Applicability of conflict-of-interest and integrity legislation to pre-2010 parliamentary employment; non-retroactivity of Law 176/2010 and grounds for appeal in annulment

Decizie nr. 1066/2015

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 565 din 7 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1523 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins contestaţia formulată de reclamantul B., ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că actele normative relevante pentru reglementarea în cazul parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele administrative sunt pe lângă Legea nr. 176/2010, Legea nr. 161/2003, Legea nr. 96/2006 şi regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

Conflictul de interese este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003 ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi a altor acte normative.

Aceeaşi definiţie a fost preluată în dispoziţiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secţiunea a II-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi ale interdicţii, cu menţiunea că noţiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

In acest sens, prezintă relevanţă considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013 prin care Curtea Constituţională a soluţionat excepţia de neconstitutionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcţii şi demnităţi publice", în considerarea căreia le revin obligaţii specifice.

Or, a mai constatat instanţa constituţională, situaţia deputaţilor şi a senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/ 2010 - este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ.

Referitor la susţinerea reclamantului privind inexistenţa conflictului de interese în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare, situaţie stabilită prin hotărârea din 18 octombrie 2011 a comisiei comune speciale a celor două camere ale Parlamentului României, instanţa de control judiciar a apreciat că acest document nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât la data adoptării actului, împrejurarea care determinase conflictul de interese nu mai exista, contractul de muncă al soţiei încetând la 1 ianuarie 2011.

Împotriva Deciziei nr. 565 din 7 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, B. a formulat contestaţie în anulare.

În motivarea contestaţiei în anulare s-a arătat că instanţa de control judiciar a admis recursul A., fără a se pronunţa asupra excepţiei ridicate de intimatul - reclamant prin întâmpinare, de neretroactivitate a Legii nr. 176/2010, pronunţând o decizie având la bază o greşeală de aplicare constituţională a legii.

Contestatorul a mai arătat că într-un alt Dosar al instanţei supreme, cu nr. x/57/2011, prin Decizia nr. 1350 din 18 martie 2011 a fost menţinută hotărârea instanţei de fond, cauză identică, temeiul juridic-excepţia neretroactivităţii Legii nr. 176/2010 fiind admisă în acest caz. Această excepţie a fost invocată şi în prezenta cauză, dar instanţa de recurs a omis să cerceteze şi să se pronunţe, fapt cunoscut doar după comunicarea deciziei motivate. S-a mai arătat că în Dosarul nr. x/57/2011, C., contestatorul raportului de evaluare A., invocând excepţia neretroactivităţii legii, a câştigat atât la fond cât şi la recurs, motivele invocate fiind identice, respectiv neretroactivitatea Legii nr. 176/2010.

În drept, contestaţia de faţă a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, va respinge prezenta contestaţie în anulare, pentru considerentele în continuare arătate.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.

Prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.

În ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte.

Aşadar, neexaminarea, în mod real şi adecvat a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei şi a prevederilor legale de drept substanţial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestaţie în anulare.

Având în vedere aceste împrejurări, motivele contestaţiei în anulare invocate de contestatorul B. nu îndeplinesc condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate.

Independent de aspectele arătate, pentru a răspunde susţinerilor contestatorului referitoare la jurisprudenţa contrară pe care o invocă (susţineri care, de altfel, nu se circumscriu motivelor de contestaţie în anulare), Înalta Curte menţionează faptul că jurisprudenţa în privinţa neretroactivităţii Legii nr. 176/2010 a fost unificată ulterior hotărârii indicate de contestator, respectiv în luna iunie 2014, în sensul constatării neîncălcării principiului neretroactivităţii legii civile în situaţia în care A. efectuează procedura de evaluare, prin raportare la dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 161/2003, dar în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 cu privire la raporturi juridice născute şi epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi, soluţia de unificare a jurisprudenţei fiind în sensul practicii judiciare reprezentate de alte decizii pronunţate de Înalta Curte.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de B. împotriva Deciziei nr. 565 din 7 februarie 2014 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2015.