Jurisdictional conflict over damages for breach of final administrative judgment: application of special administrative liability procedure despite civil tort framing

Decizia nr. 1192/2014

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 mai 2013, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Serviciul Român de Informaţii la plata daunelor-interese în sumă de 289.100 lei, precum şi a dobânzii legale în valoare de 147.313,70 lei.

În motivare, reclamanta a arătat, în sinteză, că izvorul obligaţiei de plată îl constituie nerespectarea de către pârâţi a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei nr. 2430 din 11 mai 2010, împreună cu încheierea de lămurire a dispozitivului nr. 562 din 01 februarie 2011, prin care a fost anulată adresa nr. 378771 din 12 aprilie 2005 şi a fost obligat I.G.P.R. să reexamineze cererea de eliberare a licenţei de funcţionare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 333/2003, ceea ce implică deopotrivă solicitarea de la S.R.I. a unui aviz prealabil motivat, în condiţiile legislaţiei aplicabile.

Reclamanta a arătat că obligaţia trebuia să fie executată din oficiu de către I.G.P.R. până la data de 11 iunie 2010, însă această autoritate a tergiversat nepermis soluţionarea cererii, solicitând depunerea unor acte care sunt necesare pentru emiterea licenţei de funcţionare la momentul actual, iar nu la data formulării cererii (2005), împrejurare care excede dispozitivului Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010.

A menţionat că prejudiciul constă în pierderea suferită ca urmare a imposibilităţii de desfăşurare a activităţii de pază, precum şi în dobânda legală calculată prin raportare la profitul realizat în iulie 2005.

În drept, a invocat art. 998 - 999 C. civ. şi art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale, cu motivarea că, fiind în discuţie o presupusă vătămare din partea unor autorităţi publice, acţiunea are ca obiect angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, chiar dacă sunt aplicabile şi dispoziţiile de drept comun ale art. 998 - 999 C. civ.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Prin Sentinţa civilă nr. 1675 din 23 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta a solicitat, în cadrul litigiului finalizat prin Decizia nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anularea actului administrativ nr. 378771 din 12 aprilie 2005, fără însă a solicita şi despăgubiri.

Tribunalul a reţinut că menţionarea de către reclamantă a temeiului de drept ca fiind răspunderea civilă delictuală, astfel cum aceasta este reglementată de art. 998 - 999 C. civ., nu poate conduce la concluzia calificării cererii ca fiind o acţiune civilă evaluabilă în bani, întrucât importantă în cauză este stabilirea factorului generator al obligaţiei. Or, în speţă, reclamanta a invocat emiterea unui act administrativ care a fost ulterior anulat de instanţa judecătorească. Răspunderea pentru un atare fapt ilicit beneficiază de o reglementare proprie şi de o cale specială de urmat pentru repararea eventualului prejudiciu, şi anume Legea nr. 554/2004.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 noiembrie 2013.

Prin precizarea depusă la dosar, la data de 09 ianuarie 2014, reclamanta a arătat că acţiunea este întemeiată cu precădere pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 şi are ca obiect despăgubiri solicitate pe calea dreptului comun, astfel că se califică drept o acţiune civilă evaluabilă în bani, devenind aplicabile art. 95 pct. 1 şi 94 pct. 1 C. proc. civ., care determină competenţa de soluţionare în favoarea tribunalului, în funcţie de criteriul valoric.

Pe cale de consecinţă, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin Sentinţa nr. 31 din 9 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În considerente, curtea de apel a reţinut că reclamanta a înţeles să formuleze o acţiune civilă evaluabilă în bani, devenind aplicabile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 C. proc. civ., care determină competenţa de soluţionare în favoarea tribunalului, în funcţie de criteriul valoric.

Reclamanta a invocat drept temei al răspunderii patrimoniale dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, precizând expres cauza cererii de chemare în judecată (situaţia de fapt calificată juridic) ca fiind răspunderea civilă delictuală, iar nu cea administrativ-patrimonială, chiar dacă în speţă se invocă fapta ilicită a unor autorităţi publice centrale constând în neexaminarea din oficiu şi la termen a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 333/2003 pentru acordarea licenţei de funcţionare.

A mai reţinut curtea de apel că, deşi instanţa nu este ţinută de temeiul juridic invocat de parte, împrejurare ce rezultă din prevederile art. 152 al C. proc. civ., republicat, nu poate fi încălcat principiul disponibilităţii, consacrat prin art. 9 C. proc. civ., republicat, în sensul că instanţa nu poate schimba cauza cererii, deoarece reprezintă un element esenţial al acţiunii, şi anume situaţia de fapt calificată juridic, stabilită de parte prin prezentarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, conform art. 194 lit. c) C. proc. civ., republicat.

Or, în speţă, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în mod expres pe răspunderea civilă delictuală, invocând condiţiile de angajare a acestei răspunderi şi calificând cererea în drept pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Atâta timp cât reclamanta a înţeles să invoce drept cauză a acţiunii răspunderea civilă delictuală şi a susţinut constant că acţiunea formulată este una civilă evaluabilă în bani, iar nu în contencios administrativ, nu se poate reţine, astfel cum a făcut tribunalul, că de fapt se urmăreşte angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a pârâţilor şi că procedura aplicabilă este cea specială dată de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

O astfel de interpretare ar fi de natură a nesocoti dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., republicat, şi a înfrânge principiul disponibilităţii.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că a fost legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, potrivit art. 135 alin. (1) C. proc. civ. şi că, în raport cu obiectul şi cauza acţiunii, competenţa revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 al prezentei decizii, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în despăgubire pentru repararea prejudiciului produs de autoritatea publică pârâtă printr-un act administrativ anulat irevocabil şi refuzul rezolvării unei cereri de eliberare a licenţei de funcţionare, conform Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum a fost lămurită prin încheierea nr. 562 din 1 februarie 2011 a aceleiaşi instanţe.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere, în acelaşi timp, şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta nu a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd că acţiunile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente şi se supun normelor Legii nr. 554/2004 în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru.

Prin urmare, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ şi supunându-se regulilor specifice acestuia sub aspect procesual.

Împrejurarea că reclamanta a indicat, ca temei de drept, prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, nu modifică fizionomia acţiunii, pentru că textele indicate conţin norme de drept material privind condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, instituţie juridică generală căreia i se circumscrie materia răspunderii patrimoniale a autorităţilor publice emitente ale actelor administrative unilaterale, tipice sau asimilate.

Este adevărat că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, dar în temeiul art. 22 alin. (1) şi (4) din acelaşi cod, judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, dând sau restabilind calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Judecătorul nu ar putea schimba denumirea sau temeiul juridic în situaţia reglementată în art. 22 alin. (5) C. proc. civ., atunci când părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale acestora.

În speţă nu este întrunită însă această ipoteză, pentru că, pe de o parte, art. 19 stabileşte expres competenţa instanţei de contencios administrativ, iar pe de altă parte, între părţi nu a intervenit un acord asupra calificării juridice a acţiunii, ele având, dimpotrivă, poziţii contrare în ceea ce priveşte natura litigiului şi instanţa competentă să îl soluţioneze.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. şi ale art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va stabili competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Serviciul Român de Informaţii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2014.

Procesat de GGC - CT