Expropriation compensation reduced to 303,195 lei, claim partially time-barred

Decizia nr. 942/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara reclamanta A., a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin SC B. SA Bucureşti - şi Sucursala B. Haţeg.

Prin sentinţa civilă nr. 141/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., împotriva pârâtului Statul Român, prin SC B. SA Bucureşti, prin administrator judiciar C. Sprl, cu cheltuieli de judecată şi, în consecinţă:

S-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană expropriată - ca descendentă a defuncţilor D. şi E., ambii decedaţi -, asupra terenului agricol în suprafaţă de 10.756 mp, arabil, situat pe raza localităţii Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes naţional - declarată prin H.G. nr. 392/2002 -, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză judiciară executat în cauză - de către comisia formată din experţii judiciari F., G. şi H. - parte integrantă a hotărârii.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri - cu titlu de despăgubiri: suma de 274.278 lei - echivalent a 64.900 euro - reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 98.389 lei - echivalent a 23.281 euro - reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de SC B. SA Bucureşti - din subordinea Ministerul Industriei şi Resurselor, împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

În prealabil, s-a constatat tardivitatea invocării de reclamantă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă.

S-a constatat lipsa calităţii procesuale a pârâtei SC B. SA Haţeg şi respinsă acţiunea faţă de aceasta.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

Reclamanta are calitatea de descendentă gradul I şi gradul II a defuncţilor D. şi E., conform actelor de stare civilă şi conform Registrului agricol din 1959-1964. În baza acestei evidenţe din registru agricol, antecesorii reclamantei erau îndreptăţiţi la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiţi să o înscrie în Cooperativa Agricolă de Producție Sîntămărie Orlea.

Prin Titlul de proprietate din 1996, după antecesorii săi, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepţia celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice şi apele Lacului de acumulare Sîntămărie Orlea.

Reclamanta, în calitate de nepoată şi fiică a defuncţilor D. şi E., are vocaţie la moştenirea acestora şi, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor săi, ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele acestora şi pentru care a fost demarată procedura exproprierii, doar după declararea cauzei de utilitate publică, - prin H.G. nr. 392/2002.

Despăgubirile pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994 - formează o unitate complexă, inseparabilă, cu o componentă pentru valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare expropriate şi cu o componentă pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată, ca atare, exced regulilor prescripţiei extinctive, în condiţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, considerente pentru care a fost respinsă excepţia.

A fost respinsă ca tardivă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru folosul de tras, invocată de pârâtă după epuizarea probatoriului.

Raportat la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, a fost respinsă cererea principală faţă de pârâta Sucursala SC B. SA Haţeg, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

La termenul de judecată din 27 octombrie 2010, a fost admisă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, pe Statul Român, prin SC B. SA, în subordinea M.I.R.

Prin H.G. nr. 968 din 15 iunie 2004, s-a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes naţional, declarat ca atare prin Hotărârea nr. 392/2002.

Prin raportul de evaluare întocmit în cauză pentru stabilirea despăgubirilor în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994, experţii judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes naţional, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002, prin date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 13.688 mp, din care 10.339 mp arabil, 417 mp fânaţ şi 2932 mp păşune, precum şi valoarea de 25,5 lei/mp, potrivit variantei I din raportul de expertiză iniţial, pe care instanţa a apreciat-o ca fiind reprezentativă sub aspectul metodei folosite de experţi.

Valoarea a fost confirmată de instanţele de control judiciar în expertize efectuate în cauze similare, pe rolul Tribunalului Hunedoara, iar cuantumul despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, s-a stabilit la suma de 10.217 lei/ha.

Din această suprafaţă, s-a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată doar în ceea ce priveşte terenul agricol (arabil + fânaţ), în suprafaţă de 10.756 mp, întrucât doar acesta a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 şi, desigur, acesta a putut fi restituit în temeiul respectivului act normativ, nu şi suprafaţa de păşune a cărei restituire era posibilă doar în procedura specială prevăzută de Legea nr. 1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru suprafaţa de 10.756 mp teren arabil, afectat de obiectivul de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simera”, s-a constatat că acesta este de 274.278 lei (echivalent al 64.900 euro, la cursul BNR de la data efectuării expertizei, 23 februarie 2011), reprezentând valoarea terenului şi de 98.389 lei (echivalent al 23.281 euro) pentru folosul agricol nerealizat pe suprafaţa de teren agricol respectivă, în perioada 2002 - 2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) şi culturile tradiţionale practicate pe aceste terenuri (în special cartofi şi porumb, la care se adaugă culturile de legume şi zarzavat pentru uz gospodăresc), după următorul calcul: 10.756 mp x 25,5 lei/mp = 274.278 lei, iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 1,07 ha x 10.217 lei/an/ha x 9 ani = 98.389 lei.

Cum declararea utilităţii publice a obiectivului de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potenţialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilităţii publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Judeţean, după cum obiectivul este de interes naţional sau local - constituie condiţie sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

În temeiul art. 262 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanţilor în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamanta a fost privată de beneficiul proprietăţii sale.

În temeiul art. 38 din Legea nr. 33/1994 şi art. 274 C. proc. civ., s-au acordat cheltuieli de judecată în sumă de 4.000 lei onorariu de avocat şi onorariu expertiză.

Prin Decizia nr. 82 din 18 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, împotriva sentinţei menţionate, ce a fost schimbată în parte în ce priveşte soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru lipsa de folosinţă şi, rejudecând în aceste limite:

S-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 349.044 lei, reprezentând contravaloarea suprafeţei de 13.688 mp, teren expropriat şi suma de 41.577 lei, reprezentând lipsa de folosinţă pe perioada 2007-2010.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru lipsa de folosinţă pentru perioada 1989-2007, invocată de pârât, şi în consecinţă a fost respinsă cererea de acordare a folosului nerealizat pe această perioadă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenuri care au aparţinut parţial antecesorilor săi, tatăl E., respectiv bunicul D., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de moştenitor şi extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârâtă.

Imobilele în litigiu, înscrise în C.F., Subcetate au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 23 februarie 2002.

Contrar susţinerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fosta Cooperativă Agricolă de Producție a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamantei nu figurează între aceste terenuri.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin SC B. SA.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi implicit de acordare a despăgubirilor notificând proprietarul tabular D., în acest sens, deşi era decedat la momentul emiterii notificărilor.

Faţă de această stare de fapt, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care imobilele în litigiu au fost expropriate în 2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menţionate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.

Până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel că dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut şi nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme.

Deşi pârâta susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi a notificat antecesorii reclamantei, considerând la acel moment că sunt proprietarii terenurilor şi că li se cuvin despăgubiri conform legislaţiei ce reglementează exproprierea.

Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, Curtea nu a respins argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamanta putea beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.

S-a apreciat că susţinerile apelantei referitoare excepţia prematurităţii sunt, de asemenea, nefondate, întrucât nu poate fi imputată reclamantei nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire pârâta apelantă şi nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de construcţiile hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate.

Contrar susţinerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamanta fiind îndrumată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC B. SA a fost corect respinsă, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul - Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului, şi nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a constatat că tatăl reclamantei, E., a solicitat în 1991 reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii săi, inclusiv terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamantei de organele statului, în speţă Primăria comunei Sîntămăria Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.

De altfel, îndreptăţirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariţia H.G. nr. 392/2002, notificându-i cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, aceştia erau decedaţi, iar reclamanta a depus actele cerute pentru soluţionarea cererii de despăgubire.

Este de reţinut, sub acest aspect, că limitele investirii instanţei sunt clar determinate de reclamantă şi vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorilor reclamantei calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de pârâta apelantă, că reclamanta nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acţiunii de faţă, acesteia să i se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că, dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi fost îndreptăţită să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorilor săi.

Faţă de aceste circumstanţe, s-a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Curtea Europeană a Dreptului Omului, astfel cum a fost conturat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (inclusiv în cauza Atanasiu şi alţii contra României).

Astfel, reclamanta are cel puţin o speranţă legitimă la despăgubiri, deoarece prin emiterea titlului de proprietate din 1996, statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut tatălui reclamantei, şi reclamantei - potrivit certificatului suplimentar de moştenitor din 2005 eliberat de B.N.P., N. - Haţeg, îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantei.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speţă, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1990, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanta, în calitate de moştenitoare a proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A fost înlăturat şi argumentul - invocat tot în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active - că reclamanta nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, atât timp cât dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în discuţie a fost recunoscut, pârâta notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, iar reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor al proprietarilor tabulari al imobilelor în litigiu, conform înscrisurilor depuse la dosar: acte de stare civilă, certificat de moştenitor, arbore genealogic (dreptul provenit din succesiune fiind opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară).

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă în mod corect de prima instanţă.

Au fost înlăturate şi criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată pentru ipoteza în care pârâta ar cădea în pretenţii faţă de reclamantă şi în considerarea faptului că Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului - titularul dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate şi beneficiarul investiţiei.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Or, aşa cum s-a reţinut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002.

Referitor la criticile apelantelor pe fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, Curtea a constatat că prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză.

Experţii au propus prin raportul iniţial două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor. Într-o primă variantă, s-a stabilit preţul terenului de 13.688 mp prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 349.044 lei.

În cea de-a doua variantă, experţii, au avut în vedere la stabilirea preţului nota de fundamentare a guvernului pentru H.G. nr. 74/2010, rezultând un preţ de 329.675 lei pentru 13.688 mp.

În apel, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, susţinând că nu s-au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât prima instanţă nu a ţinut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Pârâta a depus în faţa instanţei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2012 şi, de asemenea, reclamanta a depus contracte de vânzare cumpărare.

Cum în cauză experţii au arătat că în zonă nu sunt tranzacţii cu imobilele de acelaşi fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacţii în zonă între terţe persoane (contractele depuse neavând relevanţă, deoarece pârâta este unicul cumpărător şi aceasta înseamnă că nu este o reală valoare de piaţă obţinută în urma negocierii dintre vânzător şi cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă, care deja foloseşte imobilele), în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a preţului. Contractele depuse de reclamantă nu au fost luate în considerare întrucât nu au ca obiect terenuri situate în aceeaşi unitate teritorial administrativă.

În ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate, instanţa de apel a constatat că, în mod greşit, tribunalul a acordat despăgubiri doar pentru suprafaţa de 10.756 mp, pe considerentul că este teren arabil şi fânaţ. Prin raportul de expertiză tehnică efectuat la instanţa de fond de 3 experţi, s-a stabilit, în urma măsurătorilor şi verificărilor la cartea funciară, că în realitate, întreaga suprafaţă de teren de 13.688 mp a fost ocupată de pârâtă. Întinderea terenului ocupat a fost recunoscută prin întâmpinare de pârâta intimată, iar faptul că păşunea nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, ci al Legii 1/2000, nu poate constitui un impediment la acordarea de despăgubiri, faţă de faptul ocupării imobilului. De aceea, în apel s-au acordat despăgubiri în cuantum de 349.044 lei pentru întreaga suprafaţă de teren de 13.688 mp la o valoare de 25,5 lei/mp.

În ce priveşte despăgubirile reprezentând lipsa de folosinţă, s-a constatat că cererea cu acest obiect, având caracter patrimonial, este supusă termenului de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune poate fi oricând invocată, fiind o excepţie de ordine publică, în condiţiile art. 136 C. proc. civ., în forma de la data promovării acţiunii, 30 aprilie 2010, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010.

Ca urmare, cererea reclamantei în calitate de proprietar a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, fiind prescrisă pentru restul perioadei.

În acest sens, Curtea a admis acest motiv de apel şi a schimbat sentinţa, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 41.577 lei, calculată în baza raportului de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond. S-au avut în vedere trei ani anteriori introducerii acţiunii, aşa cum s-a cerut prin acţiune, dar şi prin apel (fiind menţionată expres perioada de acordare a folosului de tras 1990-2010).

În condiţiile în care reclamanta nu a invocat în motivele de apel suspendarea sau întreruperea cursului prescripţiei, deşi a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la prescripţie, nu au fost avute în vedere susţinerile cu acest obiect expuse doar în cadrul dezbaterilor, faţă de dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Pe acelaşi temei, nu au fost analizate nici susţinerile privind acordarea de despăgubiri la zi.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta apelantă prin concluziile scrise, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile triplei identităţi impuse de art. 166 C. proc. civ.

Astfel, s-a invocat în concluziile scrise depuse la termenul din 20 mai 2014, autoritatea de lucru judecat în ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F., susţinându-se că s-au acordat în Dosar nr. x/97/2010 numitului I. în calitate de moştenitor al proprietarului tabular J., iar în Dosar nr. x/97/2010 s-au acordat despăgubiri pentru terenul înscris în C.F. după proprietarul tabular K.

În urma verificărilor efectuate după repunerea cauzei pe rol, s-a stabilit că reclamanta A. nu a fost parte în Dosar civil x/97/2010 şi nici în Dosar nr. x/97/2010, astfel că hotărârile pronunţate în acele cauze nu îi sunt opozabile.

Pe de altă parte, din anexa la raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în faţa instanţei de fond rezultă că din imobilul înscris în C.F. Subcetate, reclamantei i-ar reveni cota de 3/6 părţi după antecesorul J., însă această cotă de teren în suprafaţa de 5.877 mp nu este afectată de lac şi nu a fost avută în vedere la acordarea despăgubirilor.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termen legal, SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Există contrarietate între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.

Instanţa de apel a reţinut că pârâta a fost acţionată în prezentul dosar nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, în acelaşi timp, însă, a menţinut dispoziţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie a Statului, prin Ministerul Finanţelor, soluţie prin care instanţa a recunoscut implicit calitatea pârâtei de titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, în contradicţie cu ceea ce a reţinut în cuprinsul motivării hotărârii.

În prezentul dosar, este vorba de două raporturi juridice distincte, respectiv raportul de expropriere în cadrul căruia pârâta are calitatea de reprezentant al Statului şi raportul de reprezentare dintre Stat şi SC B. SA în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în garanţie a Statului, prin Ministerul Finanţelor.

Formularea cererii de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor nu a vizat atragerea acestuia ca pârât în procesul de expropriere, ci a fost făcută în considerarea dreptului de regres al pârâtei de a fi dezdăunată, în vederea recuperării sumelor pe care este obligată să le plătească, de către Statul Român, pe temeiul raportului de reprezentare instituit prin H.G. nr. 392/2002, raport în care Statul participă, conform dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994 privitor la persoanele fizice şi juridice, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Ca atare, în raportul de reprezentare dintre Stat şi SC B. SA, Ministerul Finanţelor participă în numele Statului, motiv pentru care este nelegala respingerea cererii pe temeiul lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin respingerea cererii de chemare în garanţie, instanţa a admis implicit calitatea de proprietar al pârâtei SC B. SA asupra terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică, ceea ce încalcă dispoziţiile legale imperative ale regimului proprietăţii publice din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile-administrativ teritoriale.

Recurenta a mai susţinut că cererea de chemare în garanţie este întemeiată, întrucât terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost declarate ca fiind de interes naţional, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor bunuri prin procedura exproprierii, este Statul Român, dat fiind că, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţia României, proprietatea publică aparţine doar statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.

SC B. SA este subiect de drept privat ce nu poate fi titular al proprietăţii publice, prin dispoziţiile H.G. nr. 392/2002 instituindu-se doar un caz de reprezentare legală a Statului Român de către SC B. SA în aceasta procedură, motiv pentru care efectele ce se pot produce în patrimoniul SC B. SA prin procedura exproprierii trebuie să se limiteze la calitatea sa de reprezentant, neputând în niciun caz să suporte despăgubirile aferente dobândirii de către Stat a dreptului de proprietate publica asupra terenurilor din litigiu.

Cererea de chemare în garanţie este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1546 C. civ., privind îndatorirea mandantului (reprezentatului) de a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar (reprezentant) în limitele puterilor date.

Prin urmare, atât timp cât Statul Român este cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, trebuie să suporte şi costul acestei dobândiri, altminteri se produce o îmbogăţire fără justă cauză a Statului în detrimentul SC B. SA, cu atât mai mult cu cât aceasta plăteşte şi redevenţa pentru folosirea acestor terenuri, în calitate de concendent asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului.

- Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, prin susţinerile din cadrul concluziilor scrise depuse înainte de repunerea pe rol a cauzei, pârâta a dezvoltat o serie de aspecte legate de această excepţie pe care instanţa de apel nu le-a luat în considerare, aplicând în mod greşit prevederile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, întrucât:

Notificarea a fost realizată sub condiţia dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului şi a dobândirii prin moştenire în condiţiile legii. În acest sens, există şi o scrisoare către Primăria Sântamarie - Orlea prin care a fost solicitată eliberarea titlurilor de proprietate către proprietarii tabulari în vederea finalizării procedurii de expropriere, respectiv adresa din 2006.

Având în vedere ca o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, a fost depusă în vederea retrocedării suprafeţei de teren consemnate în registrul agricol al Cooperativei Agricole de Producție, aceasta este calea procedurală ce trebuia urmată de reclamantă în vederea întregirii suprafeţei de teren la care se considera îndreptăţită, în aplicarea art. 51, 53 alin. (2) şi 54 din lege şi a principiului electa una via, pe care în special Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a statuat în activitatea sa jurisdicţională.

Mai mult, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000 (privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991), reclamanta avea la dispoziţie şi procedura prevăzută de acest act normativ, putând beneficia de măsurile reparatorii din art. 4.

Un alt aspect de drept privitor la inadmisibilitatea acţiunii, ce se impune cu necesitate a fi analizat, îl reprezintă probarea existenţei dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiţie sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii, temei pe care instanţa în mod eronat nu l-a luat în considerare, fapt ce a condus la pronunţarea unei soluţii cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 2 din Legea nr. 33/1994.

Având în vedere faptul că, în cauză, la momentul exproprierii, respectiv în momentul de faţă, nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, acţiunea reclamantei în baza legii exproprierii nu este admisibilă.

Nu este suficientă dovedirea calităţii de moştenitor a antecesorilor, astfel cum a considerat prima instanţă, deoarece transferul de drepturi de la defunct către moştenitori are loc numai în limita patrimoniul succesoral. Or, nefiind reconstituit dreptul de proprietate, în patrimoniul succesoral dobândit de reclamanta din cauză nu exista bunul imobil asupra căruia se cer despăgubiri, transmiţându-se doar un drept potestativ de a cere reconstituirea potrivit Legii fondului funciar, împreună cu toate acţiunile puse la dispoziţie potrivit acestei legi.

- Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, hotărârea pronunţată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică.

Potrivit art. 1 din acest act normativ, dreptul de proprietate publică nu poate aparţine decât statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Prin efectul exproprierii, bunul dobândeşte calitatea de bun proprietate publică, astfel încât niciun alt subiect de drept decât cele menţionate nu poate deţine un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare, concesionare sau închiriere. În cazul de faţă, SC B. SA are calitatea de concedent în baza contractului de concesiune din 27 decembrie 2004, motiv pentru care nu poate fi subiect al unei proceduri prin care se urmăreşte dobândirea unui drept de proprietate publică.

Toate costurile aferente acestei dobândiri revin titularului dreptului, prin urmare, despăgubirile ca preţ al dreptului de proprietate publică sunt, în mod evident, în sarcina titularului dreptului, respectiv expropriatorul - Statul Român.

În art. 2 din H.G. nr. 392/2002, ce reprezintă actul prin care s-a declarat utilitatea publică a terenurilor aferente sectorului Subcetate -Simeria, se prevede în mod expres că expropriatorul este statul român, al cărui reprezentant este societatea SC B. SA.

Aşadar, calitatea societăţii SC B. SA se limitează la atribuţiile ce pot intra în sfera de reprezentare, niciun efect aferent exproprierii nu se poate produce în patrimoniul său, astfel încât nu poate fi obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri, ceea ce dovedeşte lipsa calităţii sale procesuale.

- Cu privire la calitatea procesuală activă, instanţa nu a luat în vedere normele imperative de drept incidente, aplicând greşit legea de drept material ce reglementează aspectele succesorale şi, totodată, a dat o interpretare greşită actelor de stare civilă depuse de reclamantă.

Notificarea a vizat proprietarii tabulari şi nu posibilii succesori ai acestora, astfel ca prin notificare nu s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, aceasta fiind obligată să facă dovada calităţii de succesor prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Actele de stare civilă ce au fost depuse în probarea calităţii de moştenitor nu reprezintă înscrisuri prin care se face dovada acestei calităţi potrivit legii, ci atestă doar o vocaţie la moştenirea defuncţilor.

Existenţa unui drept potestativ pentru persoanele desemnate de lege ca având vocaţie succesorală nu înseamnă ca acele persoane devin în mod automat moştenitori, întrucât acest drept trebuie coroborat în mod necesar cu prevederile imperative ale prescripţiei dreptului de a accepta o moştenire prevăzute de art. 700 C. civ.

Conform art. 1169 C. civ., revenea reclamantei sarcina probării calităţii de moştenitor şi a transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul său, or reclamanta a depus certificat de moştenitor doar de pe urma unuia dintre proprietarii tabulari, în timp ce de pe urma celorlalţi a invocat acte de stare civilă, care fac dovada doar a unei vocaţii succesorale.

- În ce priveşte fondul acţiunii, s-a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

În primul rând, referitor la suprafaţa terenului expropriat, instanţa de apel, în mod greşit, a dispus acordarea a încă 3.000 mp, în condiţiile în care aceste suprafeţe de teren nu au făcut obiectul retrocedării pe calea legilor speciale.

În al doilea rând, instanţa de apel a acordat despăgubiri de pe urma terenurilor înscrise în C.F., în condiţiile în care conform notelor de şedinţă depuse la termenul din data de 26 iunie 2014, reclamanta A. a declarat că aceste terenuri nu aparţin antecesorului său.

În ceea ce priveşte terenurile înscrise în extrasul C.F., acestea au aparţinut proprietarului tabular K. şi s-au acordat deja despăgubirile aferente în Dosarul nr. x/97/2010, astfel încât prin acordarea de despăgubiri reclamantei din cauză, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Contrar considerentelor instanţei de apel, este nerelevant că reclamanta A. nu a fost parte în acel dosar, având în vedere că, în considerarea calităţii de moştenitor, reclamanta are calitatea de având-cauză, continuator al personalităţii antecesorului său.

În ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat, hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora valoarea terenului se stabileşte prin expertiză în funcţie de preţurile cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.

Aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, valoarea reala a terenului se determină prin stabilirea valorii de circulaţie a terenului, acesta fiind singurul criteriu legal de stabilire, orice altă metodă, precum determinarea valorii prin bonitare, luată în considerare în cauză, contravenind dispoziţiilor legale imperative ale exproprierii.

Cerinţele art. 26 din Legea nr. 33/1994 ar fi fost îndeplinite prin raportarea la tranzacţiile de vânzare-cumpărare a terenurilor de acelaşi fel în zona respectivă, prezentate de către pârâtă. Terenurile sunt amplasate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială - judeţul Hunedoara, la o distanţă mică între ele, de-a lungul aceluiaşi râu, având aceeaşi destinaţie ca terenurile din litigiu, respectiv arabile şi pajişti (păşuni şi fâneţe).

Tot pe fondul acţiunii, în ceea ce priveşte lipsa de folos agricol, ca o componentă a despăgubirilor, recurenta a susţinut că, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 33/1994, este necesar ca persoana expropriată să facă dovada acestora, în caz contrar fiind vorba despre o îmbogăţire fără justă cauză.

Lipsa de folosinţă a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat. Folosul agricol este reprezentat de fructele industriale, adică de produsele obţinute ca rezultat al activităţii omului. Astfel, potenţialitatea obţinerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosinţă efectivă, întrucât nu există certitudinea că reclamanta ar fi procedat la cultivarea acelui teren şi, în orice caz, nu la nivelul stabilit prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual.

Faptul că reclamanta a rămas în pasivitate de la momentul la care i s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 şi până la momentul introducerii acţiunii în anul 2010, confirmă că aceasta nu a intenţionat în niciun moment cultivarea acelui teren.

Ca atare, acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului, în condiţiile în care reclamanta nu a probat prejudiciul suferit, pe baza simplului fapt al potenţialităţii folosului agricol, nu este legală şi este de natură a distorsiona justul echilibru intre interesul privat al expropriatului şi interesul general al procedurii exproprierii, după cum rezultă şi din hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu toate că s-au indicat, drept temei juridic al motivelor de recurs, dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte cazul prevăzut de 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel ar fi dat mai mult decât s-a cerut, prin acordarea de despăgubiri pentru o suprafaţă de 3000 mp, în condiţiile în care acest teren, fie nu a făcut obiectul retrocedării în procedura prevăzută de legile speciale, fie nu a aparţinut autorilor reclamantei.

Ipoteza din art. 304 pct. 6 C. proc. civ. invocată de către recurent are în vedere nerespectarea de către instanţa de judecată, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, a obligaţiei de a se pronunţa numai în limitele învestirii, astfel cum dispune art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Norma reflectă principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, în sensul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Or, prin motivul de recurs invocat, recurentul nu a pretins depăşirea limitelor învestirii instanţei, fixate prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, atât timp cât reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri şi pentru suprafaţa de teren la care face referire recurenta.

În realitate, criticile formulate vizează absenţa îndreptăţirii reclamantei la despăgubiri, în calitate de persoană expropriată, nefiind titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor, drept pentru care interesează legitimarea procesuală activă, prin prisma existenţei sau a inexistenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la data exproprierii. Întrucât atare aspect formează obiectul unor critici distincte în cadrul motivelor de recurs, urmează ca susţinerea în discuţie să fie analizată în acel context.

În ceea ce priveşte cazul de recurs descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta are în vedere nemotivarea hotărârii recurate sau existenţa, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Invocând contrarietatea între considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, recurentul are în vedere, pe de o parte, considerente explicit redate în cuprinsul deciziei, referitoare la calitatea pârâtei de reprezentant al Statului Român, iar, pe de altă parte, considerente ce nu se regăsesc în decizie, referitoare la calitatea pârâtei de proprietar al terenurilor în litigiu, pe care recurentul le-a dedus din modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, fără a face vreo referire la argumentele, expres inserate, pentru care instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie.

Or, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează doar motivele expuse de către instanţa de apel în susţinerea soluţiilor adoptate prin hotărâre, în timp ce eventuala contrazicere a acestora prin soluţia reflectată în dispozitivul deciziei recurate, presupune cercetarea a modului de aplicare a legii de către instanţa de apel. Din acest motiv, instanţa de recurs va examina susţinerile recurentului vizând calitatea sa de subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii în cauză în contextul criticilor privind lipsa calităţii procesuale pasive, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a criticat denaturarea, de către instanţa de apel, a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile reclamantei din cauză, pentru a fi incident acest caz de recurs, ci a susţinut aplicarea greşită a legii în legătură cu condiţiile de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate.

În contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţine că, prin motivele de recurs, pârâtul a formulat critici referitoare la: lipsa calităţii procesuale active în cererea principală; lipsa calităţii procesuale pasive (atât în cererea principală, cât şi în cererea de chemare în garanţie); modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat, în raport de criteriile legale; modul de calcul al despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului expropriat.

Se observă că, prin motivele de recurs, s-a susţinut şi faptul că acţiunea reclamantei în baza legii exproprierii nu este admisibilă.

Excepţia inadmisibilităţii cererii în despăgubiri a fost invocată în cursul judecăţii în primă instanţă, în considerarea inaplicabilităţii Legii nr. 33/1994, iar soluţia de respingere a excepţiei a fost confirmată prin decizia de apel.

Recurentul nu a criticat aprecierea instanţei de apel cu referire la incidenţa în cauză a Legii nr. 33/1994. A susţinut că la data exproprierii, respectiv în momentul de faţă, nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, în baza legilor fondului funciar, motiv pentru care reclamanta trebuia să parcurgă procedura prevăzută de aceste legi speciale, inclusiv cea descrisă de art. 4 din Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991.

Din dezvoltarea motivului de recurs pe acest aspect, rezultă că recurentul critică, de fapt, nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor expropriate, condiţie esenţială pentru obţinerea de despăgubiri pentru expropriere, aşadar lipsa calităţii procesuale active în cererea în pretenţii formulată în cauză, motiv pentru care susţinerea pe acest aspect va fi examinată în contextul motivelor de recurs vizând legitimarea procesuală activă.

Criticile urmează a fi analizate nu în ordinea în care au fost expuse de către recurent, ci în succesiunea arătată anterior, care permite valorificarea efectelor eventual produse de excepţiile procesuale invocatecu privire la cererea principală, în sensul că admiterea oricăreia dintre acestea ar face inutilă cercetarea criticilor referitoare la fondul dreptului dedus judecăţii.

Examinarea tuturor criticilor se bazează pe situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi confirmată în apel, precum şi pe aprecierea instanţelor de fond privind legea aplicabilă, necontestată prin motivele de recurs.

Astfel, s-a reţinut că suprafeţele de teren înscrise în cărţile funciare indicate în cererea de chemare în judecată au fost cooperativizate anterior anului 1989, iar în anul 1991, tatăl reclamantei, E., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii de reparaţie nr. 18/1991, în calitate de descendent al proprietarului tabular D., pentru toate terenurile preluate de la acesta, inclusiv pentru cele în litigiu. O parte dintre terenurile preluate a făcut obiectul restituirii, eliberându-se titlul de proprietate din 23 februarie 2002. Pentru terenurile în litigiu, ocupate de construcţii hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate, nu a fost emis un titlu de proprietate, reclamanta fiind îndrumată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

S-a mai reţinut că terenurile în litigiu sunt afectate de lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, declarată de utilitate publică de interes naţional prin H.G. nr. 392/2002, iar acest act normativ constituie temeiul exproprierii terenurilor, chiar dacă, în fapt, ocuparea acestora de către pârât a avut loc în anii 1990, înainte de declararea utilităţii publice. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere, sens în care a notificat pe proprietarii tabulari cu privire la oferta de despăgubire, cu toate că aceştia erau decedaţi la acel moment.

Situaţia de fapt arătată nu poate fi modificată în faza recursului, care presupune doar cercetarea aspectelor de drept, în limitele motivelor de recurs formulate.

Recurentul nu a contestat aprecierea instanţei de apel privind exproprierea terenurilor prin H.G. nr. 392/2002, dimpotrivă, a conceput criticile formulate pornind de la această premisă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa calităţii procesuale active, se constată următoarele:

Recurentul a susţinut, în primul rând, că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, cât timp nu i s-a reconstituit acest drept în temeiul legilor fondului funciar, anterior momentului exproprierii.

Contrar susţinerilor recurentului, în ipoteza particulară din speţă, dovada dreptului de proprietate nu poate consta în titlul emis de autorităţile administrative în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000, deoarece terenurile nu intră în domeniul de aplicare al acestor acte normative cu caracter special.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 ale Legii nr. 18/1991, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege este preconizată în considerarea terenurilor care se găseau, la data intrării în vigoare a legii (20 februarie 1991), în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, în beneficiul, printre altele, al persoanelor cărora li s-a preluat vreun teren, în orice mod, de către fostele cooperative, precum şi al moştenitorilor acestora.

Cu toate că, aparent, din norma menţionată ar rezulta că terenurile în litigiu sunt vizate de această lege de reparaţie, trebuie reamintit că instanţa de apel a reţinut că, deşi tatăl reclamantei a iniţiat procedura Legii nr. 18/1991, aceasta nu s-a finalizat prin emiterea unui titlu de proprietate pentru terenurile în litigiu, cu motivarea că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994 şi trebuie parcursă procedura exproprierii.

Drept urmare, o constatare, în prezentul proces, în sensul posibilităţii parcurgerii procedurii administrative, contrar celor reţinute de către autoritatea competentă, ar fi lipsită de finalitate, cât timp reclamanta a dovedit că a încercat, fără rezultat, obţinerea unui titlu de proprietate în acel mod pentru terenurile în litigiu.

Mai mult, impunerea de către instanţă a dovedirii dreptului de proprietate printr-un înscris constatator emis în procedura Legii nr. 18/1991, pe care reclamanta nu l-a putut obţine prin parcurgerea acelei proceduri, deşi a încercat acest lucru, ar reprezenta o sarcină excesivă pentru reclamantă din punct de vedere probator, de natură a limita accesul său la justiţie, cât timp reclamanta ar fi lipsită de posibilitatea efectivă de a invoca şi de a înfăţişa mijloacele de probă compatibile cu procedura iniţiată în faţa instanţei de judecată.

În privinţa Legii nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, este de precizat că art. 4 se referă, într-adevăr, la terenurile care au fost preluate de către stat de la persoane fizice şi se găsesc incluse în amenajări (instalaţii) hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii.

Art. 4 din Legea nr. 1/2000 prevede, însă, măsuri reparatorii măsuri reparatorii în echivalent pentru asemenea terenuri, constând în restituirea, către foştii proprietari sau moştenitorilor acestora, fie prin compensare cu suprafeţe echivalente de teren, fie chiar prin acordarea de despăgubiri, dacă nu este posibilă compensarea. Ca atare, aplicarea acestei norme nu conduce la emiterea unui titlu de proprietate asupra terenurilor ce au fost preluate anterior anului 1989 de către stat, aşadar, inclusiv asupra terenurilor în litigiu, pentru a se pretinde reclamantei dovedirea în acest fel a dreptului de proprietate în prezenta cauză.

Mai mult, nu era posibilă nici obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, chiar dacă s-ar fi făcut dovada în cauză că reclamanta sau autorii săi ar fi demarat procedura Legii nr. 1/2000, în considerarea art. 4 din Lege.

În forma iniţială a legii, art. 4 se referea la „terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în mod abuziv”. Aşadar, pentru a fi întrunite condiţiile de aplicare a normei, era necesar, pe de o parte, ca terenurile să fi fost preluate de stat de la persoane fizice, iar, pe de altă parte, ca această preluare să fi avut caracter abuziv. Din menţionarea expresă a acestor condiţii, rezultă că legiuitorul a avut în vedere doar preluările operate anterior anului 1989, nu şi pe cele ulterioare, precum cea din speţă.

Art. 4 a fost modificat abia în anul 2005, prin Legea nr. 247/2005, în sensul includerii şi a preluărilor operate de stat de la persoane juridice, totodată, al eliminării condiţiei de preluare cu caracter abuziv. Or, între timp a intrat în vigoare H.G. nr. 392/2002, care vizează tocmai terenurile afectate de lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, pentru care se aplică procedura exproprierii prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Astfel, chiar dacă reclamanta sau autorii săi ar fi iniţiat procedura Legii nr. 1/2000 în anul 2005, tot nu ar fi fost posibilă parcurgerea acesteia, cât timp trebuia derulată procedura Legii nr. 33/1994. Mai mult, obţinerea de măsuri reparatorii (altele decât restituirea în natură a terenurilor în discuţie) rămânea incertă chiar în contextul modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, deoarece din conţinutul acestora nu rezultă dacă s-au avut în vedere doar preluările de terenuri operate anterior anului 1989 sau şi cele ulterioare, precum cea din speţă.

Recurentul a susţinut, în al doilea rând, că reclamanta nu a probat în niciun alt mod permis de legea civilă existenţa dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, astfel încât nu este îndreptăţită la despăgubiri în procedura exproprierii, deoarece art. 2 din Legea nr. 33/1994 recunoaşte dreptul la despăgubiri exclusiv persoanelor ce deţin calitatea de proprietari asupra terenurilor expropriate.

Aceste susţineri pornesc de la premisa greşită că menţiunea în cartea funciară a calităţii de titular al dreptului de proprietate, într-o situaţie precum se află persoanele în privinţa cărora a fost deschisă procedura prevăzută de H.G. nr. 392/2002, cu referire la Legea nr. 33/1994, inclusiv autorii reclamantei din cauză, nu produce efecte juridice pentru dovedirea dreptului la despăgubiri cuvenite pentru terenurile expropriate.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 33/1994, „Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.”

Nu există niciun indiciu că, la momentul deschiderii procedurii exproprierii în baza H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu s-ar fi aflat în proprietatea privată a com. Sîntămăria Orlea sau a unei alte unităţi administrativ teritoriale.

Un asemenea drept de proprietate nu figura în cartea funciară la acel moment şi nu s-a probat să fi figurat ca atare, cel puţin, în evidenţele proprii ale unităţii administrativ teritoriale. În anul 2002, exista obligaţia inventarierii anuale a tuturor bunurilor aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, instituită prin art. 122 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, iar în cauză nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte că, până la acest moment, terenurile ar fi fost evidenţiate în patrimoniul unei unităţi administrativ teritoriale.

De altfel, nici expropriatorul indicat în H.G. nr. 392/2002, respectiv statul român, prin SC B. SA, nu a considerat că titularul dreptului de proprietate ar fi o unitate administrativ - teritorială, dimpotrivă, a dat eficienţă menţiunilor din cărţile funciare şi a stabilit pe baza acestora persoanele îndreptăţite la despăgubiri, respectiv persoane fizice, pe care le-a notificat cu oferte de despăgubire.

Notificarea proprietarilor are loc ulterior clarificării situaţiei juridice a terenului expropriat, realizată în temeiul art. 8 şi 12 al Legii nr. 33/1994, astfel cum rezultă din chiar numerotarea articolelor.

Conform art. 8 al Legii nr. 33/1994, „Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei”, iar în art. 12 al Legii nr. 33/1994 se prevede că „După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire”. Întrucât lucrarea se va înscrie în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, iar acestea trebuie aprobate conform legii, este evident că toate aspectele referitoare la situaţia juridică a terenurilor sunt clarificate anterior notificării.

Astfel, sunt identificate terenurile care vor fi expropriate cât şi proprietarii afectaţi, după care are loc notificarea.

Demersul expropriatorului confirmă caracterul reparator al actului normativ din anul 2002 pentru persoanele aflate în situaţia reclamantei, care nu au putut beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 18/1991, deşi au iniţiat procedura administrativă, respectiv de Legea nr. 1/2000, în al cărei domeniu de aplicare nu se încadrau terenurile din cauză, după cum s-a arătat anterior.

Iniţierea procedurii de expropriere a fost justificată de necesitatea remedierii situaţiei create chiar de către stat prin ocuparea în fapt a terenurilor fără vreun titlu, ce a reprezentat motivul pentru care, pe de o parte, acestea nu au intrat în proprietatea privată a vreunei unităţi administrativ teritoriale, iar, pe de altă parte, a fost împiedicat accesul foştilor proprietari la măsurile reparatorii din legile speciale, deşi, prin acestea, preluarea de către stat a terenurilor anterior anului 1989, inclusiv prin cooperativizare, a fost considerată abuzivă şi s-a intenţionat repararea prejudiciului astfel creat proprietarilor deposedaţi.

În aceste condiţii, dreptul de proprietate al autorilor reclamantei de la momentul preluării imobilului de către stat, atestat, în mod necontestat, de evidenţele de carte funciară, ce nu au suferit vreo modificare până în prezent, este suficient pentru recunoaşterea dreptului la despăgubiri ca urmare a exproprierii terenurilor. În caz contrar, s-ar ignora intenţia legiuitorului de a clarifica situaţia juridică incertă a terenurilor şi de a permite despăgubirea foştilor proprietari, imposibilă în orice alt cadru procedural.

După cum a arătat, în mod corect, instanţa de apel, calitatea de proprietar, recunoscută ca atare de către expropriator, conduce la existenţa unui „bun” în patrimoniul proprietarului tabular, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, care constă în speranţa legitimă a acestei persoane de a primi despăgubiri într-un cuantum just şi rezonabil în procedura exproprierii.

Această speranţă legitimă se întemeiază pe faptul că respectiva creanţă are valoare patrimonială şi se bucură de o bază suficientă în dreptul intern, într-un context precum cel deja explicat, în care reclamanta nu a avut acces la procedura de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenurile în discuţie, dată fiind ocuparea în fapt a acestora de către stat, iar prin deschiderea procedurii exproprierii în anul 2002, statul a urmărit tocmai despăgubirea persoanelor fizice aflate în situaţia reclamantei, motiv pentru care a notificat pe autorii reclamantei cu propunere de acordare de despăgubiri.

Atunci când este vorba despre moştenitorul proprietarului tabular, recunoaşterea dreptului la despăgubiri este, însă, condiţionată de dovedirea în plus a legăturii succesorale a titularului cererii în despăgubiri cu proprietarul tabular. După cum s-a arătat, notificarea a vizat pe proprietarii tabulari, nu în mod direct pe moştenitorii acestora, care au formulat cererea în despăgubiri, astfel încât, în procedura exproprierii, nu a avut loc, până în acest moment, o verificare a existenţei dreptului de creanţă chiar în persoana petenţilor.

În evaluarea întrunirii calităţii procesuale active în persoana reclamantei din cauză, instanţa de apel a admis că se impune efectuarea unei asemenea verificări în prezentul cadru procesual, drept pentru care a cercetat înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea legăturii dintre reclamantă şi proprietarii tabulari.

În acest context, recurentul a criticat, în al treilea rând, aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a normelor de drept material ce reglementează aspectele succesorale, în sensul că dovada calităţii succesorale se poate face prin înfăţişarea doar a certificatului de moştenitor întocmit de pe urma defunctului, nu şi a actelor de stare civilă, care atestă, potrivit legii, vocaţia la moştenirea defuncţilor.

Această critică nu poate fi primită, în condiţiile în care prima instanţă a constatat ca fiind întrunită calitatea de moştenitor a reclamantei de pe urma proprietarilor tabulari prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, inclusiv a actelor de stare civilă, fără ca pârâtul să formuleze în mod explicit critici pe acest aspect prin motivele de apel. Pârâtul a criticat modul de soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active, doar din perspectiva ineficienţei menţiunilor din cartea funciară pentru dovedirea dreptului de proprietate la momentul exproprierii, nu şi a ineficienţei actelor de stare civilă pentru probarea calităţii de moştenitor a reclamantei de pe urma proprietarilor tabulari. Ca atare, critica în discuţie, regăsită doar în motivele de recurs, va fi înlăturată ca inadmisibilă, fiind formulată omisso medio.

Sunt, însă, fondate susţinerile recurentului referitoare la lipsa calităţii de proprietar tabular a autorilor reclamantei cu privire la terenurile înscrise în C.F. din 1952, 1953.

Acest aspect nu a făcut obiectul analizei realizate de prima instanţă în contextul excepţiei având ca obiect lipsa calităţii procesuale active, fiind invocat abia prin cererea adresată instanţei de apel la termenul din 12 iunie 2014. Prin această cerere, pârâtul a arătat că acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru aceste terenuri ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în Dosarul nr. x/97/2010, prin care au fost deja acordate despăgubiri, în considerarea proprietarului tabular L., în favoarea numitei M.

Susţinerile pârâtului pe aspectul în discuţie interesează legitimarea procesuală activă, cât timp vizează calitatea de proprietar tabular a persoanelor de pe urma cărora reclamanta a dovedit calitatea de moştenitor. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate într-o cauză în care reclamanta nu a figurat ca parte în proces, poate fi invocată în prezenta cauză doar ca mijloc de probă, care se coroborează cu menţiunile din cartea funciară şi actele de stare civilă, fără a conduce la respingerea pretenţiilor reclamantei pentru autoritate de lucru judecat.

În condiţiile în care aspectul în discuţie nu a fost avut în vedere de către prima instanţă în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, se consideră că face obiectul unei excepţii distincte privind întrunirea aceleiaşi condiţii de exerciţiu a dreptului la acţiune. Dat fiind caracterul său absolut, excepţia lipsei calităţii procesuale active poate fi invocată în orice stare a pricinii, aşadar inclusiv direct prin motivele de recurs, precum în speţă, în condiţiile în care, deşi a fost invocată şi în faza apelului, instanţa de apel a omis să o soluţioneze şi nu a inserat vreo apreciere pe acest aspect în considerentele deciziei recurate.

În acest context, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat că solicită despăgubiri şi pentru terenurile din C.F. Tribunalul a acordat reclamantei despăgubiri pentru o suprafaţă de 1.798 mp din aceste terenuri, efectiv ocupată de pârât, astfel cum a fost identificată prin cele două rapoarte de expertiză întocmite în faţa primei instanţe (fila 180, vol. I şi fila 18, vol. II). Experţii judiciari au arătat că suprafaţa respectivă face parte din terenul menţionat în C.F., proprietar L.

Din cuprinsul C.F., rezultă, într-adevăr, că titularul dreptului de proprietate asupra terenului, este L., persoană de pe urma căreia reclamanta din cauză nu are calitatea de moştenitor, dată fiind absenţa oricărei dovezi în acest sens. Pentru acest teren, s-au acordat despăgubiri moştenitorului M., prin sentinţa civilă nr. 115 din 27 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2010, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 46 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba - Iulia, secţia I civilă, ce a fost menţinută ca atare prin Decizia nr. 373 din 10 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, prin cererea depusă în dosarul de apel (fila 55), reclamanta a precizat că proprietarul tabular al terenului în discuţie nu este autorul său, aceeaşi precizare regăsindu-se în notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din 26 iunie 2014 (fila 358).

În absenţa calităţii de proprietar tabular a vreunuia dintre autorii reclamantei (bunicul patern, D., respectiv bunicul matern, N.), pentru care instanţele de fond au constatat că reclamanta a dovedit calitatea de moştenitor, urmează a se constata că instanţa de apel a acordat în mod greşit despăgubiri pentru terenul de 1.798 mp, înscris în C.F., motiv pentru care se impune diminuarea corespunzătoare a suprafeţei de teren pentru care s-a recunoscut dreptul reclamantei la despăgubiri, de la 13.688 mp la 11.890 mp.

Pe cale de consecinţă, se va proceda la reducerea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenul expropriat de 11.890 mp.

La calcularea despăgubirilor pentru terenul expropriat, ambele instanţe de fond s-au raportat la preţul de 25,5 lei/mp, stabilit prin raportul de expertiză întocmit în faza judecăţii în primă instanţă (fila 174, vol. I), astfel încât, ţinându-se cont de acest preţ, rezultă că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru suprafaţa de 11.890 mp în cuantum de 303.195 lei (în loc de 349.044 lei, stabilit de către instanţa de apel pentru o suprafaţă de 13.688 mp).

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la terenurile înscrise în C.F. (în suprafaţă totală de 126 mp), pentru care s-au acordat despăgubiri reclamantei în prezenta cauză, se reţine că a fost analizată de către instanţa de apel în contextul în care a fost invocată de către pârât, respectiv acela al puterii de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească pronunţată în Dosarul nr. x/97/2010.

Critica recurentului pe acest aspect este nefondată, întrucât pretenţiile formulate de reclamanţii din Dosarul nr. x/97/2010 nu au vizat terenurile înscrise în C.F. (cererea de chemare în judecată se află la filele 370 - 371 dosar apel) şi nu s-a probat că s-ar fi acordat despăgubiri reclamanţilor din acel dosar pentru aceste terenuri, pentru ca hotărârea judecătorească astfel pronunţată să poată fi valorificată drept mijloc de probă în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, se constată că recurentul nu formulează, în fapt, critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în condiţiile în care susţinerile nu vizează considerentele explicit redate în cuprinsul hotărârii, după cum s-a arătat în preambulul examinării motivelor de recurs, în care s-a constatat că nu este întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susţinerile recurentului pornesc de la premisa că instanţa de apel, prin faptul că a menţinut dispoziţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, a recunoscut implicit calitatea SC B. SA de titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii.

Această premisă este greşită, întrucât instanţa de apel nu a constatat că, după încheierea procedurii exproprierii, terenurile expropriate ar intra în proprietatea SC B. SA, astfel cum se presupune în motivarea recursului, din moment ce a stabilit calitatea de expropriator a Statului Român, faţă de care SC B. SA are doar calitatea de reprezentant în procedura exproprierii, conform art. 2 din H.G. nr. 392/2002. De altfel, pârâtul Statul Român a fost obligat în prezenta cauză la plata despăgubirilor către reclamantă, şi nu reprezentantul acestuia, societatea SC B. SA, în nume propriu, hotărârea primei instanţe pe acest aspect fiind menţinută în apel, prin decizia recurată modificându-se doar cuantumul despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului.

Împrejurarea că societatea SC B. SA nu are calitatea de debitor al sumei de bani cuvenite reclamantei cu titlu de despăgubiri a fost valorificată de către instanţa de apel în analiza criticilor referitoare la cererea de chemare în garanţie, iar motivul de recurs pe acest aspect este nefondat.

Potrivit art. 60 C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.

În condiţiile în care, după cum s-a arătat, societatea SC B. SA nu a căzut în pretenţii în cererea principală, cererea acesteia de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă în mod corect, criticile recurentului neavând temei.

În ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a respectat criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că nu s-a raportat, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, la tranzacţiile de vânzare-cumpărare a terenurilor de acelaşi fel în zona respectivă, depuse la dosar de către pârât.

Aceste susţineri nu sunt fondate.

Sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială” din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 are în vedere, într-adevăr, preţul consemnat în acte autentice de vânzare - cumpărare, încheiate în perioada de referinţă (data efectuării expertizei).

Nu poate fi, însă, exclus faptul ca, în perioada de referinţă, să nu se perfecteze tranzacţii notariale relevante pentru determinarea preţului obişnuit de vânzare, iar lipsa unor tranzacţii pentru imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială nu poate determina amânarea efectuării expertizei până la data încheierii unor astfel de acte juridice, întrucât s-ar lipsi de conţinut însuşi scopul pentru care legea a dispus întocmirea unui raport de evaluare a terenului expropriat. În această situaţie, este firesc ca expertiza să se realizeze în raport de alte criterii privind valoarea imobilului, iar în cauză, în absenţa unor tranzacţii în zonă, prima instanţă a omologat raportul de expertiză în varianta care a valorificat metoda de evaluare pe bază de profit, metodă considerată ca adecvată în raport de situaţia de fapt din prezenta cauză.

Cele două contracte de vânzare - cumpărare înfăţişate de către pârât, la care se face referire prin motivele de recurs, au fost avute în vedere de către comisia de experţi desemnată în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, cu ocazia întocmirii suplimentului la expertiză întocmit în faza apelului (file 161 - 164), însă experţii au considerat că nu sunt relevante în cauză, întrucât imobilele care au făcut obiectul acelor tranzacţii, pe de o parte, se află în altă unitate administrativ - teritorială decât terenurile din cauză, iar, pe de altă parte, au alte caracteristici decât acestea.

Faţă de faptul că una dintre condiţiile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este aceea ca actele autentice de vânzare - cumpărare pe baza cărora ar putea fi stabilit preţul obişnuit de vânzare a terenurilor de acelaşi fel să vizeze imobile din aceeaşi unitate administrativ - teritorială, în mod corect tranzacţiile înfăţişate de către pârât nu au fost considerate relevante pentru determinarea valorii terenurilor expropriate, cât timp vizau imobile din altă unitate administrativ - teritorială.

Faţă de considerentele expuse, se constată că sunt nefondate criticile recurentului referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite pentru terenurile expropriate.

În ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului expropriat, în aplicarea aceluiaşi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, recurenta a susţinut că potenţialitatea obţinerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosinţă efectivă, întrucât nu există certitudinea că reclamanta, respectiv antecesorii săi, ar fi procedat la cultivarea acelui teren, fiind vorba despre un prejudiciu eventual.

Aceste susţineri sunt nefondate, întrucât nu se poate vorbi despre potenţialul productiv al unui teren aflat sub apele lacului de acumulare de peste 20 de ani. În aceeaşi măsură, cât timp terenul litigios este ocupat de un luciu de apă nu se poate pretinde reclamantului să producă dovezi privind cultivarea acestui teren.

În aceste condiţii, lipsa de folosinţă a fost corect raportată la destinaţia iniţială a terenului, aceea de teren agricol.

Cuantumul despăgubirilor cu acest titlu urmează, însă, a fi modificat, corespunzător suprafeţei de teren pentru care s-a considerat, prin prezenta decizie, că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri, respectiv suprafeţei de 11.890 mp.

Avându-se în vedere valoarea de 10.217 lei/ha stabilită prin raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe (file 173 - 174, vol. I dosar tribunal), se constată că reclamantei i se cuvin despăgubiri în cuantum de 36.444 lei pentru o perioadă de 3 ani, respectiv pentru perioada 2007-2010, ţinându-se cont şi de faptul că reclamanta nu a declarat recurs împotriva dispoziţiei instanţei de apel de respingere ca prescrisă a cererii de acordare de despăgubiri pentru perioada anterioară.

Faţă de toate considerentele expuse prin prezenta decizie, Înalta Curte va admite recursul şi, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pe recurentul-pârât Statul Român, prin SC B. SA, prin administrator judiciar C. Sprl la plata către reclamanta A. a sumei de 303.195 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea suprafeţei de 11.890 mp teren expropriat şi a sumei de 36.444 lei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2007-2010.

Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, prin administrator judiciar Euroinsol Sparl împotriva Deciziei nr. 82 din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că:

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, prin SC B. SA, prin administrator judiciar C. Sprl la plata către reclamanta A. a sumei de 303.195 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea suprafeţei de 11.890 mp teren expropriat şi a sumei de 36.444 lei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2007-2010.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.