Salary norms upheld: June 2010 salary base and 1% harmful conditions allowance ruled lawful.

Decizia nr. 1199/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 17 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. a), b), c), d) şi e) din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi ministrul finanţelor publice, şi a dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de preşedintele A., excepţie invocată de reclamanta B., în Dosarul nr. x/40/2013 al Tribunalului Botoşani.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în M. Of. nr. 441/30 iunie 2010, cuantumul brut al drepturilor salariale stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010 se diminuează cu 25%, în situaţia în care ar rezulta o valoare mai mică decât salariul de bază minim brut, acordându-se suma de 600 lei.

Prin art. 16 s-a dispus ca această diminuare să se aplice până la 31 decembrie 2010, aşadar în intervalul iulie-decembrie 2010, ultima lună a anului cu salariul şi celelalte drepturi salariale nediminuate fiind iunie 2010.

Prin art. 1 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2011 s-a prevăzut asigurarea, începând cu luna ianuarie 2011, a unei recuperări parţiale a diminuării cu 25% dispuse prin Legea nr. 118/2010, respectiv cu un procent de 15%, stabilindu-se ca bază de calcul drepturile salariale aferente lunii octombrie 2010.

Conform art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 285/2010, în anul 2011 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare, prevăzuţi în anexele la Legea cadru nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice care se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.

Acelaşi act normativ prevede la art. 14 că, începând cu 1 ianuarie 2011, pentru personalul care beneficiază de drepturi băneşti în baza O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 29/2004, salariile de bază se calculează prin includerea nivelului mediu al acestor drepturi aferente lunii octombrie 2010, care nu se majorează cu procentul de 15%.

În executarea Legii nr. 285/2010 au fost emise normele metodologice aprobate prin ordinul comun în litigiu, care stabilesc atât modalitatea de reîncadrare a personalului plătit din fonduri publice, cât şi formula corectă de calcul a drepturilor salariale pentru anul 2011.

Conţinutul acestor norme este conform prevederilor legii, dispoziţiile art. 2 privind „Stabilirea salariilor brute în anul 2011” - lit. a), b), c), d) şi e) - necontravenind actului normativ în aplicare căruia au fost emise.

Astfel cum s-a prevăzut în Legea nr. 285/2010, salariile de bază pentru anul 2011 nu vor fi determinate pe baza valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de Legea cadru nr. 284/2010, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare urmând să fie determinat prin majorarea cuantumului avut în luna octombrie 2010 cu 15% (lit. a) alin. (1) şi 2).

De asemenea, normele prevăd că la data reîncadrării personalului, cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente care fac parte din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizaţia brută de încadrare va fi determinat prin majorarea cuantumului avut în luna octombrie 2010 cu 15% (lit. b) alin. (1)).

Normele a căror nelegalitate s-a invocat prevăd la lit. c) situaţia calculării salariului de bază şi a sporurilor pentru respectarea nivelului salariului de bază minim brut pe ţară stabilit potrivit art. 16 din Legea nr. 285/2010, pentru perioada iulie-decembrie 2010 la suma de 600 lei, la lit. d) situaţia personalului care desfăşoară activităţi noi, al cărui salariu va fi majorat cu numărul de clase suplimentare acordate, iar la lit. e) stabilindu-se că nu se majorează cu cota de 15% drepturile salariale care se includ în salariul de bază în temeiul art. 14 din aceeaşi lege.

Este real faptul că normele metodologice aprobate prin ordin comun conţin exemple de calcul în care se porneşte de la salariul din luna iunie 2010, dinainte de aplicarea diminuării cu 25%, tocmai pentru a se evidenţia că, majorarea de 15% acordată de la 1 ianuarie 201 se aplică la salariile diminuate începând cu luna iulie 2010, raportarea la luna octombrie 2010 fiind făcută deoarece, potrivit emitenţilor actului, aceasta ar fi cea mai stabilă lună a anului şi ar constitui şi baza de calcul pentru alocaţiile bugetare aferente cheltuielilor de personal stabilite prin legile bugetelor de stat.

Referitor la excepţia de nelegalitate a art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009 emis de C. şi a art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009 emis de A., se constată că argumentele esenţiale ale reclamantei sunt acela că diminuarea sporului a fost făcută discreţionar, prin abuz de putere cu încălcarea art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Se reţine că, potrivit art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, sporul e de „până la 10%” iar cuantumul concret se stabileşte prin actul administrativ, al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal precizate în bugetul aprobat (alin. (2) art. 16).

Aşadar ordinele contestate au fost emise cu respectarea acestor texte de lege, cuantumul fiind stabilit în marja de până la 10%.

Nu este dat caracterul abuziv şi discreţionar al voinţei autorităţii administrative pentru următoarele considerente:

La baza emiterii ordinelor contestate nu a stat numai O.G. nr. 6/2007 ci şi Legea nr. 188/199, O.G. nr. 10/2008, O.G. nr. 119/1999, O.G. nr. 35/2009, care impun ordonatorilor principali de credite obligaţia de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personal, aşa cum acestea sunt prevăzute în legea bugetară anuală, şi de a lua în considerare „presiunile şi riscurile determinate de evoluţiile economice interne şi externe, necesitatea susţinerii economice şi reducerii inflaţiei”.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta, reiterând argumentele invocate în faţa primei instanţe, arată, în esenţă, că în mod greşit a reţinut prima instanţă că prevederile normative contestate sunt legale, întrucât acestea contravin dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, respectiv art. 16 din O.G. nr. 6/2007; în plus, arată recurenta, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate în alte cauze, a fost admisă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor legale contestate.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă susţine că prevederile normative contestate sunt nelegale, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010 şi art. 16 din O.G. nr. 6/2007, în temeiul şi pentru aplicarea cărora au fost emise.

Exercitând controlul de legalitate al sentinţei atacate, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate este temeinică şi legală, prima instanţă preluând, în mod fidel, argumentele ce stau la baza jurisprudenţei constante a instanţei supreme în cauzele cu acest obiect.

Astfel, recurenta susţine, în esenţă, că nelegalitatea dispoziţiilor art. 2 lit. a), b), c), d) şi e) din Normele metodologice de aplicarea Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi ministrul finanţelor publice, se fundamentează pe reperul temporal indicat de emitenţii actului administrativ normativ: luna iunie 2010, în loc de luna octombrie aceluiaşi an, cum este prevăzut în art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice; din această „neconcordanţă” derivă, în opinia recurentei, şi diferenţele de procente aplicate la salariul brut, rezultate din formulele de calcul prevăzute de normele metodologice.

Formulele de calcul pentru drepturile salariale din anul 2011, conţinute în normele metodologice, nu contravin, însă, actului normativ în temeiul căruia au fost elaborate, trimiterea la salariul brut din luna iunie 2010 fiind justificată de împrejurarea că aceasta a fost ultima lună dinaintea aplicării diminuării salariale cu 25% şi având rolul de a evidenţia că majorarea cu 15%, acordată de la 1 ianuarie 2011, se aplică la salariile diminuate începând cu luna iulie 2010.

Or, recurenta nu susţine că dispoziţiile normative contestate pe calea excepţiei de nelegalitate ar conduce la stabilirea unor drepturi salariale inferioare celor calculate prin raportare la luna octombrie 2010, cum este prevăzut în art. 1 din Legea nr. 285/2010.

De asemenea, dispoziţiile art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale, şi art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de preşedintele A. nu sunt contrare dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Excepţia de nelegalitate a fost invocată în raport cu prevederile cuprinse în dispoziţiile normative contestate, care stabilesc sporul pentru condiţii vătămătoare de muncă la un procent de 1% din salariul de bază, recurenta susţinând că aceste prevederi nu sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, în aplicarea cărora au fost emise.

Conform acestor dispoziţii legale, „Sporul pentru condiţii vătămătoare, de până la 10% din salariul de bază, se acordă funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice în care funcţionează instalaţii care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă produse de emiţători pentru comunicaţii, instalaţii de microunde, instalaţii de curenţi de înaltă frecvenţă sau staţii de bruiaj”.

Dispoziţiile legale citate prevăd, aşadar, o limită maximă a sporului pentru condiţii vătămătoare, stabilind că aceasta este de până la 10% din salariul de bază.

Potrivit aceloraşi dispoziţii legale - alin. (2) din cadrul aceluiaşi articol - „Categoriile de funcţionari publici, cuantumul sporului prevăzut la alin. (1) şi condiţiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat”.

Rezultă, deci, că legiuitorul atribuie competenţa stabilirii în concret a cuantumului sporului în discuţie ordonatorului principal de credite, care trebuie să se încadreze „în limitele prevăzute de lege” şi „în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat”.

Singurele criterii prevăzute de lege pentru stabilirea de către ordonatorul principal de credite a cuantumului sporului sunt, aşadar, limita maximă de până la 10% din salariul de bază şi cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Or, în cauză, tocmai aceste criterii au stat la baza stabilirii în concret, prin dispoziţiile normative contestate, a sporului pentru condiţii vătămătoare, la un procent de 1% din salariul de bază.

Contrar celor susţinute de recurentă, ordonatorii principali de credite au respectat, prin dispoziţiile normative contestate, finalitatea legii, neafectând dreptul salarial recunoscut prin dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Concluzionând, Înalta Curte constată că toate dispoziţiile cuprinse în actele administrative contestate pe calea excepţiei de nelegalitate au fost emise cu respectarea principiului ierarhiei forţei juridice a actelor normative, limitându-se la cadrul stabilit de actele în temeiul şi pentru executarea cărora au fost emise, în sensul art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000.

Cât priveşte jurisprudenţa invocată în susţinerea recursului, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate constitui motiv de recurs; totodată, constată că hotărârile judecătoreşti menţionate de recurentă reprezintă soluţii izolate, la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme practica judiciară unificându-se în sensul prezentei decizii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată, în acord cu jurisprudenţa sa constantă în cauzele având ca obiect excepţia de nelegalitate a prevederilor normative contestate, că acestea sunt legale şi conforme dispoziţiilor Legii nr. 285/2010 şi art. 16 din O. G. nr. 6/2007, în aplicarea şi pentru executarea cărora au fost emise, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B. împotriva sentinţei nr. 17 din 27 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2015.