită faptului că de la momentul respectiv între societate şi cumpărător este în curs un litigiu ce face obiectul Dosarului nr. x/325/2011 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara, pentru motivul că numărul cadastral al terenului vândut nu a fost corect înscris în actele juridice, vânzându-se o altă parcela de teren, lucru pe care organul de inspecţie fiscală a omis să-l precizeze în Raportul de inspecţie fiscală, cu toate că ne-au fost solicitate documente în acest sens, acestea fiind prezentate organelor de control.

Un aspect deosebit de important, care pune capăt discuţiei cu privire la diferenţa de venituri în sumă de 234.004 lei rezultată dintr-o tranzacţie cu o persoană afiliată este faptul că la data de 22 mai 2012 s-a încheiat între reclamantă şi soţii I. şi J. actul de constatare a nulităţii contractului de vânzare din 5 mai 2011 autentificat în 22 mai 2012 de către Biroul Notarului Public K.

În ceea ce priveşte deductibilitatea sumei de 272.795 lei reprezentând contravaloare chirie spaţiului din Dumbrăviţa, reclamanta a susţinut că cheltuiala efectuată de reclamantă cu spaţiul închiriat are la baza documente justificative, respectiv, contractul de închiriere din 15 februarie 2007, pentru care persoana fizică I. a achitat impozitul aferent, Hotărârea AGA din 25 ianuarie 2007, prin care s-a hotărât deschiderea unui show-room, decizia administratorului din 31 ianuarie 2007, prin care s-a stabilit locaţia pentru deschiderea unui show-room, procesul-verbal din data 31 ianuarie 2007 prin care s-au transferat produse în vederea expunerii în show-room, fişele clienţilor care au vizitat show-room-ul şi au devenit clienţii săi.

În conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 571/2003, pentru a deduce o cheltuiala nu este prevăzută obligaţia înregistrării unui punct de lucru ORC şi cu atât mai puţin a unui show-room. Prin urmare, legiuitorul nu leagă calitatea de cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal de faptul că eventualele venituri ar trebui obţinute numai într-un punct de lucru înregistrat la ORC.

În ceea ce priveşte calculul dobânzilor/majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere, acestea fiind accesorii ale creanţelor fiscale, ele urmând soarta creanţei principale (accesorium sequitur principale), neputând exista accesorii în contextul în care nu mai există debitul principal, s-a solicitat să se aplice consideraţiile mai sus expuse mutatis mutandis.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiata.

Prin Sentinţa nr. 500 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată reclamantul SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş (în prezent, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara) pentru anulare acte administrativ-fiscale şi a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză de expert contabil/consultant fiscal L., numit de instanţă şi expert asistent M., ales de societate, confirmă susţinerea reclamantei că la data tranzacţiilor cele trei societăţi comerciale (SC D. SRL, etc.) erau active din punct de vedere fiscal şi că facturile îndeplinesc toate cerinţele de formă prev. de art. 155 C. fisc.

În baza acestui raport, Curtea a reţinut că reclamanta nu a încălcat formal nicio reglementare contabilă.

În schimb, ţinând cont de prezumţia de veridicitate de care se bucură actele administrative, inclusiv cele fiscale, s-a reţinut că pretenţia reclamantei referitoare la valoarea mai mică a terenului este nedovedită.

În cazul presupusei achiziţii de cablu de la SC D. SRL instanţa de fond a reţinut că factura fiscală nu reflectă o operaţiune economică reală, deoarece obiectul de activitate al acestei societăţii constă în comercializarea hainelor second-hand, iar în contabilitatea acestei firme nu este înregistrată livrarea de marfă şi administratorul societăţii nu recunoaşte tranzacţia. Reclamanta nu a făcut dovada contrară acestei stări de fapt.

Referitor la presupusele achiziţii de la SC F. SRL (materiale şi lucrări) şi SC G. SRL (materiale), prima instanţa a apreciat că, în măsura în care reclamanta a plătit TVA înscrisă în facturi şi nu a ştiut şi nici nu avea cum să ştie că societăţile cu care a contractat nu vor vira taxa la bugetul de stat, are drept de deducere a taxei (dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale, în speţă, necontestate). Este firesc ca legea să nu pună condiţia ca deductibilitatea taxei plătite de achizitor să fie condiţionată de vărsarea ei la buget de către furnizorul colector, deoarece nu este sarcina contribuabilului, ci a autorităţilor statului de a asigura funcţionarea legală a mecanismului de plată şi colectarea taxei pe valoare adăugată atunci când plătitorul taxei respectă toate dispoziţiile legale, iar activitatea economică este reală.

În speţă, activitatea economică nu este dovedită în condiţii legale.

Prima instanţă a considerat că, chiar dacă facturile conţin toate elementele obligatorii prevăzute de art. 155 C. proc. fisc. (aşa cum au reţinut şi experţii contabili) ele nu reflectă corect realitatea menţionată în cuprinsul lor, iar această împrejurare era sau trebuia să fie cunoscută reclamantului, deoarece reprezentantul acestuia a semnat facturile.

Starea de îndoială rezultată din această împrejurare este accentuată de verificările efectuate în evidenţele autorităţii fiscale din care rezultă că niciuna din cele două societăţi nu a virat taxa înscrisă în facturi.

De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada plăţii, chestiune relevantă în condiţiile îndoielii privind realitatea desfăşurării operaţiunii economice în condiţii legale.

În sfârşit, în împrejurările de incertitudine de mai sus, instanţa a observat credibilitatea redusă pe care o are reclamantul, care a dedus TVA pentru sumele achitate pentru bunuri străine de obiectul său de activitate, respectiv, concentrate de pui, porumb şi tărâţe, abonament la piscină, băuturi alcoolice, deplasări în Italia (fără dovezi că deplasarea ar avea vreo legătură cu activitatea economică a societăţii), "lumini discotecă, omnitronic, amplificator, boxe", etc. (aspecte ce rezultă din R.I.F. şi sunt necontestate de reclamant, nefăcând obiectul judecăţii).

De asemenea, cheltuielile cu aceste bunuri au fost considerate de reclamant ca fiind deductibile la calculul profitului.

Aşa fiind, Curtea, la fel ca autoritatea fiscală, a reţinut că reclamantul nu a dovedit faptele pe care îşi întemeiază dreptul de deducere a TVA şi de deducere a cheltuielilor la calculul impozitului pe profit, aşa cum pretinde art. 65 alin. (1) C. proc. fisc.

Cu privire la contractul de închiriere dintre reclamant şi propriul asociat, I., instanţa de fond a constatat că litigiul priveşte exclusiv situaţia de fapt, respectiv dacă reclamantul a desfăşurat sau nu activităţi economice în spaţiul închiriat, iar proba administrată de reclamant (procesul-verbal de predare a mărfii expuse) nu este de natură să formeze convingerea instanţei că activitatea economică a avut loc,în condiţiile în care nu s-a dovedit nicio negociere sau încheiere a vreunui contract, ca urmare a presupusei expuneri de produse.

Cu privire la vânzarea terenului către propriul asociat, I., referitor la chestiunea legalităţii stabilirii preţului în baza unui raport întocmit de un evaluator autorizat de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România (N.), Curtea a reţinut că apărarea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 11 alin. (2) C. fisc. este neîntemeiată, deoarece textul legal nu obligă la un anumit mijloc de probă, ci doar la urmarea unei anumite metode.

În aceste condiţii, raportul întocmit de evaluatorul amintit reprezintă mijloc legal de stabilire a valorii reale a terenului.

Întrucât reclamantul nu a făcut dovada altui preţ decât cel reţinut de autoritatea fiscală, judecătorul fondului a înlăturat şi această apărare.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a legii în pronunţarea hotărârii atacate, transcriind susţinerile formulate prin acţiunea formulată pentru fiecare din sumele contestate.

În plus, în motivarea recursului a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond în cazul presupusei achiziţii de cablu de la SC D. SRL că factura fiscală nu reflectă o operaţiune reală deşi astfel cum arată recurenta, respectivul cablu electric există în materialitatea sa, fiind utilizat de către aceasta la instalaţia electrică, deşi nu îndeplinea parametrii impuşi, motiv care a determinat neplata acestei facturi.

În ceea ce priveşte operaţiunile comerciale derulate între recurenta-reclamantă şi SC F. SRL, aceasta a susţinut că nedeclararea operaţiunii în declaraţia 394 de către furnizor nu poate atrage consecinţa nedeductibilităţii acestor cheltuieli şi respectiv a TVA în ceea ce o priveşte, neavând nicio obligaţie în acest sens.

Acelaşi critici au fost formulate de recurentă şi cu privire la achiziţiile făcute de acestea de la SC G. SRL Craiova, apreciind că organele fiscale au utilizat simple prezumţii pentru a înlătura cheltuielile deductibile în materia impozitului pe profit cât şi la deducerea TVA aferentă facturii fiscale din 24 aprilie 2009.

Consideră recurenta-reclamantă că a respectat prevederile Legii nr. 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare atât în ceea ce priveşte deductibilitatea la impozitul pe profit cât şi la TVA invocând în acest sens dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi dispoziţiile art. 146 alin. (1) C. fisc., cât şi faptul că la data când au fost primite bunurile, societăţile furnizoare erau societăţi active potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce priveşte diferenţa de venituri în sumă de 234.004 rezultată dintr-o tranzacţie cu o persoană afiliată, recurenta-reclamantă a susţinut că organul fiscal, conform art. 11 alin. (2) C. fisc., avea obligaţia să stabilească preţul de piaţă al tranzacţiei prin una din metodele prevăzute de aceste dispoziţii şi nu în baza raportului de reevaluare din 31 decembrie 2009 întocmit de un evaluator membru ANEVAR, preţ care nu reflectă preţul pieţei de la data tranzacţiei.

Recurenta-reclamantă a formulat critici şi cu privire la deductibilitatea sumei de 272.795 lei reprezentând contravaloare chirie pentru spaţiul din Dumbrăviţa, susţinând că această cheltuială efectuată cu spaţiul închiriat are la bază documente justificative şi în consecinţă îndeplineşte condiţiile legale pentru deductibilitate.

În ceea ce priveşte calculul dobânzilor/majorărilor şi a penalităţilor de întârziere recurenta reclamantă a susţinut că nu sunt datorate invocând principiul "accesorium sequitur principale", neputând exista accesorii, în contextul în care nu există debitul principal.

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond cât şi actele administrativ fiscale contestate.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă cât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru motivele expuse în continuare.

Obligaţiile fiscale supuse contestării judiciare pe calea prevăzută de dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. civ. vizează suma totală de 1.404.493 lei compusă din 183.323 lei impozit pe profit, 659.287 lei TVA, 435.496 lei dobânzi/majorări de întârziere şi 126.387 lei penalităţi de întârziere, pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă prin Decizia nr. 1019/548 din 29 iunie 2012.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei în raport cu starea de fapt fiscală reţinută, sentinţa analizând punctual, cu argumente de fapt şi de drept, legalitatea fiecăreia dintre obligaţiile fiscale supuse contestării.

Întrucât expunerea considerentelor sentinţei atacate cuprinde ample trimiteri la elementele probatorii şi la prevederile legale aplicabile pentru fiecare dintre categoriile de debite iar motivarea recursului a fost structurată, de asemenea, corespunzător sumelor stabilite prin actele administrative fiscale deduse judecăţii, Înalta Curte apreciază că în contextul cercetării recursului nu se impune reluarea tuturor aspectelor examinate de instanţa de fond, urmând ca analiza să vizeze punctual doar criticile formulate la adresa sentinţei.

În dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă, probă administrată conform art. 201 C. proc. civ., pe care instanţa a suspus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte impozitul pe profit, diferenţa de impozit pe profit în sumă de 183.323lei a fost stabilită ca urmare a neacordării deductibilităţii pentru cheltuieli în sumă de 1.110.126 lei reprezentând achiziţii de materiale de la trei societăţi comerciale respectiv SC D. SRL, SC F. SRL şi SC G. SRL şi suma de 272.795 lei reprezentând chirie spaţiu cu destinaţie show-room precum şi suma de 234.004 lei rezultate dintr-o tranzacţie către o persoană fizică afiliată.

Instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată faptul că nu poate fi recunoscut dreptul de deducere a cheltuielilor efectuate cu achiziţiile de la cele trei societăţi întrucât astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză operaţiunile comerciale derulate între societatea reclamantă şi aceste societăţi nu sunt operaţiuni reale.

Astfel cum a rezultat din controlul încrucişat efectuat de organul de inspecţie fiscală în temeiul prevederilor art. 97 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în vederea verificării realităţii operaţiunilor comerciale derulate cu SC D. SRL, această societatea nu a declarat livrările efectuate în declaraţia 394 şi nici nu le-a consemnat în jurnalul de vânzări, administratorul societăţii a declarat că nu a avut relaţii comerciale cu societatea verificată iar obiectul de activitate este comerţul cu amănuntul de haine second-hand, iar până la data efectuării inspecţiei fiscale, nu a fost achitată obligaţia de plată către furnizor pentru factura din 24 iunie 2009.

În ceea ce priveşte celelalte două societăţi, respectiv SC F. SRL şi SC G. SRL, prin acelaşi raport de control fiscal s-a constatat că facturile emise de aceste societăţi nu reflectă corect realitatea întrucât aceste operaţiuni nu au fost declarate în declaraţia informativă cod 394 şi nu a fost înscris mijlocul de transport, nu au fost puse la dispoziţia organului fiscal sau la dosarul cauzei documentele de transport al mărfii şi modalitatea de decontare cu furnizorii, respectiv dovada plăţilor.

Astfel fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că facturile în cauză, chiar dacă conţin elementele obligatorii prevăzute de art. 155 C. proc. fisc. acestea nu pot fi luate în considerare în ceea ce priveşte stabilirea dreptului de deducere a cheltuielilor la calculul impozitului pe profit cât şi a dreptului de deducere a TVA, întrucât societatea reclamată nu a făcut dovada că aceste tranzacţii s-au efectuat şi că reflectă un conţinut economic.

În ceea ce priveşte suma de 272.795 lei reprezentând chirie spaţiu cu destinaţie show-room, apreciată ca fiind nedeductibilă de către organele fiscale cât şi prin sentinţa atacată, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt nefondate întrucât aceasta nu a făcut dovada că ar fi desfăşurat activităţi economice în acest spaţiu şi că a realizat venituri impozabile astfel cum impun dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante cu privire la nereţinerea de către instanţa de fond a susţinerilor sale cu privire la diferenţa de venituri în sumă de 234.004 lei rezultate din tranzacţia cu o persoană fizică afiliată, valoarea terenului în suprafaţă de 5.600 mp fiind stabilită potrivit raportului de evaluare din 31 decembrie 2009 de un evaluator autorizat, care reprezintă un mijloc legal de probă în cauză.

Având în vedere toate aceste considerente Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică în cauză nefiind incident nici unul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de dispoziţiile art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 500 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2015.

Procesat de GGC - CL