Excise duty exemption for denatured alcohol conditional on final user authorization and administrative movement documents

Decizia nr. 1144/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei;

1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa instanţei de fond;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B., C. Craiova, D. Argeş, a solicitat, în principal, modificarea Deciziei nr. 368 din 29 august 2012 a E., în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva Decizie de impunere nr. J/AG/1 din 7 mai 2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 6954 din 7 mai 2012, emis de D. Argeş în ce priveşte stabilirea unei baze impozabile suplimentare, ce a determinat stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare de plată de 16.061.629 lei.

În subsidiar, a solicitat anularea Deciziei nr. 368 din 29 august 2012 a E., de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Decizie de impunere nr. J/AG/1 din 7 mai 2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 6954 din 7 mai 2012, emis de D. Argeş în ce priveşte stabilirea unei baze impozabile suplimentare, ce a determinat stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare de plată de 16.061.629 lei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că D. Argeş a iniţiat un control asupra modului de stabilire şi plată a accizelor, comunicându-i reclamantei decizia de impunere susmenţionată emisă de B.-C. Craiova, D. Argeş - F. împreună cu raportul de inspecţie fiscală.

Actul administrativ fiscal este nul deoarece lipseşte motivarea în fapt şi în drept, care a determinat luarea măsurilor contestate, or, art. 43 alin. (2) lit. e) şi f) C. proc. fisc. impun motivarea deciziei de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

Decizia de impunere nu arată că are la bază raportul de inspecţie fiscală, iar prezentarea unor articole de lege nu este suficientă pentru motivarea cerută de lege.

Decizia de impunere este emisă cu încălcarea art. 85 şi 86 din O.G. nr. 92/2003 şi a art. 87 din Ordinul G. nr. 1415/2009, lipsind elementele prevăzute de art. 43 din O.G. nr. 92/2003.

Obligaţiile suplimentare de plată au fost stabilite eronat în sarcina reclamantei, care are ca obiect de activitate prelucrarea alcoolului etilic denaturat, în vederea realizării a două produse, respectiv alcool etilic reactiv şi alcool etilic absolut reactiv.

Societatea a fost autorizată pe toată perioada controlului iniţial ca antrepozit fiscal, iar ulterior, urmare a modificării legislaţiei în domeniu, ca utilizator final.

Autorizaţiile permit societăţii să tranzacţioneze alcool etilic denaturat cu scutire directă de acciză şi să se aprovizioneze la preţuri fără acciză, cu materie primă de la un antrepozit fiscal, producător de alcool etilic denaturat, iar după prelucrarea acestei materii prime să vândă produsul finit la preţ fără acciză, deoarece acesta era un produs ce avea la bază alcool etilic care nu era destinat consumului uman.

Organele de control însă au stabilit în mod greşit că societatea a vândut produsele menţionate fără acciză, fără respectarea legii, procedând la stabilirea accizei aferente tuturor vânzărilor efectuate de societate, calculând şi accesorii.

Or, prin esenţa lui produsul este scutit de acciză, deoarece nu este destinat consumului uman, însă organele de control au conchis că societatea trebuie să adauge acciza la preţul de vânzare al produsului finit alcool etilic reactiv şi alcool etilic absolut reactiv, deşi nu era supus regimului de accizare.

De asemenea, reclamanta a arătat că organele fiscale au reţinut că societatea ar fi avut obligaţia să vândă produsele finite realizate, numai către alte societăţi care ar fi avut autorizare ca utilizatori finali, însă, acest raţionament este lipsit de logică în condiţiile în care societatea a înstrăinat produs finit asupra căruia nu s-ar mai fi putut aplica procese tehnologice, iar pe de altă parte, dacă o societate nu aplică alcoolului etilic asemenea procese tehnologice, nu are nevoie de autorizaţie de utilizator final.

Se susţine că în mod evident un utilizator final nu se poate aproviziona de la un alt utilizator final, deoarece el are dreptul să se aprovizioneze doar de la un antrepozit fiscal, producător de materie primă.

De asemenea, se susţine că societatea nu putea întocmi D.A.I.-uri, acestea fiind documente specifice tranzitului alcoolului etilic în formă pură sau denaturat, în formă de materie primă, acestea nefiind aplicabile faţă de diverşi clienţi ce nu au legătură cu activitatea de procesare.

Se arată definiţia denaturării alcoolului ca operaţiune fizico-chimică prin care acesta este transformat într-un alcool ce nu mai poate fi consumat de om, proces ireversibil. Vânzarea unui asemenea produs este echivalentă vânzării de detergenţi sau diluanţi, fiind exceptată de la regimul accizelor.

Se impută societăţii faptul că cei care au achiziţionat reactivi de la reclamantă, nu i-ar fi folosit, ci i-ar fi revândut, or, vânzătorul nu mai are absolut nici un control asupra modului în care clientul înţelege să gestioneze bunurile achiziţionate.

Atunci când din alcoolul etilic se realizează un produs finit, care nu este destinat consumului uman, legiuitorul exclude obligaţia de plată a accizei, iar în măsura în care aprovizionarea cu materie primă s-a făcut cu plata de acciză, transformarea acestuia în sensul de mai sus, dă dreptul la restituirea accizei.

În acest sens, legiuitorul a introdus scutirea directă cum este şi cazul reclamantei, astfel încât procesatorul să nu mai fie nevoit să se aprovizioneze cu acciză, urmând ca ulterior să solicite rambursarea acesteia.

Se arată că din toate documentele invocate, rezultă că societatea s-a aprovizionat exclusiv cu alcool denaturat, iar produsele corespundeau din punct de vedere tehnic ca şi compoziţie chimică prevederilor legale referitoare la calitatea de produs ce nu este destinat consumului uman, având în compoziţia chimică compuşi specifici denaturării, care fac produsul inapt şi dăunător consumului uman.

Cum legea exceptează de la plata accizelor absolut orice produs alcoolic care întruneşte cel puţin una din condiţiile de la lit. a) - g) din fostul art. 200, rezultă că organele fiscale au aplicat greşit acciză pentru produsele în discuţie, încadrate la art. 20658 alin. (1) lit. a) şi b) C. fisc.

Produsele societăţii sunt complet denaturate, acestea prezentând în compoziţia chimică denaturanţii prevăzuţi de normele de aplicare a C. fisc., produsele aprovizionate, cât şi cele livrate de reclamantă, nefiind destinate consumului uman, fiind reactivi de laborator utilizaţi în determinări biofizice, iar nu în consumul alimentar.

Mai mult, chiar autorităţile vamale au precizat că produsul conţine şi sodă caustică, ceea ce întăreşte susţinerile reclamantei.

Prin urmare, în mod greşit organele fiscale au procedat la adăugarea contravalorii accizei aferente alcoolului etilic destinat consumului uman unui produs nedestinat consumului uman, făcând astfel o aplicare eronată a dispoziţiilor legale.

Se susţine că aprovizionarea cu scutire de la plata accizelor s-a făcut în temeiul autorizaţiilor de antrepozit fiscal şi de utilizator final, deţinute de societate între 1 ianuarie 2007-31 iulie 2011, emise în scopul de a certifica faptul că societatea realizează produse conform art. 200 din C. fisc., fiind autorizată să se aprovizioneze fără plata accizei aferente materiei prime şi să vândă produsul finit, scutit de acciză.

În ce priveşte compoziţia chimică a materiei prime organele fiscale s-au pronunţat cu ocazia emiterii autorizaţiilor şi a controalelor anterioare, reţinându-se îndeplinirea tuturor cerinţelor legale.

Cu privire la susţinerea autorităţilor fiscale, potrivit cu care produsele fabricate şi comercializate de reclamantă nu au fost vândute unor societăţi comerciale deţinătoare a unor autorizaţii de utilizatori finali, care să necesite prin obiectul lor de activitate consumul de produse alcoolice nedestinate consumului uman, se arată că interpretarea este eronată, calitatea de utilizator final, nefiind cerută de lege pentru persoana care dobândeşte produsele finite realizate de reclamantă.

Utilizatorul final este un procesator final, respectiv cel care aplică alcoolului etilic procese tehnologice şi care realizează un produs finit.

Terminologia folosită de cod a indus în eroare grav organele vamale care dau impresia că utilizatorul final este societatea care foloseşte efectiv, sau consumă produsul finit, ceea ce este total greşit.

Un utilizator final nu se poate aproviziona de la un alt utilizator final, ci numai de la un antrepozit fiscal producător de materie primă.

Or, societăţii-reclamante i se permitea potrivit autorizaţiei de antrepozit fiscal să primească, să producă, să transforme, să deţină, să expedieze în regim suspensiv de la plata accizelor, produsele accizabile menţionate, iar potrivit autorizaţiei de utilizat final, i se permitea achiziţionarea, în regim de scutire directă de la plata accizelor în scopul prevăzut la art. 20658 alin. (1) lit. b) C. fisc., pentru alcool etilic denaturat şi alte distilate denaturate.

Mai mult, chiar legiuitorul arată că este interzisă realizarea în interiorul antrepozitelor fiscale a produselor care nu sunt destinate consumului uman, cu excepţia alcoolului sanitar.

Cu privire la faptul că „mărfurile accizabile nu au fost livrate pe bază de documente administrative de însoţire a acestor utilizatori finali”, se arată că organele de control susţin eronat că pentru livrarea de produse finite ar fi necesară întocmirea D.A.I., deşi aceste sunt documente specifice tranzitului alcoolului etilic în formă pură sau denaturat, în formă de materie primă.

Între utilizatorul final şi clienţii beneficiari sau destinatarii finali, legiuitorul nu a instituit obligativitatea întocmirii acestor documente, ele fiind valabile doar pentru deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv între antrepozite şi nu şi pentru transmiterea produselor către clienţii finali.

De altfel, practic logica autorităţilor vamale apare ca imposibil de aplicat, deoarece ar fi necesar ca orice persoană fizică sau juridică ce cumpără pentru utilizare asemenea produse, să întocmească şi să depună la autorităţile vamale astfel de documente de însoţire.

Societatea a întocmit şi depus la D. Argeş documente de însoţire a mărfii, fiind prezentate DAI din 28 iulie 2008, 24 octombrie 2010, 1 iulie 2011, 26 aprilie 2011, 6 mai 2011, 7 octombrie 2010.

Controalele anterioare au relevat respectarea tuturor dispoziţiilor legale, în fiecare an societatea refăcând documentaţia de autorizare, fiind permanent în atenţia autorităţilor care au reţinut respectarea actelor normative în vigoare.

Autorizaţiile deţinute permiteau vânzarea de produse din alcool etilic destinate consumului uman către alt antrepozit fiscal, scutit de plata accizei; vânzarea de produse din alcool etilic destinate consumului uman către un deţinător de autorizaţie de utilizator final, scutit de plata accizei; vânzarea de produse din alcool etilic destinate consumului uman către alte persoane fizice sau juridice care nu deţineau autorizaţie de antrepozit sau utilizator final, cu plata de accize, situaţie neaplicabil însă reclamantei; transformarea alcoolului etilic materie primă în produs finit denaturat nedestinat consumului uman; vânzarea de produse din alcool etilic nedestinate consumului uman către alte persoane fizice sau juridice care nu deţineau autorizaţie de antrepozit sau de utilizator final, scutit de la plata accizei.

Cum produsul este unul finit, nu se poate realiza o vânzare între antrepozit fiscal/Utilizator final şi un alt antrepozit sau utilizator final, situaţia de fapt prezentată de reprezentanţii D. Argeş fiind neconformă cu realitatea.

Vânzătorul nu are niciun control asupra modului în care clientul înţelege să gestioneze bunurile achiziţionate, iar faptul că produsele cumpărate de la reclamantă au fost revândute nu are nicio implicaţie asupra accizării produselor.

După ce produsul este vândut de către utilizatorul final, acesta circulă pe piaţă fără acciză, iar scutirea directă, respectiv indirectă au legături exclusiv cu aprovizionarea cu materie primă, iar nu cu vânzarea produsului finit.

Sistemul de scutire a fost introdus tocmai pentru a simplifica procedurile şi pentru a evita restituirile de accize, obligaţia de plată a acesteia fiind privită exclusiv prin prisma produsului realizat şi comercializat.

Menţiunile din raportul de inspecţie fiscală potrivit cu care societatea a efectuat achiziţii de alcool tehnic denaturat, fără a mai fi în posesia unei autorizaţii de utilizator final sau antrepozit fiscal în perioada 1 ianuarie 2009-31 iulie 2010, pornesc de la premise eronate, fără a avea în vedere documentele puse la dispoziţie cu ocazia controlului.

Se susţine că în perioada menţionată societatea nu a efectuat operaţiunile arătate de inspectorii vamali.

La 15 ianuarie 2009, a solicitat prelungirea/acordarea autorizaţiei de utilizator final în temeiul art. 200 alin. (1) lit. b) C. fisc., iar prin adresa din 20 ianuarie 2009, D. Argeş comunică faptul că nu mai beneficiază de scutire directă, astfel că nu le poate soluţiona favorabil cererea.

Adresa din 18 martie 2008, susţine că potrivit pct. 22 alin. (3)3 din H.G. nr. 44/2004, în situaţia de scutire indirectă, livrarea produselor se face la preţuri cu accize, pentru restituire urmând a se proceda în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (3)4 din acelaşi act normativ.

De asemenea, prin adresa din 30 martie 2009, E. - B. - Direcţia de tehnici şi tarif vamal comunică faptul că reclamanta poate beneficia de scutire indirectă, livrarea produselor urmând a se face la preţuri cu acciză.

Or, în perioada menţionată reclamanta s-a aprovizionat cu alcool tehnic, în ambalaje pet 5 litri, ce a fost folosit ca degresant, produs ce nu intră în sfera accizării.

Se contestă şi modul de calcul al accizei, formula aplicată şi perioadele de timp avute în vedere, deoarece deşi în cuprinsul actului de control se fac diferenţieri între aspectele reţinute şi interpretate pentru perioade de timp diferite, la calculul accizelor inspectorii vamali nu fac diferenţieri.

În ce priveşte dobânzile şi majorările se susţine că decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală sunt nelegale, deoarece nefiind de plată obligaţia principală, nu se pot aplica nici accesorii.

De asemenea, acestea trebuie aplicate după emiterea deciziei de impunere, iar nu pentru perioada anterioară.

Pârâta C. Craiova, în nume propriu şi pentru D. Argeş, precum şi pentru B., a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii ca nefondată.

2. Hotărârea Curţii de apel;

Prin sentinţa civilă nr. 124 din 15 mai 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B., C. Craiova, D. Argeş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că Decizia de impunere nr. J/AG/1 din 7 mai 2012, deşi arată generic în conţinutul său faptul că sumele au fost determinate în sarcina societăţii pentru nevirarea la termenele legale a accizei datorate, fiind prezentate numai dispoziţiile normative pe care se întemeiază actul fiscal, are la bază raportul de inspecţie fiscală, care arată detaliat motivele pentru care s-a ajuns la stabilirea obligaţiilor de plată suplimentare în privinţa reclamantei.

Ca atare, faţă de conţinutul raportului întocmit la 7 mai 2012, coroborat cu decizia de impunere şi cu dispoziţiile art. 109 alin. (3) C. proc. fisc., instanţa de fond nu a reţinut nulitatea actelor atacate, pe considerentul nemotivării acestora.

Pe fond, prima instanţă a constatat că în ceea ce o priveşte pe reclamantă, organele fiscale au reţinut două situaţii distincte: pe de o parte faptul că în perioada 12 februarie 2009 - 31 iulie 2010 a produs şi comercializat produse accizabile în afara unui antrepozit fiscal de producţie alcool etilic, nedeţinând autorizaţie de utilizator final sau antrepozit fiscal, iar pe de altă parte, că în perioada 1 ianuarie 2007-31 iulie 2011 a produs şi comercializat produse accizabile în regim suspensiv, fără respectarea cerinţelor legale de deplasare a produselor accizabile, nefiind întocmite documente administrative de însoţire, respectiv că pe facturile de vânzare-cumpărare a produselor accizabile eliberate în consum din antrepozitul fiscal, nu s-a prevăzut distinct valoarea accizei datorate care nu a fost percepută.

Instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt aplicabile următoarele texte legale:

Potrivit art. 162 alin. (1) lit. e) C. fisc. în forma în vigoare la 1 ianuarie 2007, accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru produse provenite din producţia internă sau din import, printre care şi alcool etilic.

Art. 200 alin. (1) lit. b) C. fisc., în forma în vigoare la 1 ianuarie 2007, arăta că sunt scutite de plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse etilice când sunt denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman, prin consum uman înţelegându-se potrivit pct. 22 alin. (5) din norme (H.G. nr. 44/2004), consumul uman alimentar.

Art. 2062 C. fisc., în forma ulterioară, care a preluat dispoziţiile art. 162 prevede că accizele armonizate, sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului de alcool şi băuturi alcoolice.

Totodată, art. 20658 alin. (1) lit. a) - b) din C. fisc. în forma ulterioară, prevede că sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice prevăzute la art. 2062 lit. a), atunci când sunt: complet denaturate, conform prescripţiilor legale, respectiv denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman.

Totodată, aceste dispoziţii trebuie analizate prin prisma H.G. nr. 44/2004, cuprinzând Normele de aplicare ale C. fisc., la care face trimitere expres alineatul final al art. 200 C. fisc.

Pct. 22 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, prevedea că în toate situaţiile (de scutire-n.n.) prevăzute la art. 200 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, scutirea de la plata accizelor se acordă numai utilizatorului, cu condiţia ca aprovizionarea să fie efectuată direct de la un antrepozit fiscal, iar pct. 22 alin. (1)4 arată că în toate situaţiile de scutire directă, scutirea se acordă pe baza autorizaţiei de utilizator final.

Această autorizaţie se eliberează tuturor utilizatorilor care achiziţionează produse în regim de scutire de la plata accizelor.

Potrivit pct. 22 alin. (1)3 pct. a), în forma în vigoare pentru anul 2007, scutirea se acordă direct pentru situaţiile prevăzute la art. 200 alin. (1) lit. a), b), d) şi f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit pct. 22 alin. (1)3, aşa cum a fost modificat la 22 decembrie 2008 prin H.G. nr. 1618/2008, scutirea se acordă direct pentru: situaţiile prevăzute la art. 200 alin. (1) lit. a), b), d), f) şi g) din C. fisc.; respectiv pentru antrepozitarii autorizaţi pentru producţia de alcool etilic care utilizează alcoolul etilic ca materie primă în scopurile prevăzute la art. 200 alin. (1) lit. a), b), c) şi e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de aceste dispoziţii, rezultă că alcoolul etilic este, în regulă generală, supus accizelor, putând fi scutit de la plata acestora, în condiţiile art. 200 alin. (1) lit. a) şi b), respectiv pentru perioada ulterioară în condiţiile art. 20658 alin. (1) lit. a) şi b), între antrepozitarul fiscal şi utilizatorul final.

Art. 200 alin. (2) din C. fisc. prevede că “Modalitatea şi condiţiile de acordare a scutirilor prevăzute la alin. (1), precum şi produsele utilizate pentru denaturarea alcoolului vor fi reglementate prin norme”.

Pct. 22 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 prevede că în toate situaţiile de scutire, prevăzute la art. 200 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, scutirea de la plata accizelor se acordă numai utilizatorului, cu condiţia ca aprovizionarea să fie efectuată direct de la un antrepozit fiscal.

Pct. 22 alin. (1)3 lit. a) arată că scutirea se acordă direct pentru situaţiile prevăzute la art. 200 alin. (1) lit. a), b), d) şi f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.

Pct. 111 alin. (1)3 din H.G. nr. 44/2004 în forma ulterioară arată că în toate cazurile de scutire de la plata accizelor, aceasta se acordă numai utilizatorului, cu condiţia ca aprovizionarea să fie efectuată direct de la un antrepozit fiscal.

Pct. 111 alin. (1)6 lit. b) din norme, în forma în vigoare la 1 ianuarie 2011 arată că scutirea se acordă direct pentru situaţia de la art. 20658 lit. b) din C. fisc., pentru antrepozitarii autorizaţi care funcţionează în sistem integrat.

De asemenea, pct. 22 alin. (2)1 din norme prevede că în toate situaţiile de scutire directă, livrarea produselor se face la preţuri fără accize, iar deplasarea acestora este obligatoriu însoţită de exemplarele 2, 3 şi 4 ale documentului administrativ de însoţire, prevăzut la pct. 14.

Pct. 22 alin. (2)4 din H.G. nr. 44/2004 arată că în cazul scutirilor directe, dacă în termen de 45 de zile lucrătoare de la expedierea produsului antrepozitul fiscal expeditor nu primeşte copia documentului administrativ de însoţire certificat, va înştiinţa despre acest fapt autoritatea fiscală emitentă a autorizaţiei, în termen de 5 zile.

Ca sancţiune, pct. 22 alin. (2)5 din H.G. nr. 44/2004, prevedea că în situaţia în care antrepozitul fiscal expeditor nu comunică neîndeplinirea prevederii de la alin. (2)4, operaţiunea respectivă se consideră eliberare pentru consum şi după expirarea termenului de 5 zile acciza devine exigibilă.

Şi pct. 111 alin. (4)-(4)2 din H.G. nr. 44/2004 în forma ulterioară prevede că în toate situaţiile de scutire directă, livrarea produselor se face la preţuri fără accize, iar deplasarea acestora este obligatoriu însoţită de exemplarul tipărit al documentului administrativ electronic, prevăzut la pct. 91. La sosirea produsului la operatorul economic utilizator, acesta trebuie să înainteze în sistemul informatizat raportul de primire, potrivit procedurii prevăzute la pct. 93, şi are obligaţia deţinerii produselor maximum 48 de ore pentru un posibil control din partea autorităţii vamale teritoriale. În situaţia în care nu se respectă prevederile alin. (4) şi (4)1, operaţiunea respectivă se consideră eliberare pentru consum şi după expirarea termenului de 5 zile acciza devine exigibilă.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că în ce priveşte prima situaţie, reclamanta nu neagă faptul că începând cu 11 februarie 2009, odată cu expirarea valabilităţii autorizaţiei de utilizator final din 12 februarie 2008, nu a mai deţinut autorizaţie de utilizator final sau antrepozit fiscal până la 31 iulie 2010.

Aşa cum susţine şi în cererea de chemare în judecată, prin adresa din 20 octombrie 2009, D. Argeş i-a comunicat că nu mai beneficiază de scutire directă, cererea sa neputând fi soluţionată favorabil, iar prin adresa din 18 martie 2009 i s-a comunicat că potrivit pct. 22 alin. (3)3 din H.G. nr. 44/2004, poate beneficia de scutire indirectă pentru restituirea accizelor, urmând să procedeze conform pct. 22 alin. (3)4 din Norme.

Reclamanta susţine că societatea a achiziţionat în perioada menţionată alcool tehnic în ambalaje pet 5 litri, ce a fost folosit ca degresant, produse ce nu intră în sfera accizării, însă afirmaţia este contrazisă de autorităţile fiscale, care au reţinut că societatea a efectuat achiziţii de alcool tehnic denaturat, care a fost folosit la fabricarea aceloraşi produse: alcool etilic reactiv şi alcool etilic absolut reactiv (fila 297).

Din datele puse la dispoziţie de societate, autorităţile fiscale au reţinut că aceasta a produs şi comercializat între 12 februarie 2009-31 iulie 2010 cantitatea de 1.044,15 hectolitri de alcool pur accizabil, în valoare totală de 3.097.300 lei.

Instanţa de fond a reţinut că independent de destinaţia dată alcoolului tehnic achiziţionat în această perioadă, reclamanta a produs alcool etilic reactiv şi alcool etilic absolut reactiv, fără a deţine autorizaţie de utilizator final sau antrepozit fiscal.

Or, pct. 22 alin. (1)4 din H.G. nr. 44/2004, precum şi textul ulterior (pct. 111 alin. (1)7) arată expres că în toate situaţiile de scutire directă, scutirea se acordă pe baza autorizaţiei de utilizator final, astfel că, lipsind atare autorizaţie, în perioada în discuţie, contestaţia reclamantei nu poate fi primită.

De altfel, în cererea adresată instanţei, nu se critică soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei, dată în Decizia nr. 368/2012 cu privire la accize şi accesorii de 5.114.284 lei, apărările fiind în sensul că societatea nu datorează accize pentru produsele finite livrate altor agenţi economici deoarece produsul este scutit, fără însă a se raporta şi la prevederile art. 22 alin. (1)4 din H.G. nr. 44/2004 şi ale pct. 111 alin. (1)7 din H.G. nr. 44/2004 şi la situaţia concretă a accizelor pentru perioada în discuţie.

În ce priveşte a doua situaţie, relativă la faptul că în perioada 1 ianuarie 2007-31 iulie 2011 reclamanta a produs şi comercializat produse accizabile în regim suspensiv, fără respectarea cerinţelor legale de deplasare a produselor accizabile, nefiind întocmite documente administrative de însoţire, se reţin prevederile art. 200 lit. b) C. fisc., coroborat cu pct. 22 alin. (1)4, art. 21, 24-25 din H.G. nr. 44/2004, preluate şi în forma ulterioară, care reglementează condiţiile de acordare a scutirii.

Legea prevede că în toate situaţiile de scutire directă, livrarea produselor se face la preţuri fără accize, iar deplasarea acestora este obligatoriu însoţită de exemplarele 2, 3 şi 4 ale documentului administrativ de însoţire, prevăzut la pct. 14 iar sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii, reglementată în pct. 22 alin. (2)5, respectiv pct. 111 alin. (4)2 din norme, respectiv în situaţia în care antrepozitul fiscal expeditor nu comunică neîndeplinirea prevederii de la alin. (2)4, respectiv (4)1, este considerarea operaţiunii respective drept eliberare pentru consum şi, după expirarea termenului de 5 zile, acciza devine exigibilă.

Rezultă că, faţă de pct. 22 alin. (1)3, respectiv pct. 111 alin. (1)3 din H.G. nr. 44/2004, în toate situaţiile de scutire directă livrarea se face la preţuri fără accize dacă sunt îndeplinite şi formalităţile de însoţire a mărfii de documentele prevăzute de lege.

De altfel, din toată economia art. 200, respectiv art. 20658 C. fisc. rezultă că scutirea se referă la utilizatorul final, dar că, în toate situaţiile de scutire directă, livrarea produselor se face la preţuri fără accize, iar deplasarea acestora este obligatoriu însoţită de exemplarele 2, 3 şi 4 ale documentului administrativ de însoţire.

Instanţa de fond a constatat că, în cauză, nu s-a dovedit faptul că la deplasarea cantităţilor de alcool de la societatea reclamantă către destinatarii menţionaţi în anexa raportului de inspecţie fiscală, referitor la situaţia cantităţilor de alcool comercializate de reclamantă au fost întocmite documentele administrative de însoţire la care se referă pct. 22 din H.G. nr. 44/2004.

În situaţia în care aceşti destinatari ar fi fost practic consumatorii finali ai produsului deplasat, care prin definiţie nu le mai prelucrează, utilizându-le ca atare, nu ar fi fost posibile aspectele arătate de organele de control, determinate de controalele încrucişate, potrivit cu care totuşi, unele dintre aceste societăţi au folosit produsele în scop alimentar, pentru testarea reţetei de sirop, pentru fabricarea prăjiturilor şi biscuiţilor, în procesul tehnologic de fabricare a îngheţatei, a pâinii, a vitaminelor etc.

În cererea formulată, reclamanta contestă interpretarea dispoziţiilor menţionate de către organele fiscale, fără a contesta aspectele reţinute de către acestea, în ce priveşte faptul că livrările şi expedierile s-au realizat fără existenţa unor documente administrative de însoţire în conformitate cu pct. 22 alin. (2)1 şi ulterior pct. 111 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, respectiv că vânzarea s-a efectuat către societăţi comerciale care nu erau autorizate în calitate de utilizatori finali.

Într-adevăr, asupra acestui din urmă aspect se arată că destinatarii erau societăţi comerciale care au utilizat produsul final, fără a-l mai transforma şi care nu ar mai fi fost nevoiţi să deţină autorizaţie de utilizator final, însă din actele întocmite de către pârâte rezultă că destinatarii au folosit aceste produse în vederea revânzării în scopuri comerciale.

Teza probatorie invocată de reclamantă la solicitarea expertizei de specialitate a vizat, pe de o parte, faptul că produsele comercializate nu puteau fi destinate consumului uman, consecinţa directă fiind aceea că acestea erau scutite de accize.

Instanţa de fond a reţinut că într-adevăr potrivit art. 200 alin. (1) lit. b) C. fisc., în forma în vigoare la 1 ianuarie 2007, precum şi ulterior (art. 20658 alin. (1) lit. b), sunt scutite de plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse etilice când sunt denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman, însă această dispoziţie relativă la scutire, care poate fi reţinută ca aplicabilă şi în cazul reclamantei, trebuie analizată în contextul tuturor dispoziţiilor referitoare la scutire la care trimite art. 200 alineatul final din C. fisc., fără a putea disocia prevederile normelor de aplicare a C. fisc.

Faptul că reclamanta a produs şi comercializat produse nedestinate consumului uman sau care nu pot fi utilizate pentru produse afectate consumului uman, ci numai pentru produse în mod exclusiv nedestinate consumului uman, aşa cum concluzionează raportul de expertiză întocmit în cauză, determină încadrarea reclamantei în prevederile art. 200 alin. (1) lit. b) C. fisc., care însă trebuie analizat prin prisma dispoziţiilor din Normele metodologice referitoare la condiţiile de acordare a scutirii şi beneficiarii acestei scutiri (pct. 22 alin. (1)3, art. 14, 21, 24-25 din H.G. nr. 44/2004, respectiv pct. 111 alin. (1)3 - art. 14, art. 16 alin. (1) lit. b), art. 34-36), care, faţă de cele reţinute mai sus nu au fost respectate.

Scutirea se acordă utilizatorului final, respectiv antrepozitarului autorizat care funcţionează în sistem integrat, în speţă nefiind însă dovedit faptul că destinatarii au primit de la reclamantă documentele de însoţire cu respectarea dispoziţiilor sus menţionate.

În ce priveşte cuantumul sumei stabilite în sarcina reclamantei, instanţa de fond a constatat că expertiza fiscală a arătat că suma reprezentând accize şi accesorii aferente efectuate cu ocazia expertizei nu prezintă diferenţe faţă de calculul efectuat de pârâtă, deşi reclamanta a susţinut că organele fiscale au efectuat un calcul eronat al accizelor în raport de fiecare perioadă.

3. Recursul formulat de reclamanta SC A. SRL Piteşti;

Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs reclamanta, solicitând reformarea acesteia în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor administrativ-fiscale contestate, arătând că sunt incidente disp.art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

În subsidiar, recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că „motivarea sentinţei este insuficientă” şi solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului aceleiaşi instanţe în vederea judecării cauzei cu respectarea garanţiilor procesuale.

În cuprinsul cererii de recurs, societatea recurentă a combătut considerentele reţinute de sentinţa de fond pentru fiecare dintre perioadele analizate, reluând argumentele expuse în faţa primei instanţe şi concluziile favorabile din raportul de expertiză.

Cu privire la motivul de nelegalitate prev.de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că deşi nu se poate vorbi de existenţa unei motivări sumare a hotărârii, aceasta este în mod evident insuficientă raportat la complexitatea cauzei şi perioadele diferite de timp, câtă vreme nu se analizează probele administrate şi instanţa nu stabileşte elementele esenţiale ale cauzei sub aspectul situaţiei factuale.

Sub aspectul motivării în drept, recurenta critică nemenţionarea în considerentele sentinţei recurate a normelor legale incidente arătând că instanţa de fond a enumerat dispoziţii legale fără legătură cu situaţia de fapt menţionată în raportul de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia nulităţii actului administrativ fiscal, judecătorul fondului făcând confuzie între nulitatea absolută şi nulitatea expresă, stabilind fără temei o identitate între acestea.

Pe fond, hotărârea este supusă, de asemenea, cazului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată recurenta că alcoolul etilic şi alcoolul etilic asimilat sunt produse accizabile supuse accizării în momentul producerii lor, accizele devenind exigibile în momentul eliberării pentru consum, cu posibilitatea deţinerii, transformării sau deplasării acestora în regim suspensiv de plată a accizelor.

Au caracter de normă de excepţie, derogatorie de la normele generale şi de la cele speciale, a căror aplicare este supusă unui regim restrictiv, respectiv acestea sunt de strictă interpretare, disp.art. 200 alin. (1) lit. b) din C. fisc. (art. 20658 alin. (1) lit. a), potrivit cărora este scutit de la plata accizelor alcoolul etilic denaturat şi utilizat pentru fabricarea de produse care nu sunt destinate consumului uman.

Instanţa de fond, în mod greşit a apreciat ca fiind incidente în cauză anumite dispoziţii legale, cu referire la norme generale şi speciale şi a nesocotit existenţa normei de excepţie, pronunţând astfel o hotărâre supusă cazului de modificare prev.de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.

Arată recurenta că, judecătorul fondului a realizat o dublă confuzie cu privire la regimul juridic al instituţiei utilizatorului final. Mai precis, pe de o parte, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că reclamanta, ca utilizator final, putea să înstrăineze produsele finite unui alt utilizator final, această concluzie venind în contradicţie cu prevederile exprese ale art. 22 din Normele metodologice, care prevăd că un utilizator final poate achiziţiona materie primă (iar nu produse finite de la un antrepozit fiscal, iar nu de la alt utilizator final).

Pe de altă parte, instanţa fondului în mod nelegal conchide că operaţiunea de revânzare de produse finite în scopuri comerciale ar echivala cu activitatea specifică unui utilizator final, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, autorizaţia de utilizator final se acordă pentru activitatea de procesare a materiei prime, iar nu pentru activităţi de revânzare.

Conform dispoziţiilor Normelor metodologice rezultă că numai alcoolul etilic denaturat poate fi livrat cu scutire directă numai către un utilizator final şi sub acoperirea unui D.A.I., pentru produsele nedestinate consumului uman neexistând o astfel de obligaţie, soluţia legiuitorului fiind în concordanţă cu prevederile legale comunitare, în contextul în care produsele nedestinate consumului uman şi care conţin alcool etilic denaturat se află în afara sferei de accizare, iar potrivit pct. 13 din Decizia nr. 98/617/CE - livrarea de astfel de produse trebuie să fie lipsită de orice formalităţi.

Rezultă că judecătorul fondului a făcut o interpretare eronată a regimului juridic aplicabil instituţiei utilizatorului final, sugerând în mod vădit nelegal că pentru a beneficia de scutire societatea ar trebui să vândă produsele finite către utilizatori finali.

Arată recurenta că, instanţa de fond a respins acţiunea, validând impunerea organelor vamale pentru considerentul că pentru a beneficia de scutire, societatea trebuia să facă dovada livrării produselor sale finite către clienţii săi cu întocmirea de D.A.I.-uri.

Or, arată recurenta că numai pentru circulaţia alcoolului etilic denaturat există obligaţia întocmirii D.A.I.-urilor.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic au fost întocmite D.A.I.-uri numai în situaţia achiziţiei de materie primă, iar produsele finite au fost comercializate prin deţinerea de documente justificative cu regim normal, prevăzut de legea contabilă.

4. Apărările formulate în cauză;

Prin întâmpinarea depusă de E., la data de 30 septembrie 2014 s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Fără a se raporta în concret la motivele de recurs invocate, intimata a reiterat în privinţa actelor administrativ-fiscale contestate, considerentele primei instanţe.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului;

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, conform disp.art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal pe calea prev.de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 368 din 29 august 2012 a E., prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. J/A/61 din 7 mai 2012, în ceea ce priveşte stabilirea unei baze impozabile suplimentare ce a determinat stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare de plată de 16.061.628 lei.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii ca nefondată este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea fiscală rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară, în sentinţă fiind analizate punctual, cu argumente de fapt şi de drept pertinente, debitele şi măsurile supuse contestării.

Înalta Curte reţine că expunerea considerentelor sentinţei atacate, cuprinsă la pct. 2 al deciziei de faţă include trimiteri ample la elementele probatorii şi la prevederile legale pentru fiecare dintre perioadele analizate şi sumele stabilite suplimentar, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate prev.de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ce vizează nemotivarea hotărârii.

De altfel, chiar recurenta precizează că nu se poate vorbi de o motivare sumară a hotărârii doar că aceasta este insuficientă raportat la complexitatea cauzei.

Or, în cauză, judecătorul fondului a procedat la analizarea susţinerilor şi probelor administrate, formulând un răspuns punctual şi argumentat în fapt şi în drept pentru fiecare dintre criticile de nelegalitate invocate de recurentă, sub acest aspect recursul fiind nefondat.

În ceea ce priveşte critica ce vizează greşita respingere a excepţiei nulităţii actului administrativ-fiscal cu referire la conţinutul şi motivarea acestuia, reglementat de disp.art. 43 alin. (1) lit. e) şi f) C. proc. fisc., se reţin următoarele:

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante instanţa de fond a reţinut că într-adevăr, nulitatea devine incidentă în ipoteza lipsei motivelor de fapt şi de drept ale actelor fiscale, chiar dacă art. 46 din O.G. nr. 92/2003 nu se referă expres la nulitate în ipoteza lipsei acestor elemente.

Însă, urmare a analizării cuprinsului Deciziei de impunere nr. J/A/61 din 7 mai 2012 prin raportare la Raportul de Inspecție Fiscală nr. 6954 din 7 mai 2012 a statuat că sancţiunea nulităţii nu poate opera.

Concluzia judecătorului fondului este corectă şi împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

În primul rând se impune a se sublinia faptul că, în chiar cuprinsul deciziei de impunere se arată că la aceasta se anexează raportul de inspecţie fiscală care împreună cu anexele însumează 4.975 pagini.

Astfel, chiar dacă decizia de impunere cuprinde doar sumele stabilite în sarcina societăţii ca urmare a recalculării obligaţiilor fiscale şi dispoziţiilor legale pe care se întemeiază, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală se expune în mod detaliat situaţia de fapt fiscală şi dispoziţiile legale aplicabile.

Pe de altă parte, având în vedere disp.art. 109 alin. (3) C. proc. fisc., care arată în mod expres că raportul de expertiză fiscală stă la baza emiterii deciziei de impunere pentru diferenţele de obligaţii fiscale calculate, soluţia de respingere a motivului de nelegalitate privind nerespectarea cerinţelor privind motivarea în fapt şi în drept a actelor fiscale este legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte fondul dezlegării date chestiunilor de drept fiscal în dispută, recurenta reia în cea mai mare parte argumentele de fapt şi de drept expuse în motivarea cererii de chemare în judecată fără a formula critici concrete la adresa soluţiei primei instanţe şi care să poată fundamenta reformarea sentinţei în calea de atac.

Societatea comercială recurentă a deţinut autorizaţile de utilizator final din 24 ianuarie 2007, 12 februarie 2008, 27 august 2010 şi autorizaţii de antrepozit fiscal din 30 iulie 2010 şi 29 august 2011 şi a încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu societăţi comerciale autorizate ca antrepozite fiscale dar şi cu agenţi economici către care au vândut produsele finite: alcool etilic reactiv şi alcool etilic absolut reactiv.

Începând cu data de 11 februarie 2009, urmare a refuzului de acordare a autorizaţiei de utilizator final şi expirării autorizaţiei din data de 12 februarie 2008, recurenta nu a mai beneficiat de scutire directă.

Începând cu data de 1 august 2010 societatea a deţinut autorizaţie de antrepozit fiscal valabilă până la 31 iulie 2011, în temeiul căreia avea dreptul să primească, să producă, să transforme şi să expedieze în regim suspensiv de la plata accizelor, produse finite alcool etilic şi materii prime alcool etilic denaturat.

De asemenea, la data de 10 septembrie 2010 societatea reclamantă a obţinut autorizaţia de utilizator final valabilă până la data de 1 septembrie 2011, în temeiul căruia îi era permis să achiziţioneze în regim de scutire de la plata accizelor cantităţi de alcool etilic denaturat şi alte distilate denaturate.

În privinţa reclamantei, concluziile organelor fiscale sunt structurate pe două perioade distincte.

Pentru prima perioadă - 12 februarie 2009 - 31 iulie 2010, s-a reţinut că aceasta a produs şi comercializat produse acceptate în afara unui antrepozit fiscal de producţie alcool etilic, fără să deţină autorizaţie de utilizator final sau antrepozit fiscal.

În perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2011 s-a reţinut că a produs şi comercializat produse accizabile în regim suspensiv, fără respectarea cerinţelor legale de deplasare a produselor accizabile, nefiind întocmite documente de însoţire, respectiv că pe facturile de vânzare-cumpărare a produselor accizabile eliberate pentru consum din antrepozitul fiscal nu s-a prevăzut distinct valoarea accizei datorate care nu a fost percepută.

Pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2011 s-a reţinut că societatea reclamantă a produs şi comercializat produse accizabile în regim suspensiv fără respectarea cerinţelor legale de deplasare a produselor accizabile, nefiind întocmite documente administrative de însoţire.

De la început se impune a se preciza că, în raport de dispoziţiile legale aplicabile, alcoolul etilic este, ca regula generală, supus accizelor, scutirea de la plata acestora putând fi acordată în condiţiile art. 200 alin. (1) lit. a) şi b), respectiv art. 20658 alin. (1) lit. a) şi b) C. fisc.

Societatea reclamantă nu neagă împrejurarea că în prima perioadă analizată, începând cu data de 11 februarie 2009, când a expirat valabilitatea autorizaţiei de utilizator final din 12 februarie 2008, nu a mai deţinut o astfel de autorizaţie sau o autorizaţie de antrepozit fiscal, până la data de 31 iulie 2010.

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă a achiziţionat alcool etilic pe care l-a folosit la fabricarea produselor finite, alcool etilic reactiv şi alcool etilic absolut reactiv.

Cantitatea produsă este de 1.044,15 hectolitri în valoare totală de 3.097.300 lei.

Or, pct. 22 alin. (1)4 din H.G. nr. 44/2004 (ulterior pct. 111 alin. (1)7) prevedea în mod expres că scutirea directă se acordă pe baza autorizaţiei de utilizator final, document pe care societatea reclamantă nu l-a deţinut în perioada analizată (12 februarie 2009 - 31 iulie 2010), astfel că actele administrativ fiscale sunt legale sub acest aspect.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte suma de 5.114.284 lei, compusă din 3.097.300 lei reprezentând acciză aferentă perioadei 12 februarie 2009 - 31 iulie 2010 şi respectiv suma de 2.016.984 lei reprezentând accesorii, având în vedere măsura suspendării soluţionării contestaţiei fiscale dispusă în temeiul art. 214 C. proc. fisc. prin Decizia nr. 368 din 29 august 2012 a E.

Însă, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată societatea reclamantă nu a contestat soluţia pronunţată de E. de suspendare a soluţionării contestaţiei până la soluţionarea sesizării penale, conform art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., prin prisma condiţiilor impuse de prevederea legală menţionată, ci a formulat apărări pe fondul cauzei, în sensul nedatorării accizelor stabilite de organele de control fiscal pentru produsele finite livrate către mai mulţi agenţi economici.

În faţa primei instanţe, recurenta-reclamantă a detaliat elementele stării de fapt fiscale şi a contestat legalitatea aspectelor de fond fără a critica soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative până la lămurirea aspectelor penale, soluţie dispusă prin Decizia nr. 368 din 29 august 2012 a E. În aceste condiţii, instanţa s-a pronunţat în raport de obiectul investirii sale.

Chiar şi în această situaţie, ulterior soluţionării laturii penale, soluţionarea contestaţiei administrative urmează a fi reluată, intimata urmând a se pronunţa pe fondul cauzei cu privire la datorarea sau nu a sumei de 5.114.284 lei, iar reclamanta va avea posibilitatea să supună cenzurii instanţei de contencios administrativ şi fiscal respectiva soluţie.

Pentru cea de-a doua perioadă analizată - 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2011 organele de control fiscal au reţinut că recurenta a produs şi comercializat produse accizabile în regim suspensiv, fără a respecta cerinţele legale de deplasare a produselor accizabile, respectiv fără a fi întocmite documente administrative de însoţire.

Potrivit dispoziţiilor pct. 22 alin. (2)1 din H.G. nr. 44/2004 în toate situaţiile de scutire directă, livrarea produselor se face la preţuri fără accize, iar deplasarea acestora trebuie însoţită de exemplarele 2, 3 şi 4 ale documentului administrativ de însoţire prevăzut la pct. 14.

Prin disp.art. 22 alin. (2)4 se stabileşte că dacă în termen de 45 zile lucrătoare de la expedierea produsului, antrepozitul fiscal expeditor nu primeşte copia documentului administrativ de însoţire certificat, va înştiinţa autoritatea fiscală emitentă a autorizaţiei în termen de 5 zile. Sancţiunea nerespectării acestei obligaţii (pct. 22 alin. (2)5 din H.G. nr. 44/2004) constă în aceea că operaţiunea respectivă se consideră eliberare spre consum, în termen de 5 zile acciza devenind exigibilă.

Recurenta contestă interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile de către organele fiscale, fără însă a contesta reţinerile acestora în ceea ce priveşte lipsa documentelor administrative de însoţire prev.de art. 22 alin. (2)1 (ulterior pct. 111 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004) şi faptul că societăţile comerciale către care au fost livrate produsele nu erau autorizate în calitate de utilizatori finali.

Susţine însă că, societăţile respective au utilizat produsul final fără a-l transforma şi în aceste condiţii nu era necesar să deţină autorizaţii de utilizator final.

Însă, în urma controalelor încrucişate efectuate de organele de inspecţie fiscală din cadrul mai multor direcţii judeţene pentru accize şi operaţiuni vamale a rezultat că produsele accizabile alcool etilic reactiv şi alcool etilic absolut reactiv au fost destinate revânzării în scopuri comerciale şi nu au fost folosite de societăţile comerciale autorizate în calitate de utilizatori finali, care în activitatea de producţie să necesite consumul de produse alcoolice ce nu sunt destinate consumului uman.

Nu poate fi reţinută nici teza reclamantei în sensul că produsele comercializate nefiind destinate consumului uman erau scutite de accize.

În mod judicios instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile legale care prevăd scutirea de la plata accizelor a alcoolului etilic şi a altor produse etilice denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman (art. 200 alin. (1) lit. b) C. fisc., forma în vigoare la 1 ianuarie 2007 şi ulterior art. 20658 alin. (1) lit. b) trebuie analizate prisma dispoziţiilor din Normele metodologice referitoare la condiţiile de acordare a scutirii şi beneficiarii acestei scutiri, condiții care, aşa cum s-a reţinut mai sus, nu sunt îndeplinite.

Ca urmare, în temeiul disp.art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 124 din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.