Tax revision inadmissible for failing to prove breach of EU law primacy regarding VAT continuity of economic activity

Decizia nr. 1186/2015

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei;

1. Cererea de chemare în judecată;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. - C., a solicitat anularea Deciziei nr. 112 din 09 aprilie 2010 emisă de B., a Deciziei de impunere nr. 866405 din 02 octombrie 2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 866405 din 01 octombrie 2009 emise de D. şi, pe cale de consecinţă, constatarea ca nedatorat a debitului în sumă totală de 1.650.685 lei (respectiv T.V.A. în sumă de 1.039.474 lei şi majorări de întârziere de 611.211 lei) stabilit prin decizia de impunere contestată.

2. Hotărârea primei instanţe;

Prin sentinţa civilă nr. 1061 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. - C.

3. Hotărârea instanţei de recurs;

Prin Decizia nr. 2547 din 30 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1061 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost casată sentinţa recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

4. Calea de atac a revizuirii;

Recurenta-reclamantă a formulat la data de 17 octombrie 2014 cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 2547 din 30 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a arătat că în mod greşit a respins Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie critica adusă de revizuenta sentinţei pronunţate de judecătorul fondului referitor la natura activităţilor desfăşurate, însuşindu-şi în mod nelegal şi netemeinic susţinerile instanţei de fond potrivit cărora: „din modul de derulare a operaţiunilor juridice, natura acestora, precum şi din volumul impresionant de tranzacţii rezultă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 126 alin (1) şi art. nalta127 alin (1) şi (2) din C. fisc., respectiv că acestea ar fi fost efectuate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate şi deci generatoare de T.V.A.

S-a susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional, in condiţiile in care prin Hotărârea pronunţată în Cauzele conexe C-180/10 şi C-181/10 s-a reţinut că „pentru calificarea activităţii ca fiind de natură economică, numărul şi mărimea vânzărilor realizate nu constituie în sine un criteriu suficient pentru calificarea activităţii în sensul arătat” (parag. 37 din hotărârea Curtea de Justiție a Uniunii Europene).

A arătat revizuenta că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului nu a avut deloc în vedere dezlegările Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la criteriile în raport de care o persoana poate fi considerată impozabilă din scopuri de T.V.A. şi nici criteriile în raport de care o activitate poate fi considerată activitate economică, ci s-a limitat a aprecia că este „este de domeniul evidenţei că operaţiunile juridice derulate în perioada 2007 - 2008, justifică prin numărul lor (134) concluzia că au fost făcute „în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate", fiind pe drept cuvânt considerate de organele fiscale, drept fapte generatoare de T.V.A."

A solicitat admiterea cererii de revizuire a Deciziei nr. 2547 din 30 mai 2014 pronunțată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, anularea deciziei atacate şi pe cale de consecinţă, fixarea unui termen pentru judecarea recursului.

II. Aprecierile Înaltei Curţi în privinţa admisibilităţii cererii de revizuire

Potrivit art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

„(1) Împotriva soluţiilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de C. proc. civ.

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare”.

Alin. (1) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 a fost abrogat prin Legea nr. 76/2012, art. 54 pct. 5.

În privinţa dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 1039/2012, că sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

În considerarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, se constată că revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 poate fi exercitată şi împotriva hotărârilor care nu evocă fondul.

Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.

Or, în cauză, această condiţie nu este îndeplinită.

Astfel, cum s-a arătat la pct. 1.4 din prezenta hotărâre, revizuenta apreciază că, reţinând împrejurarea că in cauză s-a efectuat un număr important de tranzacţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene in Cauzele conexe C-180/10 şi C-181/10 prin care s-a stabilit că „numărul şi mărimea vânzărilor realizate nu constituie în sine un criteriu suficient pentru calificarea activităţii”.

Din cuprinsul considerentelor deciziei atacate rezultă însă că instanţa de recurs a interpretat şi aplicat prevederile pertinente din legea naţională în corelaţie cu principiile degajate din jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului.

Motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, poate fi analizat doar în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare, extraordinare, a revizuirii, pentru că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să reia în discuţie fondul litigiului şi să înlăture aplicarea normelor interne care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri.

Or, in speţă, motivele invocate de către revizuentă nu vizează o încălcare a normelor comunitare, ci aprecieri concrete ale instanţei de recurs cu privire la volumul tranzacţiilor, făcându-se trimitere la hotărârea Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a arătat că numărul şi mărimea vânzărilor nu reprezintă singure un criteriu pentru calificarea activităţii, omiţându-se a se menţiona că instanţa de recurs a reţinut şi „caracterul de continuitate” al veniturilor obţinute.

De altfel, prin hotărârea atacată nu s-a dat o dezlegare fondului cauzei, dispunându-se trimiterea acesteia către instanţa de fond spre rejudecare.

In altă ordine de idei, aminteşte Înalta Curte propria jurisprudenţă, (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 2441 din data de 7 mai 2009, nr. 3604 din data de 21 iunie 2011 şi nr. 4955 din 11 aprilie 2013), prin care s-a statuat că cererea de revizuire formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - ca mijloc procedural de verificare a modului în care instanţa naţională respectă principiul priorităţii dreptului comunitar - este admisibilă numai dacă prioritatea dreptului comunitar a fost invocată în fond sau în recurs, iar instanţa nu a luat în considerare acest aspect şi a soluţionat litigiul numai prin raportare la legislaţia internă, ipoteză care nu se regăseşte in prezenta cauză.

În concluzie, apreciind că, prin criticile formulate, revizuenta tinde în realitate să obţină o rejudecare a cauzei, Înalta Curte are în vedere la pronunţarea prezentei decizii, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 61 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante.

Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, și 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, și 23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2547 din 30 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2015.