Residence extension for foreign athletes: mandatory labor contract under O.U.G. 194/2002 despite sport law allowing civil agreements

Decizia nr. 1213/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi SC B. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări, a solicitat anularea Deciziei nr. 2507933 din 06 aprilie 2012, prin care s-a dispus refuzul prelungirii dreptului de şedere al reclamantului A. şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de şedere prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile jucătorilor profesionişti străini; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că pârâtul a realizat o analiză nelegală a dispoziţiilor legale aplicabile în raport de specificul activităţii desfăşurate de către jucătorii profesionişti străini.

Invocând în drept dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000 şi ale art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002, reclamanţii au subliniat dreptul cluburilor de a încheia convenţii civile cu sportivii străini, convenţii valabile care atrag aplicabilitatea dispoziţiilor legale privind acordarea vizei de lungă şedere sau de prelungire a vizei de şedere în România şi de încadrare în muncă.

Prin urmare, invocarea inexistenţei unui contract de muncă încheiat între jucător şi SC B. SA este netemeinică şi contrară dispoziţiilor legale aplicabile.

Invocând şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) şi e) din O.U.G. nr. 56/2007, reclamanţii au menţionat că, în condiţiile în care legiuitorul ar fi vrut să indice în mod expres necesitatea unui contract de muncă pentru acordarea autorizaţiei de muncă, acesta ar fi realizat acest lucru.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea acţiunii ca fiind rămasă fără obiect, iar pe fond respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată.

Sub aspectul rămânerii fără obiect a cauzei, pârâtul a arătat că reclamantul A. era titularul unui drept de şedere valabil conform vizei nr. 1568463, acordat pentru perioada 10 februarie 2012 - 10 august 2012, iar ulterior refuzului cetăţeanul străin nu a mai depus o nouă cerere de prelungire a dreptului de şedere, ci a părăsit România la data de 26 mai 2012, în acest moment dreptul său de şedere pe teritoriul naţional fiind expirat. Faţă de acestea şi raportat la obiectul cauzei, cauza a rămas fără obiect, deoarece străinul nu a mai dorit să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul României, iar instituţia ar fi în imposibilitate a-i prelungi şederea, întrucât dreptul de şedere anterior a expirat.

Prin Sentinţa nr. 5221 din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea promovată de reclamanţii A. şi SC B. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări (fost Oficiul Român pentru Imigrări) şi, pe cale de consecinţă, a anulat Decizia nr. 2507933 din 06 aprilie 2012 şi a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de şedere, prin raportare la dispoziţiile aplicabile jucătorilor profesionişti străini.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 8,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar).

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că o cerere având ca obiect anularea unui act nu poate rămâne fără obiect decât în cazul revocării respectivului act de către autoritatea emitentă sau de către autoritatea ierarhic superioară, aspect ce nu a intervenit în speţă.

Tot astfel şi în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de şedere, a apreciat că şi acesta ar fi rămas fără obiect numai în situaţia în care, ulterior sesizării instanţei de judecată, dar până la pronunţarea hotărârii, pârâtul ar fi executat obligaţia pretinsă de reclamant pe calea respectivului demers judiciar.

Cum pârâtul nu a revocat decizia contestată în speţă şi nici nu a emis decizia de prelungire a dreptului de şedere al reclamantului, conform solicitărilor acestuia din cererea de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut ca fiind neîntemeiată cererea pârâtului de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului în sensul că reclamantul a părăsit ţara la data de 26 mai 2012, că în prezent şi-ar desfăşura activitatea în străinătate şi că nu ar mai avea interes în susţinerea acţiunii, instanţa de fond a constatat cu prioritate că nu a fost invocată în condiţiile legii excepţia lipsei de interes, ci numai ca şi argument pentru respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

A mai reţinut instanţa că nu s-a făcut dovada că străinul şi-ar desfăşura activitatea în străinătate, dar şi împrejurarea că plecarea de pe teritoriul României la data de 26 mai 2012 este lipsită de relevanţă faţă de obiectul prezentei cauze. Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtul însuşi a recunoscut dreptul reclamantului de a rămâne pe teritoriul ţării până la data de 10 august 2012.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond, a reţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor O.U.G. nr. 56/2007, dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Lege nr. 69/2000 şi cele ale art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002, rezultă că pentru sportivii străini, în vederea prelungirii dreptului de şedere, nu este necesară încheierea unui contract de muncă.

A reţinut, de asemenea, că reclamanţii au făcut dovada existenţei şi derulării în condiţiile legii a raporturilor de muncă prin încheierea unei convenţii civile şi că, esenţial este în speţă, faptul că s-a făcut dovada existenţei şi derulării raporturilor de muncă din perspectiva dreptului de şedere al străinului, nefiind elocventă în această materie existenţa raporturilor specifice dreptului muncii.

Judecătorul fondului a apreciat ca fiind neîntemeiată apărarea pârâtului, în sensul căderii în desuetudine a dispoziţiilor legale care prevăd posibilitatea încheierii unei convenţii civile (respectiv art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002), din moment ce O.U.G. nr. 56/2007 nu prevede că în toate cazurile autorizaţia de muncă se eliberează condiţionat de prezentarea unui contract de muncă.

A considerat că raţiunea legislaţiei privind străinii în România este aceea a instituirii condiţiilor legale în care aceştia trăiesc efectiv pe teritoriul ţării, inclusiv din punctul de vedere al derulării raporturilor legale de muncă, obţinerii veniturilor necesare traiului, iar nu aceea a creării cadrului legal pentru plata contribuţiilor către stat.

Dacă instituirea obligaţiei încheierii unui contract de muncă în cazul cetăţenilor români este impusă pentru protejarea drepturilor salariatului, reglementarea fiind explicată de raţiuni sociale, în cazul străinilor, raţiunea este aceea a creării condiţiilor de existenţă şi muncă legală, în ideea combaterii şederii ilegale pe teritoriul statului.

A mai apreciat instanţa de fond că, dacă legea cadru permite străinilor să încheie cu o structură sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenţie civilă în condiţiile legii (Legea nr. 69/2000 şi O.U.G. nr. 56/2007), acest drept ori exerciţiul acestuia nu poate fi restrâns printr-un act normativ care reglementează într-un domeniu distinct şi care reglementează deci raporturi sociale diferite (O.U.G. nr. 194/2002).

Dacă acordarea vizei de lungă şedere (art. 24 din O.U.G. nr. 194/2002) nu presupune în mod necesar încheierea unui contract individual de muncă, nici dispoziţiile art. 44, privind viza de lungă şedere pentru angajare în muncă neinstituind obligativitatea încheierii unui asemenea contract, esenţială în acest din urmă caz fiind dovada mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim brut garantat în plată pentru întreaga perioadă înscrisă în viză, nici pentru prelungirea dreptului de şedere (art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002) nu poate fi instituită o astfel de condiţie, în mod suplimentar.

Condiţia restrictivă a contractului individual de muncă prevăzută de art. 56 alin. (1) lit. a) trebuie interpretată în sensul că ceea ce se solicită este dovedirea raporturilor de muncă şi în special a veniturilor realizate de străin, respectiv cel puţin la nivelul salariului mediu brut pe economie.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivele de recurs invocate se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 56/2007 art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 şi în special a dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2004 în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii pronunţată de prima instanţă.

Recurentul arată că în cazul în care un străin doreşte să intre în România pentru angajare în muncă îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 56/2007 şi de O.U.G. nr. 194/2004 în sensul că acesta trebuie să obţină mai întâi autorizaţia de muncă, în baza art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 56/2007, care îi dă dreptul să fie încadrat în muncă, urmând ca pe baza acesteia să-i fie eliberate la cerere viza de lungă şedere pentru angajare în muncă în baza art. 44 din O.U.G. nr. 194/2004 sau să-i fie prelungit dreptul de şedere în baza art. 56 din acelaşi act normativ.

Recurentul arată că în mod corect prima instanţă a analizat condiţiile în care poate fi eliberată autorizaţia de muncă în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 56/2007 apreciind că nu este necesară încheierea unui contract de muncă, dar în mod greşit a extins acest raţionament şi în ceea ce priveşte prelungirea dreptului de şedere.

Instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 50 - 52 coroborat cu dispoziţiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2004, care se aplică cu prioritate cererilor având ca obiect prelungirea dreptului de şedere şi care privesc îndeplinirea mai multor condiţii cumulative, reprezentând cerinţe mult mai largi decât existenţa unei autorizaţii de muncă, prin care se atestă doar dreptul străinului de a fi încadrat în muncă pe teritoriul României.

Recurentul arată că în cauză prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2004 în sensul că în cauză nu este necesar pentru prelungirea dreptului de şedere temporară prezentarea contractului de muncă cu normă întreagă vizat de inspectoratul teritorial de muncă pentru reclamantul-intimat A.

În cazul reclamantului-intimat sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002 deoarece el se află în faţa prelungirii dreptului de şedere, respectiv după intrarea reclamantului sportiv în ţară, fiind aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

În baza acestui act normativ special este necesar prezentarea contractului de muncă şi nu o convenţie civilă ca şi act avut în cadrul unei proceduri de acordare a dreptului de şedere în baza art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, articol prin care se stipulează în mod expres prezentarea unui contract de muncă condiţie pe care reclamantul-intimat persoană fizică nu a îndeplinit-o şi în consecinţă nu îndeplinea condiţiile pentru prelungirea dreptului de şedere.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerentele ca fondat, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 56/2007 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002.

În mod greşit prima instanţă a anulat ca nelegală Decizia nr. 2507933 din 6 aprilie 2012 prin care s-a respins cererea reclamanţilor-intimaţi de prelungire a dreptului de şedere.

Prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 56/2007, dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 64/2000 şi dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 în sensul că pentru sportivii străini, în vederea prelungirii dreptului de şedere nu este necesară prezentarea unui contract de muncă valabil încheiat.

Soluţia este nelegală în raport de dispoziţiile art. 44 şi 56 din O.U.G. nr. 194/2002, act normativ special aplicabil cu prioritate în raport de obiectul cererii reclamanţilor:

Art. 44 - Viza de lungă şedere pentru angajare în muncă

(l) Viza de lungă şedere pentru angajare în muncă se acordă străinilor pe baza autorizaţiei de muncă eliberată de Oficiul Român pentru Imigrări în condiţiile legii.

Art. 56 - Prelungirea dreptului de şedere temporară în scop de muncă sau detaşare.

(1) Străinilor intraţi în România în scopul angajării în muncă, posesori ai unei autorizaţii valabile de muncă pentru lucrători permanenţi, lucrători sezonieri, lucrători stagiari, sportivi, nominale, pentru lucrători transfrontalieri sau pentru lucrători înalt calificaţi li se prelungeşte dreptul de şedere temporară dacă prezintă următoarele documente:

a) contractul individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă, din care să rezulte faptul că salariul înscris este cel puţin la nivelul salariului mediu brut pe economie.

b) actul medical de atestare a stării de sănătate, din care să rezulte că străinul este apt pentru a fi încadrat în muncă.

În sentinţa recurată, instanţa de fond a analizat, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 56/2007, condiţiile în care poate fi eliberată autorizaţia de muncă constatând că "reiese din aceste dispoziţii legale, precum şi din celelalte prevederi ale ordonanţei în discuţie, că în cazul sportivilor străini nu este necesară încheierea unui contract de muncă nici pentru eliberarea autorizaţiei de muncă nici pentru prelungirea dreptului de şedere"

În mod corect instanţa de fond a reţinut că la eliberarea autorizaţiei de muncă nu este necesară încheierea unui contract de muncă, dar a extins acest raţionament şi în ceea ce priveşte prelungirea dreptului de şedere.

În mod greşit prima instanţă a interpretat dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002 în sensul că nu este necesară încheierea unui contract de muncă sau încheierea unei convenţii civile.

Chiar dacă, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 56/2007 autorizaţia de muncă este necesară la prelungirea dreptului de şedere, nu este şi suficientă, la prelungire trebuind îndeplinite, în condiţiile art. 50 - 52, coroborate cu cele ale art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, cerinţe mult mai largi decât existenţa unei autorizaţii de muncă prin care se atestă doar dreptul străinului de a fi încadrat în muncă pe teritoriul României.

Argumentul privind nesolicitarea contractului de muncă la eliberarea autorizaţiei a fost extins în mod greşit şi pentru prelungirea dreptului de şedere deoarece în această etapă (admisia) nu se solicită dovedirea unor raporturi de muncă între străin şi persoana fizică/juridică care doreşte să îl angajeze ci doar verificarea unor condiţii preliminare care îi dau dreptul angajatorului să încadreze în muncă un străin iar acestuia din urmă să desfăşoare activităţi lucrative pe teritoriul României

În cazul cererii de prelungire a dreptului de şedere sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2004 deoarece priveşte raportul cetăţeanului român cu statul român, respectiv dreptul de intrare şi ulterior de şedere pe teritoriul României, precum şi obligaţia corelativă de a părăsi teritoriul României dacă nu sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002.

Astfel, O.U.G. nr. 194/2002 nu priveşte existenţa unui contract de muncă la solicitarea vizei de lungă şedere pentru angajare în muncă (art. 44), străinul fiind în afara teritoriului naţional. Este cerută doar copia autorizaţiei de muncă, prin care se dovedeşte că străinul a primit dreptul de a desfăşura activităţi lucrative în România.

Potrivit art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, străinilor intraţi în România în scopul angajării în muncă, posesori ai unei autorizaţii valabile de muncă pentru sportivi, li se prelungeşte dreptul de şedere temporară dacă prezintă contractul de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă şi actul medical de atestare din care să rezulte că străinul este apt pentru a fi încadrat în muncă.

Într-adevăr, Legea nr. 69/2000 reglementează, la art. 14 alin. (2), practicarea sportului în baza unui contract de muncă ori a unei convenţii civile fără să facă distincţia între sportivii cetăţeni români şi sportivii cetăţeni străini. Totuşi, pentru sportivii străini, în vederea obţinerii dreptului de muncă în România, se face trimitere, prin art. 14 alin. (5), din acelaşi act normativ fiind aplicabilă legislaţia specifică străinilor.

Curtea apreciază că potrivit dispoziţiilor art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, la prelungirea dreptului de şedere pentru sportivii străini se solicită în mod expres prezentarea unui contract de muncă încheiat în condiţiile legii, condiţie pe care cetăţeanul străin reclamant, persoană fizică, nu o îndeplinea la data depunerii cererii de prelungire şi ulterior ţinând cont că din actele dosarului rezultă expirarea duratei convenţiei la data de 30 iunie 2012, în mod legal, prin decizia contestată fiind respinsă cererea de prelungire a dreptului de şedere.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinţei nr. 5221 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa recurată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanţii A. şi SC B. SA, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2014.

Procesat de GGC - CT