Lawfulness of ministerial norms restricting notary seat transfers to vacant positions within the same jurisdiction and their compatibility with EU free establishment rules

Decizia nr. 1323/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat anularea refuzului nejustificat emis de B. prin adresa din 29 noiembrie 2012; anularea refuzului nejustificat emis de C. prin adresa din 19 noiembrie 2012; anularea în parte a Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al B., respectiv a art. 2 şi 27 din Anexa nr. 1 a acestui ordin; anularea Ordinului nr. 2911/C/2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului de schimbare a sediilor precum şi anularea Regulamentului C.; admiterea cererii de schimbare a sediului biroului notarial din localitatea Râciu, jud. Mureş, în municipiul Târgu Mureş, jud. Mureş; emiterea Ordinului ministrului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti de schimbare a sediului biroului notarului public din localitatea Râciu, jud. Mureş, în municipiul Târgu Mureş, jud. Mureş.

În motivarea acţiunii s-a susţinut că pretenţiile acestuia de a schimba sediul notarial în municipiul Târgu Mureş, din localitatea Râciu (unde reclamantul are sediul, fiind numit notar prin Ordinul nr. 99/C/2010 al Ministrului justiţiei) este îngrădită de piedici de ordin administrativ normativ, respectiv prevederile art. 2 şi 27 din Ordinul nr. 710/C/1995, care însă încalcă prevederile art. 53 din Constituţie, în sensul că drepturile şi libertăţile reclamantului au fost restrânse printr-un act normativ cu forţă juridică inferioară legii, respectiv printr-un ordin al Ministrului Justiţiei şi normele de drept comunitar şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

S-a susţinut că, prevederile art. 27 din Ordinul nr. 710/C/1995, ale cărei ultime modificări au avut loc prin Ordinul nr. 2910/C/2009 contravin prevederilor art. 4 din Legea nr. 24/2000, nesocotind principiul ierarhiei actelor normative întrucât, atâta timp cât Legea nr. 36/1995 nu condiţionează schimbarea sediului biroului notarial, Ordinul nr. 710/C/1995 şi Ordinul nr. 2911/C/2009 nu pot adăuga la lege şi astfel să legifereze condiţii privind schimbarea de sediu.

Reclamantul a arătat că toate motivele aduse în favoarea anulării în parte a dispoziţiilor normative atacate cuprinse în cadrul Ordinului nr. 710/C/1995, se circumscriu în tot atâtea motive de nelegalitate a Ordinului nr. 2911/C/2009, urmând ca instanţa să analizeze legalitatea acestui act administrativ normativ şi să dispună anularea lui.

Prin precizarea de acţiune formulată la 9 mai 2013, reclamantul a solicitat, cu privire la petitul 3 din cererea de chemare în judecată, anularea parţială a art. 2 alin. (1) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/C/1995, în sensul înlăturării prin hotărâre a sintagmei „din localităţile”;anularea art. 2 alin. (2) lit. d) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/C/1995;anularea, în parte a prevederilor din art. 27 alin. (1) al Anexei 1 a Ordinului nr. 710/C/1995, respectiv a dispoziţiei nelegale care priveşte exclusiv „schimbarea sediului biroului notarului public din localitatea în care îşi desfăşoară activitatea într-o localitate din cadrul aceleiaşi circumscripţii”.

Prin precizarea de acţiune formulată la termenul din 25 septembrie 2013, s-a solicitat de către reclamant, întregirea acţiunii prin anularea actelor emise de C. care au stabilit rezultatele finale ale concursului cu privire la schimbarea sediului biroului notarial în municipiul Târgu Mureş din data de 23 noiembrie 2011, odată cu anularea rezultatelor finale viciate ale aceluiaşi concurs; obligarea corelativă a intimatei să refacă şi să organizeze, în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, a unui nou concurs pentru ocuparea postului de notar public vacant prin schimbarea sediului biroului notarial în municipiul Târgu Mureş, care s-a stabilit prin Hotărârea nr. 214 din 26 iunie 2011 a C.

În motivarea acestor petite, s-a susţinut că Regulamentul nu impune stabilirea unor subiecte de evaluare clare, concise, exacte, care raportat la baremul de notare stabilit, să fie apte de a impune procedură de corectare cât mai obiectivă şi exactă în vederea stabilirii corecte a notării lucrărilor şi a departajării candidaţilor.

Prin întâmpinare, C. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată de B. s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 7 din 13 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi B. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 8.469,87 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C.

Examinând cauza, Curtea de apel a reţinut că, deşi acţiunea introductivă, aşa cum a fost precizată la termenele de judecată din 9 mai 2013 şi 25 septembrie 2013, cuprinde mai multe petite, unele vizând anularea unor acte administrative emise de pârâţi (adresa din 29 noiembrie 2012, respectiv din 19 noiembrie 2012 şi cele emise de C., care au stabilit rezultatele finale ale concursului cu privire la schimbarea sediului notarial în municipiul Târgu Mureş din data de 23 noiembrie 2011 şi implicit anularea rezultatelor finale ale aceluiaşi concurs), altele, anularea unor dispoziţii normative emise de B. (anularea parţială a art. 2 alin. (1), alin. (2) lit. d) şi, în parte, art. 27 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 710/1995, anularea Ordinului nr. 2911/2009); sau obligarea pârâţilor la o conduită solicitată de reclamant (obligarea B. să emită Ordinul de schimbare a sediului biroului notarului public din com. Râciu în municipiul Târgu Mureş, respectiv obligarea C. să admită cererea de schimbare a sediului biroului notarial, să refacă şi să organizeze în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii a unui concurs pentru ocuparea postului de notar public vacant, prin schimbarea sediului biroului notarial în Târgu Mureş), chestiunea esenţială, dedusă judecăţii este centrată pe dispoziţiile art. 2 şi 27 din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 710/1995.

Apreciind asupra conformităţii prevederilor art. 2 şi 27 din Ordinul nr. 710/1995 emis de B., cu jurisprudenţa comunitară, Curtea de apel a reţinut că aceste dispoziţii nu contravin reglementărilor de drept comunitar şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru cele ce urmează.

În acest sens, s-a avut in vedere că în cauzele indicate a fi relevante în speţa dedusă judecăţii (C-47/08, C50-54/08) se statuează în principal asupra unei pretinse discriminări pe bază de cetăţenie, în exercitarea unor profesii liberale.

În ceea ce priveşte faptul că activităţile notariale nu ar fi asociate direct şi specific exercitării autorităţii publice, în sensul Tratatului, s-a remarcat că, deşi Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în acest sens (a se vedea, parag. 82, din C-50/08) nu este mai puţin adevărat că, în aceeaşi măsură, s-a reţinut ca „faptul că activităţile notariale urmăresc obiective de interes general care vizează în special asigurarea legalităţii şi a securităţii juridice ale actelor încheiate între particulari reprezintă un motiv imperativ de interes general care permite să se justifice posibile restricţii în ceea ce priveşte art. 43 Convenția Europeană (n.n. - art. 49 din Tratat, versiunea consolidată) rezultate din caracteristicile proprii ale activităţii notariale (a se vedea, parag. 87 din C-50/08, parag. 97 din C-51/08, parag. 96 din C-53/08, parag. 98 din C-54/08).

Aşa fiind, s-a stabilit cu titlu exemplificativ că ar reprezenta excepţii de la aplicarea deplină a dreptului de stabilire „încadrarea la care sunt supuşi notarii în cadrul procedurilor de recrutare aplicate, limitarea numărului acestora şi a competenţelor lor teritoriale sau regimul de remunerare, de independenţă, de incompatibilităţi şi de inadmisibilitate, în măsura în care aceste restricţii permit atingere obiectivelor (…)”; aceste obiecţii fiind asigurarea respectării dreptului de stabilire pentru exercitarea profesiunilor liberale.

Concluzionând, Curtea de apel a reţinut că jurisprudenţa comunitară invocată de reclamant este relevantă sub aspectul faptului că activităţile notariale nu sunt asociate exercitării directe/indirecte a autorităţii publice, dar în aceeaşi măsură, după cum s-a statuat în toate cauzele invocate în probaţiune, în susţinerea pretenţiilor vizând primul petit al acţiunii, nu a făcut obiectul aprecierii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nici statutul şi nici organizarea profesiei de notar în vreuna dintre ordinile juridice supuse dezbaterii Curţii prin prisma încălcării prevederilor art. 49 din Tratat, versiunea consolidată.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, de către dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) lit. d), precum şi art. 27 alin. (1) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/1995 a prevederilor constituţionale, instituite prin prevederile art. 53, Curtea de apel a remarcat că în cauză nu există vreo încălcare a prevederii constituţionale precitate, în condiţiile în care reclamantul a fost cel care a consimţit să îşi stabilească sediul biroului notarial în com. Râciu, conformându-se prevederilor legale din Legea nr. 36/1995, odată cu numirea sa prin Ordinul nr. 99/C/2010 al ministrului Justiţiei.

În al doilea rând, s-a reţinut că, în condiţiile în care acesta face parte deja din această profesie, organizată în cadrul C. este obligat să se supună regimului juridic naţional, aşa cum este reglementat prin procedurile specifice, după cum a subliniat şi Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa vezi cauzele C-50, 51-54/08).

Cu privire la susţinerea că Legea nr. 36/1995 (în forma în vigoare la data solicitării reclamantului de schimbare a sediului biroului notarial), nu cuprindea vreo dispoziţie relativă la schimbarea de sediu, fiind încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, prin legiferarea primară în cuprinsul Ordinului nr. 710/C/1995 a condiţionării schimbării sediului biroului notarilor publici în cadrul aceleiaşi circumscripţii de existenţa unui post vacant, s-a reţinut că jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că nu au fost încălcate normele de tehnică legislativă, deoarece B. este suprema autoritate competentă să adopte şi implicit să modifice Regulamentul de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995, potrivit art. 103 din lege, în forma în vigoare la data solicitării reclamantului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 923 din 19 februarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție).

Referitor la pretinsa încălcare de către dispoziţiile art. 2 alin. (1), (2) lit. d) şi art. 27 din Anexa 1 la Ordinul nr. 710/C/1995, a prevederilor cuprinse în Decretul nr. 16/1976, cuprinzând Normele de metodologii şi tehnică legislativă, Curtea a apreciat că cercetarea acestui motiv de nelegalitate este inutilă, în condiţiile în care prin art. 85 din Legea nr. 24/2000 a fost abrogat expres acest act normativ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 36/1995, s-a observat că, ceea ce a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 22/2006, este relevant în speţă, întrucât, aceste dispoziţii nu stabilesc restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, ci doar reglementează condiţiile de exercitare a unei profesii, aspect asupra căruia şi Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit prin Hotărârile analizate deja, că fac parte din regimul juridic naţional, unde statului membru îi este permis să stabilească proceduri proprii care să vizeze statutul profesiei.

S-a mai arătat in sentinţa atacată că serviciile notariale sunt prestate în baza unor tarife de onorarii stabilite prin Ordin al ministrului Justiţiei, în baza art. 67 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, astfel că nu se poate susţine cu suficient temei că piaţa serviciilor notariale ar fi una supusă rigorilor concurenţiale sau că prin stabilirea unor tarife prin Ordin al ministrului Justiţiei s-ar aduce atingere concurenţei pe piaţa românească, în sensul art. 5 alin. (1) lit. c), d) şi g) din Legea nr. 21/2006.

Pentru aceste considerente, Curtea de apel a apreciat că art. 2 alin. (1) şi (2) lit. d), art. 27 alin. (1) din Anexa 1 a Ordinului nr. 710/C/1995 nu sunt nelegale, prin raportare la dispoziţiile legale invocate de reclamant, şi pe cale de consecinţă, şi celelalte petite, având un caracter subsidiar faţă de cel principal, nu încalcă legislaţia naţională sau cea comunitară, astfel că acţiunea, aşa cum a fost precizată se impune a fi respinsă ca nefondată.

Cu privire la solicitarea reclamantului de anulare a actelor emise de C., care stabilesc rezultatele finale ale concursului din 23 noiembrie 2011 şi, respectiv, obligarea pârâtei C. să refacă şi să organizeze în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, a unui nou concurs, Curtea de apel a apreciat că şi aceste capete de cerere sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, reclamantul acceptând să se prezinte la concurs, este cert că şi-a însuşit regulile de desfăşurare a acestuia şi, implicit, cele vizând procedura de soluţionare a contestaţiilor; şi, pe de altă parte, procedura de organizare a concursului de schimbare a sediului biroului notarial s-a desfăşurat conform dispoziţiilor Regulamentului de organizare aprobat prin Ordinul nr. 2911/2009, pe care Curtea îl apreciază ca nefiind nelegal, pentru considerentele de mai sus, ca urmare a respingerii petitului vizând anularea parţială, pentru motiv de nelegalitate, a Ordinului nr. 710/C/1995 (prevederile art. 2 alin. (1), (2) lit. d) şi ale art. 27 alin. (1)).

Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., s-a apreciat ca întemeiată solicitarea pârâtei C. de obligare a reclamantului, căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, aşa cum acestea au fost justificate (filele 82-90 şi urm., vol. III).

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispoziţiilor art. 3041, art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat în principal casarea în tot a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la prima instanţă apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a ipoteza I.

Astfel, a susţinut recurentul că instanţa nu s-a pronunţat asupra incidenţei în situaţia de faţă a normelor prevăzute de Legea nr. 21/1996, respectiv nu a analizat nulitatea actelor normative atacate în raport cu aceste prevederi.

De asemenea, a susţinut recurentul că instanţa nu s-a pronunţat nici asupra tuturor motivelor cu care a fost investită în ce priveşte analizarea prevederilor ordinelor atacate cu Legea nr. 36/1995, nepronunţându-se asupra criticii potrivit căreia ordinele ar norma peste ipoteza avută în vedere de legiuitor.

Consideră recurentul că instanţa nu s-a pronunţat nici asupra nulităţii ordinelor din perspectiva legislaţiei europene respectiv a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. b)-d), art. 102 lit. b)-c) totul prin raportare la prevederile art. 26 şi art. 57 lit. d) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi în aceste condiţii apreciază că respectivele motive ale acţiuni nu au făcut obiectul analizării şi pronunţării în primă instanţă, ceea ce ar impune casarea cu trimitere la prima instanţă.

În privinţa motivelor de nelegalitate a hotărârii prin raportare la prevederile Legii nr. 36/1995 şi a Legii nr. 24/2000 recurentul a susţinut că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât la pronunţarea hotărârii atacate nu s-a ţinut cont de principiul supremaţiei legii consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României şi nici de principiul respectului caracterului ierarhic al normei juridice instaurat prin art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 24/2000, întrucât prin ordinul atacat se reglementează peste un act normativ având forţă juridică superioară, invocând în acest sens dispoziţiile art. 77 şi 78 din acest act normativ.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte obiectul litigiului, invocând dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 36/1995 dar şi prevederile art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 710/c/1995 cât şi art. 27 din acelaşi act administrativ atacat, recurentul susţine că B. nu putea reglementa primar nici un raport social şi cu atât mai puţin să modifice un raport juridic reglementat prin lege.

A mai susţinut recurentul că în elaborarea actelor normative care au stat la baza modificării Ordinului nr. 710/c/1995 au existat o serie de nelegalităţi în ceea priveşte elaborarea şi emiterea ordinelor succesive invocând în acest sens Ordinul ministrului Justiţiei nr. 1758/c/2004 care modifică art. 2 alin. (2) şi art. 27 din Ordinul nr. 710/c/1995 cât şi Ordinul ministrului Justiției nr. 2198/c/2006 vizând modificarea aceloraşi prevederi pentru care, susţine că nu au fost semnate de conducătorul autorităţii publice.

În opinia recurentului, la data cererii de schimbare a sediului în cadrul aceleiaşi circumscripţii nu exista o reglementare prin lege iar emitentul ordinului apare şi ca un interpret, astfel că este sancţionat cu nulitatea în termenii prevăzuţi de Legea nr. 36/1995 în vigoare la data intentării acţiunii, mutarea sediului C. dintr-o localitate în alta a aceleiaşi circumscripţii era posibilă, fără alte componente de procedură.

Sub aspectul analizării neconcordanţei prevederilor art. 2 şi art. 27 din Ordinul nr. 710/c/1995 şi ale Ordinului nr. 2910/c/2009 cu prevederile art. 53 din Constituţia României, recurentul a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra aspectelor cu care a fost investită precum şi a faptului că aceasta a făcut o aplicare greşită a legii.

Recurentul a criticat soluţia adoptată de instanţa de fond şi în ceea ce priveşte nelegalitatea prevederilor atacate în raport de prevederile Legii nr. 21/1996 apreciind că ipoteza avută în vedere de instanţa de judecată, respectiv onorariului pentru serviciul prestat, nu poate fi primită, apreciind că prin sentinţa atacată au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996.

Un ultim aspect criticat de către recurentul-reclamant se referă la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că, în cauză, dovada efectuării respectivelor cheltuieli a fost depusă după ce s-a dat cuvântul părţilor în fond, fiind lipsite de posibilitatea de a fi puse în discuţia contradictorie a părţilor problematica cheltuielilor de judecată.

Intimaţii B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond ca legală şi temeinică.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant, a dispoziţiilor legale incidente cât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este, în parte, întemeiat, pentru considerentele expuse în continuare.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei, în raport cu starea de fapt reţinută, sentinţa analizând punctual, cu argumente de fapt şi de drept legalitatea actelor administrative supuse contestării cât şi caracterul justificat al refuzurilor intimaţilor comunicate prin adresele contestate.

1. În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când acesta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 61 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii.

Pe de altă parte dreptul la un proces echitabil include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real examinate de către instanţa sesizată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de părţile adverse.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu privire la legalitatea actelor administrative atacate cât şi cu privire la caracterul justificat al refuzului autorităţilor intimate exprimat prin adresele contestate de reclamant.

2. În privinţa criticilor de nelegalitate a hotărârii prin raportare la prevederile Legii nr. 36/1995 şi a Legii nr. 24/2000, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant referitoare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 27 din Ordinul nr. 710/c/1995, care stabilesc numărul notarilor pe localităţi spre deosebire de dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate având în vedere că dispoziţiile din Regulamentul de punere în aplicare a legii nu adaugă la lege ci stabilesc o procedură de urmat pentru asigurarea mobilităţii notarilor publici.

Nu pot fi reţinute ca fondate nici susţinerile recurentului privind încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 24/2000, ordinul atacat fiind elaborat de B. în temeiul dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 36/1995 prin care legiuitorul a delegat atribuţia de adoptare a Regulamentului de punere în aplicare a legii aprobat prin Ordinul ministrului Justiției nr. 710/c/1995, către minister.

În ceea ce priveşte Ordinul ministrului Justiției nr. 291/c din 29 octombrie 2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale, Înalta Curte constatată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant faptul că au fost respectate normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, fiind emis în temeiul aceloraşi dispoziţii ale art. 107 din lege şi în baza Hotărârii Consiliului C. nr. 319 din 2009 prin care au fost aprobate propunerile de modificare a Regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2159/c/2007 în baza dispoziţiilor art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 precum şi ale dispoziţiilor art. 27 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 710/c/1995.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentului-reclamant privind încălcarea prevederilor art. 53 din Constituţie având în vedere faptul că prin dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2), art. 16 lit. g) şi art. 26 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nu stabilesc restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, reglementând în fapt condiţiile de exercitare ale profesiei, în acelaşi sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 22/2006 şi nr. 513/2006 prin care s-a reţinut că aceste prevederi nu încalcă dreptul la muncă, alegerea profesiei, meseriei sau ocupaţiei vizând posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte în anumite condiţii stabilite de legiuitor.

Astfel fiind, instanţa de control judiciar în acord cu judecătorul fondului, constată că prevederile legale criticate nu limitează dreptul de alegere a locului de muncă ci doar condiţionează schimbarea sediului notarial de îndeplinirea unor condiţii care sunt aplicabile tuturor persoanelor interesate.

3. În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent vizând respingerea susţinerilor sale potrivit cărora actele administrativ-normative atacate contravin legislaţiei europene şi a jurisprudenţei instanţelor de contencios european, întrucât instanţa de fond nu a analizat nulitatea acestora prin prisma prevederilor art. 101 alin. (1) lit. b)-d), art. 102 lit. b)-c). Totul prin raportare la prevederile art. 26 şi art. 57 lit. d) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate având în vedere că toate cauzele invocate au avut ca obiect încălcarea de către statele membre a obligaţiilor ce le incumbă în temeiul dispoziţiilor art. 43 (3)-(5) şi art. 45 din Tratat, prin impunerea în prevederile legislaţiei naţionale a condiţiei cetăţeniei pentru accesul la funcţia de notar, astfel cum în mod corect s-a reţinut şi prin sentinţa atacată.

Urmare a hotărârilor invocate, prevederile art. 16 lit. a) din Legea nr. 36/1995 au fost modificate în sensul că a fost eliminată condiţia restrictivă privind „numai cetăţenia română” prin O.U.G. nr. 166/2008.

Recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul nereţinerii susţinerilor sale vizând nelegalitatea prevederilor legale atacat în raport de Legea nr. 21/1996, apreciind că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt nefondate în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9, instanţa de fond aplicând în mod corect prevederile legale şi reţinând în raport de dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 că serviciile notariale sunt prestate în baza unor tarife de onorariu stabilite prin Ordin al ministrului Justiţiei şi în consecinţă nu se poate susţine că piaţa serviciilor notariale este supusă rigorilor concurenţiale.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată în raport de prevederile Legii nr. 36/1995 care are la bază notarialul latin clasic că nu se poate vorbi de profesia notarială ca fiind una de-reglementată şi că piaţa pe care acesta acţionează este o piaţă concurenţială, nefiind deci supusă reglementărilor prevăzută de Legea nr. 21/1996.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent cu privire la cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de fond Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate şi în consecinţă sentinţa atacată urmează a fi reformată cu privire la obligaţia de plată a acestora, în sensul că „partea căzută în pretenţii”, respectiv reclamantul va fi obligat la plata sumei de 6.069,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C., diferenţa reprezentând cheltuieli nedovedite conform dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul formulat şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că va obliga reclamantul la plata sumei de 6.069,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C., menţinând în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 7 din 13 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că obligă reclamantul la plata sumei de 6.069,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2015.