Landowner prevails in revendication and boundary action; association's appeal annulled and rejected, 395 sqm Bucharest plot surrendered with boundaries confirmed.

Decizia nr. 2792/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 26 octombrie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii RA B. SA şi C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 395 mp situat în Bucureşti, sector 1, evaluat provizoriu la 200.000 euro = 868.000 lei imobilul, precum şi grănițuirea terenului proprietatea sa de restul proprietăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555, 563, 560 din N.C.C. (art. 480, 584 V.C.C.), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

La termenul de judecată din data de 03 aprilie 2012, pârâta RA B. SA” a depus cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate (fila 19 dosar fond), indicând ca titular al dreptului de proprietate Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

În şedinţa publică din data de 08 ianuarie 2013, tribunalul, în baza art. 66 alin. (2) şi art. 58 C.proc.civ, a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitatea în proces de intervenient în interes propriu.

În aceeaşi şedinţă, din data de 08 ianuarie 2013, pârâta RA B. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, excepție pe care tribunalul a unit-o cu fondul.

În şedinţa publică din data de 30 septembrie 2013 s-a dispus ataşarea la prezentul dosar, a Dosarelor nr. x/299/2005 şi nr. x/299/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 320 din 18 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA B. SA şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu această pârâtă; s-a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta C. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului, imobilul teren în suprafaţă de 395 mp, situat în Bucureşti, sector 1, identificat prin pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1 în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 şi 2), s-a stabilit linia de hotar între imobilele deţinute de reclamant şi pârâta C. pe coordonata 1-2-3-4 din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 şi 2); s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 19.796 lei, cheltuieli de judecată; a fost obligat reclamantul la plata către pârâta RA B. SA a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu doi pârâţi, RA B. SA şi C., invocând în ceea ce priveşte pârâtul C. două teze, în principal, faptul că acest pârât reprezintă un posesor neproprietar, iar în subsidiar, solicitând compararea titlurilor celor doi în ipoteza în care tribunalul apreciază că acesta deţine la rândul său un titlu de proprietate.

Tribunalul a constatat că prin art. 1 din H.G. nr. 39/1996 imobilele, împreună cu anexele şi terenurile aferente, prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre, preluate nelegal de către Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, au trecut în administrarea RA B. SA” de sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului. În Anexa la acest act normativ se regăseşte imobilul situat în B-dul ..., sectorul 1.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 20151/2004 se aprobă trecerea unor bunuri imobile având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, aflate în administrarea RA B. SA”, din domeniul public al statului în domeniul privat al statului. În anexa 2 se regăseşte imobilul situat în sectorul 1, în suprafaţă de 3.668 m2.

Potrivit Anexei nr. 4 din H.G. nr. 60/2005 privind bunurile imobile din domeniul privat al statului, aflate în administrarea RA B. SA, imobilul în litigiu se regăsea la acea dată în administrarea RA B. SA.

Prin alin. (2) din H.G. nr. 265/2005 privind schimbarea regimului juridic al unor imobile şi pentru modificarea H.G. nr. 60/2005 se aprobă trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a imobilelor având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, aflate în administrarea RA B. SA. În anexa 2, la poziţia 759, se regăseşte imobilul în suprafaţă de 3.668 m2.

Aşa cum a rezultat din probele administrate, prin emiterea unor decizii în baza Legii nr. 10/2001 şi a altor titluri de proprietate, RA B. SA nu mai deţine în prezent posesia asupra suprafeţei de teren revendicată de reclamant, pentru ca această parte să poată deţine calitatea procesuală pasivă în acţiunea în revendicare, iar la rândul său, Statul Român, pentru care pârâta a arătat că administrează bunul, nu mai are calitatea de proprietar, pentru a se proceda la o comparare a titlurilor, astfel că s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului, ca neîntemeiată.

Titlul invocat de reclamant.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1995 autentificat la data de 21 martie 1995, reclamantul A. a cumpărat de la vânzătorii E. şi F. un teren în suprafaţă totală de 395 mp situat în Bucureşti, sector 1.

Prin contractul de vânzare cumpărare din 1992, transcris în 1992 de Notariatul de Stat sector 1 Bucureşti, G. a înstrăinat lui E. un teren în suprafaţă de 395 mp situat în Bucureşti, sector 1, fost Parc Jianu, parcela 26, bl. 15. (fila 35).

Prin contractul de vânzare cumpărare din iulie 1948 Dr. H. prin mandatar şi Profesor Dr. H. i-au vândut lui G. terenul în suprafaţă de cca 395 mp situat în parcul Jianu (filele 28-30).

Prin Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991, Anexă, poziţia 24, Primăria Municipiului Bucureşti a trecut, în baza art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991, în proprietatea lui G., suprafaţa de teren de 395 mp, situată în Parc Jianu, Parcela 26, (filele 31-32).

Prin Adeverinţa din 30 octombrie 1991 Primăria sector 1 Bucureşti arată că terenul situat în Parc Jianu, în suprafaţă de 395 mp a fost trecut în proprietatea domnului G., prin Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991, poziţia 24 din tabel anexă 4. (fila 34).

Potrivit adresei din 14 noiembrie 1991 a Primăriei Municipiului Bucureşti, parcela care a purtat nr. 26 din blocul 15, parcelarea Jianu, ce face obiectul Adeverinţei din 30 octombrie 1991 eliberată de Primăria sector 1 în baza Deciziei nr. 854 din 29 octombrie 1991 a Primăriei Municipiului București, va purta nr. 12, sector 1. (fila 33).

De asemenea, tribunalul procedând la verificări suplimentare, a identificat contractul de vânzare cumpărare din 1943 prin care I. a vândut soţilor Dr. H., suprafaţa de teren de 395 mp parcela din Parcul Jianu, depunându-se şi planul de parcelare de la nivelul anului 1938 (filele 186-187, 190), precum şi actul de vânzare cumpărare din 1938 prin care I. a cumpărat acelaşi imobil de la Banca J. (filele 191-193).

Titlul invocat de pârâta C.

Prin Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă C. împotriva Deciziei civile nr. 1844A/2006 a Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta RA B. SA, a fost modificată în parte această decizie, în sensul că a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată şi obligată pârâta să procedeze la predarea către reclamantă a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren 2.402 mp şi construcţie în suprafaţă de 178,24 mp.

În considerentele acestei decizii se reţine că între cele două părţi din acel proces s-a încheiat un contract de locaţiune, din 2004 (contractul se regăseşte la fila 11, Dosar nr. x/299/2005 ataşat, rezultând că locaţiunea avea ca obiect suprafaţa construită de 178,24 mp şi teren în suprafaţă de 3.700 mp).

Se mai reţine în decizie faptul că pe durata perioadei contractuale a intrat în vigoare Legea nr. 341/2004, iar art. 3 alin. (5) din aceasta prevede că: „Sediile asociaţiilor, ligilor, organizaţiilor, cluburilor şi fundaţiilor revoluţionarilor constituite până la data de 31 decembrie 1990, aflate în proprietatea statului şi pentru care există un contract de închiriere la data intrării în vigoare a prezentei legi, vor trece, fără plată, în patrimoniul acestora, iar sediile asociaţiilor, ligilor, organizaţiilor, cluburilor şi fundaţiilor revoluţionarilor constituite după această dată, până la data de 31 decembrie 1992, precum şi sediile federaţiilor şi uniunilor naţionale de revoluţionari constituite până la 31 decembrie 2003 vor avea acelaşi regim juridic prevăzut pentru sediile partidelor politice”.

Art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 1412/2004, cuprinzând normele metodologice de aplicare a acestei legi, prevede că trecerea în patrimoniul asociaţiilor .se face la cererea acestora, fără plată, pe baza protocoalelor de predare-primire.

Astfel, s-a reţinut că, din enunţarea acestor texte rezultă că pentru a opera dobândirea dreptului de proprietate ope legis sau împroprietărirea destinatarilor acestei norme juridice, conform art. 645 C.civ, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, constatând prin această decizie civilă că reclamanta C. a întrunit aceste condiţii.

Se mai reţine prin decizia civilă de mai sus că, dată fiind emiterea Dispoziției nr. 462/2005 de restituire a unei suprafeţe de teren de 1.298 mp din incinta acestui imobil în procedura Legii nr. 10/2001 către Regele Mihai, aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (5) din Legea nr. 341/2004 nu va include şi acest teren, ci doar suprafaţa de 2.402 mp.

A reţinut tribunalul că în acel Dosar (nr. x/299/2005) nu s-a întocmit niciun raport de expertiză de identificare în concret a imobilului teren de 2.402 mp, acesta nefiind identificat în concret nici printr-o schiţă aferentă contractului de locaţiune.

De altfel, se observă că, deşi prin actele normative mai sus invocate, RA B. SA a deţinut în administrare o suprafaţă de 3.668 m2, contractul de locaţiune a fost încheiat pentru o suprafaţă de teren de 3.700 mp.

Până în prezent nu s-a realizat punerea în posesie efectivă cu privire la suprafaţa de teren de 2.402 mp, conform Deciziei civile nr. 640/R/2007, însă părţile nu au contestat faptul că pârâta se află în posesia de fapt a acestui imobil.

Prin raportul de expertiză dispus în cauză, întocmit de expert D., s-au reţinut următoarele:

Terenul deţinut iniţial de RA B. SA în baza actelor normative invocate mai sus a fost, în fapt, de 3731 mp - Anexa 1 la raportul de expertiză.

Din această suprafaţă a fost restituită Regelui Mihai prin Decizia nr. 462/2005 suprafaţa de 1298 mp (Lot 1 şi 3 din Anexa 1) identificată prin pct. 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31.

Astfel, se reţine că în posesia C. se regăseşte în prezent suprafaţa de teren de 2.433 mp, mai mult decât suprafaţa de 2.402 mp deţinută în baza titlului, după cum urmează: Lot 2 - 502 mp; Lot 4 - 1931 mp;

Suprafaţa de 395 mp identificată ca aparţinând reclamantului, prin pct. 1,2,3,4,5,6 nu se suprapune peste suprafaţa deţinută de pârâta C., compusă din Loturile 2 şi 4 din anexa la raportul de expertiză, de 2.433 mp (2.402 mp în Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti).

Pârâta C. a solicitat proba cu martori pentru a dovedi că deţine posesia suprafeţei de teren revendicate, însă reclamantul nu a contestat acest aspect, motiv pentru care, tribunalul a reţinut ca fapt necontestat, că pârâta posedă în fapt suprafaţa de teren de 395 mp, pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Având în vedere că nu s-a stabilit în concret prin Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti unde este poziționată efectiv suprafaţa de teren de 2.402 mp pentru care pârâta deţine titlu de proprietate, astfel că, deşi expertul a apreciat că cele două suprafeţe de teren nu se suprapun, tribunalul a procedat la analiza acţiunii în revendicare în ambele ipoteze, atât prin prisma existenţei unei suprapuneri a dreptului de proprietate, cât şi prin prisma exercitării de către pârâtă doar a posesiei.

Astfel, în ipoteza în care cei 2.402 mp, determinați prin scăderea suprafeţei de 1.298 mp, deţinută de Regele Mihai în baza Legii nr. 10/2001, din suprafaţa de 3.700 mp deţinută de RA B. SA prin administrare, s-ar identifica spaţial peste suprafaţa de 395 mp ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din 1995, autentificat la data de 21 martie 1995, ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, tribunalul constată că este incidentă ipoteza comparării titlurilor celor doi proprietari.

Reclamantul a susţinut că prin Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti pârâta nu constituie un titlu de proprietate, întrucât prin dispozitivul acesteia este obligat RA B. SA doar la predarea unui imobil, format din construcţie şi teren, iar Legea nr. 341/2004 nu poate fi invocată ca temei juridic al dobândirii dreptului de proprietate.

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătoreşti conferindu-i acesteia puterea de lucru judecat (res judicata), presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). Puterea de lucru judecat are în vedere obligativitatea hotărârii anterioare, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Prin urmare, atâta timp cât instanţa ce a pronunţat Decizia nr. 640/R/2007 (pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) a reţinut că Legea nr. 341/2004, prin art. 3 alin. (5), este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, nu se poate să se dea o altă interpretare fără a încălca prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Prin urmare, comparând cele două titluri, tribunalul a constatat că titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995, autentificat la data de 21 martie 1995, ce are la bază o decizie emisă în baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, forma în vigoare la data emiterii acestui titlu, care la rândul său a fost emis în baza unui contract de vânzare cumpărare din anul 1948.

Titlul pârâtei este reprezentat de Decizia nr. 640/R/2007 a Curții de Apel București, prin care Curtea a reţinut că modul de dobândire a dreptului de proprietate este legea.

În speţă, atât reclamantul cât şi pârâta au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, astfel, în cazul comparării titlurilor de proprietate urmează a se da eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Astfel, a constatat tribunalul că la data la care pârâta a dobândit titlul de proprietate, în baza legii, acesta era deja constituit în favoarea autorului reclamantului.

A apreciat tribunalul că aceeaşi situaţie poate fi reţinută şi în cazul constatării ca dobândit în baza legii, fără plată, de către pârâtă, a dreptului de proprietate în baza unei legi speciale.

O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, iar întrucât la momentul „împroprietăririi” statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală.

Mai reţine tribunalul că buna credinţă a pârâtului împreună cu teoria aparenţei de drept au relevanţă juridică în ceea ce priveşte acţiunile în constatarea nulităţii, prin neîndeplinirea condiţiei obiectului, acestea nu îşi găsesc aplicabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare, prin comparare de titluri, aceasta fiind acţiunea izvorâtă din existenţa a două titluri perfect valabile, din care unul este preferabil celuilalt, datorită condiţiilor de fond sau condiţiilor de opozabilitate.

Totuşi, analizând teoria validităţii aparenţei în drept, sub aspectul îndeplinirii condițiilor erorii comune şi invincibile, tribunalul nu a procedat la analizarea valabilităţii titlului acestora, ci doar la analizarea preferabilității titlurilor.

Analizând titlul pârâtei (chiar de buna credinţă), se constată că acesta a dobândit titlul de al un „non dominus”, fără plată, astfel că nici chiar dacă s-ar reţine buna credinţă a pârâtei aceasta nu ar paraliza acţiunea în revendicare.

Însă tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză nu s-a ajuns la concluzia unei suprapuneri între cele două titluri de proprietate, ipoteza mai sus analizată fiind analizată în subsidiar, faţă de faptul că la momentul emiterii titlului de proprietate a pârâtului nu s-a realizat o identificare spaţială a întinderii dreptului de proprietate. Ceea ce reţine în fapt raportul de expertiză este că terenul deţinut iniţial de RA B. SA nu cuprindea şi terenul deţinut de reclamant, ci doar cel deţinut de pârâtă şi cel restituit în baza Legii nr. 10/2001 Regelui Mihai.

În această ipoteză, în care pârâtul recunoaşte posesia asupra acestei suprafeţe de teren, ne aflăm în ipoteza posesorului neproprietar, urmând ca tribunalul, în baza art. 563 C.civ, să admită acţiunea în contradictoriu cu pârâta C., care urmează să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului, imobilul teren în suprafaţă de 395 mp, situat în Bucureşti, sector 1, identificat prin pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1 în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 şi 2).

În ceea ce priveşte capătul doi de cerere, privind acţiunea în grăniţuire, tribunalul a constatat în baza art. 560 C.civ, că linia de hotar între imobilele deţinute de reclamant şi pârâta C. este pe coordonata 1-2-3-4 din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 şi 2).

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta C., prin vicepreședinte K. şi prin președinte L., solicitând, în esenţă, respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 332/A din 23 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţiile nulităţii şi tardivităţii invocate de intimatul reclamant A. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. reprezentată de preşedinte L., împotriva sentinţei civile nr. 320 din 18 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimaţii-pârâţi RA B. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Soluționând cu prioritate excepțiile tardivității şi nulității invocate de intimatul reclamant, Curtea a constatat următoarele:

Sentința recurată a fost comunicată pârâtei apelante la data de 23 ianuarie 2015, la sediul asociației înregistrat în registrul special al asociațiilor şi fundațiilor din, sector 1, Bucureşti.

Curtea a constatat că, în raport de data de comunicare a sentinței apelate (23 ianuarie 2015) şi de data depunerii celor două cereri de apel (02 februarie 2015), excepția tardivității apelului invocată de intimat este nefondată, calea de atac a apelului fiind declarată în termenul legal prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat că şi motivarea apelului declarat în numele asociației de dl. L. este făcută în termenul legal, anterior primului termen de judecată în apel.

Referitor la problema valabilității acestor cereri de apel şi a motivării depusă la data de 20 aprilie 2015, din perspectiva dreptului de reprezentare al semnatarilor acestor cereri de apel şi motive de apel, curtea a constatat că, potrivit extrasului din registrul special al asociațiilor şi fundațiilor, preşedinte al asociației este înregistrat L., iar vicepreşedinte K.

Nu au nicio semnificație hotărârile adunării generale sau a altor organisme ale asociației şi toate susținerile părților referitoare la revocarea din funcții ale preşedintelui şi vicepreşedintelui sau numirea altora în aceste funcții, atâta timp cât aceste modificări nu sunt înregistrate ca atare şi nu sunt opozabile terților.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că potrivit art. 8 din statutul asociației, preşedintele este cel care „reprezintă asociația în relațiile exterioare ale acesteia”, iar „vicepreședintele ţine locul preşedintelui, când acesta lipsește, preluându-i atribuțiile”.

Conform celor relevate în faţa Curții, preşedintele L. a fost încarcerat în executarea unei pedepse penale pe durata judecății în primă instanță, fiind eliberat la data de 14 aprilie 2015.

Curtea reţine că dispozițiile art. 8 din statut prevedeau că atribuțiile preşedintelui, în lipsa acestuia, sunt exercitate de vicepreşedinte, însă se apreciază că această prevedere statutară nu interzicea câtuşi de puțin posibilitatea pentru preşedinte de a îşi substitui o altă persoană în exercitarea anumitor atribuții de reprezentare. Nimic în redactarea acestei prevederi statutare nu sugerează interdicția de substituire a unei alte persoane în exercitarea dreptului de reprezentare, deci acordarea de către preşedinte a unui mandat în favoarea unei alte persoane pentru exercitarea dreptului de reprezentare a acestei asociații. Prevederea în sensul că în lipsa preşedintelui atribuțiile de reprezentare sunt exercitate de vicepreședinte semnifică doar faptul că, în lipsa unui asemenea mandat de substituire, vicepreședintele exercită dreptul de reprezentare.

Faţă de acestea, Curtea a apreciat că formularea de către dl. K. a cererii de apel motivată din data de 02 februarie 2015, la o dată la care președintele L. era în stare de arest, este întemeiată pe art. 8 din statut, nefiind fondată excepția nulității invocată de intimatul reclamant pe temeiul lipsei dreptului de reprezentare a d-lui K. la semnarea apelului şi motivelor de apel.

Este nefondată şi excepția nulității acestui apel invocată de intimat, pe temeiul lipsei mențiunilor privind lipsa sediului apelantei şi a numărului de înscriere în registrul persoanelor juridice, Curtea constatând că nerespectarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) C. proc. civ. nu este sancționată cu nulitatea căii de atac, astfel cum se prevede în cazul cerințelor de la art. 287 pct. 2 şi 5 C. proc. civ.

În ce priveşte excepția nulității declarației de apel depusă la data de 02 februarie 2015 sub semnătura numitei M., motivată de intimatul reclamant prin lipsa dreptului de reprezentare a acesteia, Curtea a constatat că această lipsă a dreptului de reprezentare ar fi atras consecințele prevăzute de art. 161 C. proc. civ., iar nu nulitatea cererii de apel, or această declarație de apel şi, implicit, mandatul acordat la depunerea ei, au fost confirmate prin depunerea de către L. a motivelor de apel la data de 20 aprilie 2015.

Pentru aceste motive, vor fi respinse aceste excepții invocate de intimatul reclamant.

Soluționând pe fond apelul, sub aspectul criticilor invocate atât prin cererea de apel motivată depusă la data de 02 februarie 2015, cât şi sub aspectul criticilor dezvoltate prin motivarea depusă la data de 20 aprilie 2015 (despre care s-a reținut, conform celor de mai sus, că a fost depusă înăuntrul termenului legal), Curtea constatat următoarele:

Curtea a respins ca nefondate criticile referitoare la nelegala citare a apelantei pârâte în faţă tribunalului şi la împrejurarea că a fost reprezentată de o persoană căreia nu îi revenea acest drept.

Toate susținerile apelantei pârâte referitoare la citare sunt contrare realității, atâta timp cât acesta figurează cu sediul oficial declarat al asociației, singurul opozabil terților, şi este irelevant că nu a avut loc aşa zisa predare a imobilului de către RA B. SA în urma Deciziei nr. 640/2007 a Curții de Apel București, acea predare având rolul doar de a semnifica punerea în executare a acestei decizii judecătoreşti, fără semnificație însă cu privire la sediul asociației înregistrat ca atare în registrul special şi fără semnificație în ce privește faptul ocupării efective de către apelanta pârâtă a imobilului, care oricum se făcea de mulți ani cu titlu de chirie.

În concluzie, Curtea a constatat că apelanta pârâtă a fost legal citată în faţă tribunalului, conform art. 87 C. proc. civ., la sediul înregistrat în registrul special al asociațiilor şi fundațiilor.

În ce priveşte reprezentarea asociației în faţa tribunalului prin d-na M., Curtea constată că, într-adevăr, apelanta pârâtă a fost reprezentată în faţa instanței de aceasta şi de avocatul angajat de aceasta, însă la fila 308 dosar fond există depusă o împuternicire dată de L. prin care acesta împuterniceşte pe M. să reprezinte asociația în instanță.

Aşa cum s-a arătat deja mai sus, Curtea a apreciat că acest mandat dat de L. în calitate de preşedinte al asociației către M. valorează mandat valabil, întrucât dispozițiile art. 8 din statutul asociației nu interziceau posibilitatea pentru preşedinte de a îşi substitui o altă persoană în exercitarea anumitor atribuții de reprezentare.

Pe de altă parte, Curtea constată că această critică este formulată în apelul declarat în numele asociației de către vicepreşedintele K., iar prin motivele de apel formulate ulterior chiar de către preşedintele L., care îşi reluase funcția la acea dată în urma eliberării din penitenciar, cu consecința încetării dreptului de reprezentare a vicepreședintelui K., nu se mai reia această critică, ceea ce echivalează unei confirmări a mandatului dat anterior d-nei M.

În cauză devin incidente dispoziţiile speciale referitoare la contractul de mandat şi la posibilitatea ratificării ulterioare a actelor efectuate de către o anumită persoană fără mandat.

Curtea a respins şi criticile referitoare la autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 640/R/2007 a Curţii de Apel Bucureşti.

Această hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată în contradictoriu cu intimatul reclamant A. şi, ca atare, nu produce efecte relative faţă de acesta, nu îi poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat. Intimatul reclamant nu este nici având-cauza în raport de această hotărâre judecătorească, având în vedere că acesta a dobândit proprietatea asupra terenului în discuție anterior acestei hotărâri judecătoreşti, prin titlul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995.

În ce priveşte criticile referitoare la nulitatea titlului de proprietate al reclamantului şi la faptul că acesta ar reprezenta o constituire de drept de proprietate, iar nu o reconstituire, în condițiile Legii nr. 18/1995, Curtea a constatat următoarele:

S-a reţinut, cu certitudine, că titlul de proprietate al intimatului reclamant A. este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995, prin care reclamantul a cumpărat de la vânzătorii E. şi F. Aceşti vânzători au dobândit, la rândul lor, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 1992, transcris în 1992 de Notariatul de Stat, de la numitul G., acesta din urmă dobândind terenul prin Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991, Anexă, poziţia 24, decizie prin care Primăria Municipiului Bucureşti a trecut, în baza art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991. Curtea a constatat că numitul G. cumpărase anterior terenul prin contractul de vânzare cumpărare din iulie 1948, de la numiții Constanţa şi H., aşa cum corect a reținut tribunalul, iar aceştia din urmă dobândiseră terenul prin contractul de vânzare cumpărare din 1943 de la I., care îl cumpărase, la rândul său, prin actul de vânzare cumpărare din 1938 de la Banca J.

Așadar, toate dezvoltările apelantei nu vizează de fapt titlul de proprietate al intimatului reclamant, ci titlul deținut de autorul acestuia G., apelanta pârâtă susținând că terenul a fost restituit acestuia nu cu titlu de reconstituire a unui drept preexistent, ci cu titlu de constituire.

În primul rând, Curtea a constatat că nu poate face obiectul cauzei prezente analiza valabilității Deciziei nr. 854 din 29 octombrie 1991, decizie prin care Primăria Municipiului Bucureşti a trecut, în baza art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991, terenul în proprietatea lui G., aceasta constituind o chestiune prejudicială, care nu poate face obiectul analizei atâta timp cât instanța de judecată nu a fost investită ca atare cu o cerere care să aibă ca obiect pretenția de declarare a nulității acestei decizii, faţă de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Mai mult, faţă de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., o asemenea cerere care nu a făcut obiectul judecății în primă instanță nu poate fi formulată direct în apel.

În consecință, atâta timp cât această decizie nu a fost declarată nulă în vreo procedură legală, aceasta îşi produce efectele juridice ca atare.

Mai departe, Curtea a constatat judicios modul în care tribunalul a acordat preferabilitate reclamantului în cadrul acțiunii în revendicare, atât pe ipoteza în care titlul de proprietate invocat de apelanta pârâtă s-ar suprapune peste terenul pentru care reclamantul are la rândul său titlu de proprietate si, cu atât mai mult, pentru ipoteza în care titlul de proprietate invocat de apelanta pârâtă nu s-ar suprapune peste acest teren.

Aşa cum foarte corect a dezvoltat tribunalul, în lipsa unor expertize de specialitate şi a unor elemente de identificare care să stea la baza Deciziei civile nr. 640/R/2007 a Curții de Apel București, analiza cauzei trebuie făcută pentru ambele ipoteze, aceasta în condițiile în care este necontestat şi cert în cauză că, în fapt, apelanta pârâtă ocupă efectiv terenul revendicat de reclamant în prezenta cauză, invocând efectiv (cu temei sau nu) drept titlul de proprietate această decizie civilă.

Astfel, pentru prima ipoteză de analizat, anume ipoteza în care pretinsul titlu de proprietate invocat de apelanta pârâtă ar viza şi suprafața de teren care face obiectul revendicării prezente, ne aflam în ipoteza comparării de titluri, compararea titlurilor de proprietate invocate de părți neputând conduce decât la concluzia preferabilităţii titlului de proprietate invocat de reclamant.

Aşa cum s-a arătat, titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995, ce are la bază o decizie emisă în baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În măsura în care atribuirea în proprietatea autorului reclamantului a reprezentat o constituire de drept de proprietate, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, aspect invocat de apelanta pârâtă însăşi, aceasta conduce la situația în care autorul reclamantului a fost statul, la fel ca şi în cazul apelantei pârâte, care a dobândit în baza Deciziei nr. 640/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a Legii nr. 341/2004 (prin această decizie judecătorească reținându-se, de fapt, că art. 3 alin. (5) din Legea nr. 341/2004 este un mod de dobândire a dreptului de proprietate).

Aplicând acestei situații principiile de soluționare a acțiunii în revendicare pentru ipoteza când ambele părți produc titluri de proprietate care provin de la acelaşi autor, Curtea a constatat că titlul reclamantului este preferabil, întrucât este anterior celui invocat de apelanta pârâtă şi a fost făcut public, opozabil terților, ca atare, în procedurile legale referitoare la publicitatea imobiliară, anterior Legii nr. 341/2004 şi Deciziei civile nr. 640/R/2007. De fapt, toate titlurile de proprietate ale autorilor reclamantului, inclusiv titlul emis în procedura Legii nr. 18/1991, au fost supuse publicității imobiliare.

Într-adevăr, aşa cum corect arată tribunalul, aplicarea Legii nr. 341/2004 pentru a priva de proprietate pe reclamant, care dobândise anterior proprietatea şi făcuse opozabil titlul său terților, constituie o încălcare a dreptului de proprietate contrară Convenției Europene a Dreptului Omului, situația fiind absolut similară celor analizate de instanța europeană referitor la înstrăinarea de către stat a bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, cu şi mai multă putere fiind valabile acele considerații cu cât înstrăinarea către apelanta pârâtă se pune problema a fi făcută fără plată. Nu există nicio justificare de utilitate publică şi nici nu este respectată proporționalitatea într-un asemenea caz de privare de proprietate pe motiv de înstrăinare cu titlu gratuit către apelanta pârâtă.

Aşadar, nici chiar în această ipoteză susținută de apelanta pârâtă în care dobândirea proprietății în temeiul Legii nr. 18/1991 de către autorul reclamantului nu ar fi fost o reconstituire, ci o constituire de drept de proprietate, soluția în cadrul acțiunii în revendicare nu ar putea fi favorabilă apelantei pârâte, ci tot reclamantului, care a dobândit şi şi-a transcris titlul anterior, în temeiul art. 480 C. civ. şi a principiilor de respectare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului.

În situația în care dobândirea proprietății de către autorul reclamantului în temeiul Legii nr. 18/ 1991 nu ar reprezenta o constituire de drept de proprietate, aşa cum susține apelanta, ci o reconstituire a unui drept preexistent, cum susține intimatul reclamant, atunci ne aflăm în ipoteza a două titluri de proprietate provenind de la autori diferiți, autorul apelantei pârâte fiind statul şi ai reclamantului fiind dobânditorii din actele de vânzare cumpărare din anii 1948, 1943 şi 1938 arătate mai sus (soții E. și F., G., Constanţa şi H., I., Banca J.).

In situația în care, în cadrul revendicării, atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, în cazul comparării titlurilor de proprietate urmează a se da eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Or, în cadrul acestei analize, devine evidentă aceeaşi concluzie a preferabilităţii titlului reclamantului, care provine de la adevăratul proprietar, aşa cum s-a dovedit printr-o succesiune de acte, în vreme ce titlul apelantei pârâte provine de la un non dominus, statul român.

Curtea arată că această calitate de non dominus a statului român se stabileşte nu raportat la modul de preluare de către statul comunist a terenului de la fostul proprietar (analiză care nu face obiectul cauzei prezente ), ci raportat la împrejurarea că statul restituise terenul deja în anul 1991 în baza Legii nr. 18/1991, devenind aşadar cert un non dominus la acel moment, astfel că la nivelul anului 2004 când a intrat în vigoare Legea nr. 314 şi la nivelul anului 2007 când a fost pronunțată Decizia civilă nr. 640/R de către Curtea de Apel București aceste teren nu se mai afla în patrimoniul statului.

Aşadar, şi în această a doua ipoteză analizată, preferabil este titlul reclamantului.

În final, Curtea a constatat, şi pentru ipoteza în care titlul de proprietate al apelantei pârâte nu se suprapune peste terenul revendicat în prezenta cauză, că acțiunea reclamantului se impune a fi admisă, în temeiul art. 480 C. civ., pentru că în această ultimă ipoteză ne aflăm în situația în care numai reclamantul invocă şi dovedeşte un titlu de proprietate, în vreme ce pârâta reprezintă numai un posesor, de fapt un detentor precar, fără titlu de proprietate.

În concluzie, Curtea a constatat că analiza exhaustivă a cauzei conduce la o singură concluzie, a admiterii cererii de revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., soluție corect dispusă de tribunal.

Curtea a respins şi celelalte critici aduse de apelanta pârâtă prin memoriul depus la data de 20 aprilie 2015.

Astfel, sunt irelevante toate susținerile dezvoltate de apelanta pârâtă referitor la anumite pretinse neclarități ale raportului de expertiză, atâta timp cât titlul de proprietate al reclamantului identifica clar terenul obiect al acestuia ca fiind în sector 1, București, iar terenul ocupat de pârâtă se află la această adresă. De altfel, expertiza efectuată la prima instanță clarifică toate aspectele relevante în cauză, iar faptul că nu a putut identifica terenul obiect al Deciziei civile nr. 640/R/2007 nu poate fi imputat expertizei sau judecății efectuate în prezenta cauză, căci, într-adevăr, în condițiile în care această decizie a fost pronunțată fără a face referire la anumite repere topografice şi fără a avea la baza o anumită expertiză topografică, aceste lipsuri nu mai puteau fi complinite la acest moment. Pe de altă parte, oricum apelanta pârâtă a recunoscut faptul că ocupă terenul revendicat de reclamant, susținând în mod expres aceasta şi în cuprinsul motivelor de apel depuse la 20 aprilie 2015, iar instanța a analizat cauza din ambele perspective, atât pentru cazul în care această ocupare s-ar face cu titlu, cât şi pentru cazul în care s-ar face fără titlul, iar soluția a rămas aceeaşi pentru ambele ipoteze, astfel că aceste aspecte de fapt nici nu erau în final decisive în ce priveşte soluția în cauză.

Apelanta pârâtă susține prin aceste motive de apel că o expertiză topografică corect întocmită, conform opiniei sale, ar fi relevat că terenul revendicat de reclamant se suprapune peste terenul pe care pârâta îl foloseşte de 24 de ani şi asupra căruia a obținut Decizia civilă nr. 640/R/2007 a Curții de Apel București, însă această ipoteză a fost analiză de tribunal şi în apel de Curte, deci apelanta pârâtă nu a fost vătămată câtuşi de puțin prin expertiza întocmită în faţa tribunalului. Faptul că în compararea titlurilor de proprietate ale părților instanța a dat preferință titlului reclamantului nu s-a mai datorat concluziilor expertizei, ci unor argumente de drept pe care apelanta pârâtă nu le combate eficient.

În ce priveşte criticile referitoare la absenţa Decretului nr. 1060/1966 şi la nerespectarea art. 36 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 18/1991, la încălcarea procedurilor de aplicare a Legii nr. 18/1991, Curtea a arătat mai sus că judecata prezentă nu se poate întinde şi asupra cercetării valabilității titlului emis în temeiul Legii nr. 18/1991, cerere care nu a făcut obiectul judecații prezente, iar, pe de altă parte, Curtea a analizat cauza şi din perspectiva în care în temeiul Legii nr. 18/1991 nu a operat o reconstituire, ci o constituire de drept de proprietate, iar soluția impusă a fost aceeaşi. Titlul emis în temeiul Legii nr. 18/1991, intrat în circuitul civil şi nedesființat, îşi produce efectele juridice ca atare.

Nu are nicio relevanţă că reclamantul sau autorii lor nu au făcut nimic pentru intrarea în posesia terenului timp de 18 ani, cum susține apelanta pârâtă, atâta timp cât dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz şi nu a intervenit uzucapiunea în favoarea apelantei pârâte.

Au fost înlăturate toate susținerile apelantei pârâte referitoare la nulitatea actelor invocate de reclamant în dovada dreptului său de proprietate şi pretinsele falsuri conținute de acestea, în lipsa unor cereri care să aibă ca obiect declararea nulității acestor acte acestea producându-şi efectele juridice ca atare.

În ce priveşte criticile referitoare la netimbrarea legală a acțiunii în faţa tribunalului, Curtea a constatat că, oricum, într-o asemenea ipoteză, sancțiunea legală, conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, nu este anularea sentinței de către instanța de control judiciar, ci darea în debit a reclamantului cu taxa de timbru datorată pentru judecata în primă instanță. Curtea a constatat că taxa de timbru a fost corect stabilită în faţa tribunalului şi achitată ca atare (încheiere fila 66 şi chitanța fila 69 dosar fond), în raport de valoarea terenului evaluată prin acțiune, conform art. 112 C. proc. civ. şi de dispoziţiile Legii nr. 146/1997.

Celelalte susțineri ale apelantei pârâte referitoare la preferabilitatea titlului său au fost analizate deja mai sus.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ. a fost respins apelul pârâtei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 27 august 2015, C. reprezentată de vicepreşedinte K., prin care s-a solicitat, în esenţă, să se dispună modificarea hotărârii, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, la data de 27 august 2015, a declarat recurs C. reprezentată de preşedinte L., prin care s-au formulat următoarele critici:

Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate se solicită să se aibă în vedere faptul că instanţa de apel, făcând compararea de titluri, a omis aplicarea corectă a legii, în sensul că nu a verificat incidenţa actelor normative şi efectele acestora faţă şi raportat la titlurile comparate.

Astfel, în ceea ce priveşte titlul intimatului-reclamant, instanţa de apel a făcut o amplă argumentare menită să justifice întâietatea acestuia, făcând referire la istoricul de proprietate până la nivelul anului 1995. Ce nu a observat însă instanţa este faptul că Legea nr. 18/1991 are domeniul de aplicare terenurile care au fost trecute sau preluate de stat anterior anului 1991, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate viza terenuri care nu intră în această categorie. Aşadar, dacă instanţele anterioare au dat eficienţă actului din 1948 şi îl consideră valid, atunci nu ar mai fi cazul să se pună în discuţie Decizia nr. 854/1991 a Primăriei Municipiului București, deoarece se consideră că terenul nu a fost preluat de stat.

Dacă se pune în discuţie incidenţa Deciziei nr. 854/1991, atunci înseamnă că între actul din 1948 şi apariţia Legii nr. 18/1991 a intervenit un alt act de trecere a terenului în proprietatea statului, lipsind orice menţiune despre o asemenea situaţie atât în apărările intimatului-reclamant, cât şi în motivările instanţelor anterioare.

Analizând Decizia nr. 854/1991 se observă că art. 1 din aceasta face referire la terenuri „atribuite în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata construcţiei, în vederea construirii de proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuinţe”, ceea ce înseamnă că ar trebui ca la dosarul cauzei să se regăsească dovezi de încadrare a terenului şi a persoanei îndreptăţite în una dintre aceste categorii, situaţie ce, de asemenea, exclude actul din 1948.

Legea nr. 18/1991 prevede ca şi procedură de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate necesitatea existenţei prealabile a unei preluări de terenuri care să fie puse la dispoziţia comisiilor de aplicare a legii şi din care să se realizeze constituirile şi reconstituirile, conform categoriilor determinate.

De asemenea, tabelul nominal depus de către intimatul-reclamant pretins ca fiind anexă la Decizia nr. 854/1991 se referă la persoane care au cerut reconstituirea, de evidenţă a cererilor, şi nu la persoane cărora le-au fost aprobate cererile.

Consecinţa este aceea că, instanţele anterioare au aplicat în mod greşit atât normele dreptului comun în materie de naştere şi pierdere a dreptului de proprietate, cât şi normele cu caracter special, respectiv Legea nr. 18/1991, atunci când nu au avut în vedere ipotezele şi situaţiile premise prevăzute de aceste acte normative privind naşterea şi încetarea dreptului de proprietate.

Aceste aprecieri greşite au avut ca şi efect neobservarea de către instanţele anterioare a schimbărilor de regim juridic a terenului în cauză intervenite urmare a incidenţei unei alte legi cu caracter special şi derogatoriu, respectiv Legea nr. 341/2004 şi a H.G. nr. 1412/2004.

În aplicarea H.G. nr. 1412/2004 terenul în litigiu a trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, fapt consfințit sub autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 640R/2007 a Curţii de Apel Bucureşti.

Se reiterează critica prin care se susţine că instanţele anterioare nu au avut în vedere instituţiile juridice ale proprietăţii publice şi ale proprietăţii private şi nici conţinutul acestora raportat la situaţia dedusă judecăţii şi la actele normative pe care se fundamentează cele 2 titluri supuse comparării.

Publicitatea imobiliară la care face referire instanţa de apel apare ca fiind o chestiune nu numai secundară în analiza priorităţii titlurilor, ci este o chestiune lipsită de orice eficienţă, în condiţiile în care între momentul transcrierii titlului intimatului-reclamant şi momentul apariţiei Legii nr. 341/2004 intervenise proprietatea publică asupra terenului în litigiu.

Un alt aspect de nelegalitate se referă la faptul că, instanţele anterioare au statuat că există două ipoteze ce rezultă din expertizele topo administrate în cauză, şi anume aceea că terenul pretins de intimatul-reclamant se suprapune pe terenul apelantei pârâte şi, respectiv, că cele două terenuri nu se suprapun, fără a lămuri în mod definitiv, care este ipoteza corectă şi de ce acea ipoteză ar înlătura-o pe cealaltă.

Practic, instanţele anterioare nu au dezlegat pricina, încălcând astfel, normele procedurale care le obligă la aflarea adevărului, soluţiile anterioare fiind vădit netemeinice şi nelegale.

Instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile Legii nr. 147/1997 privind timbrajul, în condiţiile în care s-a criticat insuficienta timbrare la fond, instanţa de apel invocând posibilitatea dării în debit, fără a observa că instanţa de fond nu a dispus o asemenea măsură şi fără ca o asemenea măsură să fie dispusă prin Decizia recurată, instanţa având obligaţia anulării cererii ca insuficient timbrată.

O altă critică de recurs se întemeiază pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv hotărârea atacată conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că instanţele anterioare au avut în vedere motive ce se exclud unele pe altele şi chiar unele care nu au legătură cu obiectul pricinii.

Astfel, nu are relevanţă faptul că autorul intimatului-reclamant G. a deţinut proprietatea în anul 1948, atâta vreme cât se validează titlul intimatului-reclamant pe elemente ce ţin de aplicarea Legii nr. 18/1991, instanţele nefiind investite cu verificarea modului de aplicare a acestei legi speciale privind corecta sau incorecta reconstituire.

Pe de altă parte, nu se poate pune în discuţie conferirea tăriei unui titlu invocând acte anterioare anului 1948 şi care presupun lipsa oricărei modificări de situaţie până în anul 1992 şi în egală măsură să se aducă argumente care presupun schimbarea situaţiei juridice, respectiv argumente care au la bază incidenţa Legii nr. 18/1991, cele 2 ipoteze excluzându-se una pe alta dacă se au în vedere argumentele instanţelor anterioare.

De asemenea, se consideră că invocarea ipotezei suprapunerii şi, în egală măsură, a nesuprapunerii terenurilor reprezintă un aspect contradictoriu, în condiţiile în care validarea ipotezei suprapunerii este argumentată şi pe elemente care au dus la reţinerea ipotezei nesuprapunerii.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă C., prin vicepreşedinte K.

Pe cale de excepţie invocă următoarele:

1. Excepţia netimbrării recursului. In privinţa timbrajului susţine că, în măsura în care recursul nu este timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 6.395,5 lei de către fiecare dintre cei doi reprezentanţi ai pârâtei, în condiţiile în care partea a mai beneficiat de ajutor public judiciar în cursul acestui an pentru soluţionarea apelului în cauză, se impune admiterea excepţiei şi anularea recursului ca netimbrat.

2. Excepţia nulităţii recursului formulat de C. pentru lipsa calităţii de reprezentant a d-lui K. şi;

3. Excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 23627 din 06 decembrie 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/299/2012 - aflată la fila 77 şi urm. dosar apel - în ce priveşte lipsa calităţii de vicepreşedinte a d-lui K. - la data convocării şi emiterii Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor invocată în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 23627 din 06 decembrie 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/299/2012 - definitivă şi irevocabilă, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că K. a fost exclus din funcţia de vicepreşedinte al C., iar neînscrierea acestei menţiuni în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor nu este o chestiune de fond ci de procedură.

Se invocă, în continuare, lipsa calităţii de reprezentant desemnat al asociaţiei a d-lui K., în condiţiile art. 86 C. proc. civ.

Ataşat recursului nu a fost depusă o procură sub semnătură legalizată de notarul public prin care semnatarului recursului să i se fi acordat anterior formulării apelului dreptul de reprezentare pentru exerciţiul recursului în condiţiile art. 86 C. proc. civ.

În lipsa acordării dreptului de formulare şi depunere a recursului în condiţiile strict prevăzute de lege, anterior formulării acestui demers, prin înscris sub semnătură legalizată de notarul public, recursul este nul pentru lipsa calităţii de reprezentant desemnat a semnatarului acestuia.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat, păstrarea în tot a hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, sub toate aspectele precum şi obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de soluţionarea recursului, pentru toate motivele expuse pe larg în conţinutul acestei cereri.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenta - pârâtă C. prin preşedinte L., prin care a invocat excepţia nulităţii acestui recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., solicitând să se constate nulitatea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse, în apărare, în conţinutul acestei cereri.

Examinând, cu prioritate, excepţiile astfel invocate pe cale de întâmpinare, de către intimatul reclamant în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă C., Înalta Curte constată că la termenul la care au avut loc dezbaterile în recurs, respectiv 26 noiembrie 2015, intimatul reclamant a precizat că susţine această excepţie numai în ceea ce priveşte recursul formulat prin vicepreşedinte K., nu şi în ceea ce priveşte recursul formulat prin preşedinte L.

În speţă, se constată că instanţa de recurs a pus în vedere recurentei pârâte C. să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 6.395,5 lei şi timbru judiciar de 5 lei.

Recurenta pârâtă a formulat cerere pentru acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii, reducerii sau eşalonării de la plata taxei judiciare, atât prin preşedinte L., cât şi prin vicepreşedinte K.

Prin încheierea motivată, dată în camera de consiliu, în şedinţa publică de la 12 noiembrie 2015, s-a admis cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar sub forma reducerii şi eşalonării plăţii taxei judiciare de timbru, formulată de către recurenta-pârâtă C., încheiere care este irevocabilă.

Faptul că s-au formulat două cereri de recurs de către pârâtă şi, respectiv, două cereri de acordare a ajutorului public judiciar de către reprezentanţi diferiţi ai aceleiaşi pârâte în proces, nu prezintă relevanţă, deoarece dreptul la ajutor public judiciar se acordă părţii a cărei stare materială nu-i permite să facă faţă costurilor procesului, iar partea solicitantă în discuţie este recurenta pârâtă C., şi nu persoanele fizice care se pretind, fiecare, reprezentanţi ai acesteia.

Constatând totodată, că recurenta pârâtă C. a făcut dovada achitării primei tranşe a taxei judiciare de timbru, conform facilităţii la plată acordată acesteia în recurs, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondată, excepţia netimbrării recursului invocată de intimatul reclamant A.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta pârâtă C. pentru lipsa calităţii de reprezentant a d-lui K., Înalta Curte constată, mai întâi, că la termenul la care au avut loc dezbaterile în recurs, intimatul reclamant a precizat că autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 23627 din 06 decembrie 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/299/2012, care statuează cu privire la lipsa calităţii de vicepreşedinte al Asociaţiei, a d-lui K., este doar o apărare în susţinerea excepţiei nulităţii recursului astfel invocată, ci nu o excepţie de sine stătătoare.

Referitor la lipsa calităţii de reprezentat a d-lui K. la data formulării cererii motivate de recurs semnată de acesta şi înregistrată la data de 27 august 2015, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor statutare ale asociaţiei recurente pârâte în cauză (art. 8 din Statut), preşedintele este cel care „reprezintă asociația în relațiile exterioare ale acesteia”, inclusiv în justiţie, iar „vicepreşedintele ţine locul preşedintelui, când acesta lipseşte, preluându-i atribuțiile”.

Conform celor relevate pe parcursul procesului, preşedintele L. a fost încarcerat în executarea unei pedepse penale pe durata procesului, fiind eliberat la data de 14 aprilie 2015.

Prin urmare, se constată că a încetat dreptul de reprezentare a C. deţinut de vicepreşedintele K. la data punerii în libertate a preşedintelui L.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte apreciază că formularea de către d-nul K. a cererii de recurs motivată din data de 27 august 2015, la o dată la care preşedintele L. era în libertate şi care a formulat, la rândul său, cerere de recurs motivată înregistrată la aceeaşi dată (27 august 2015), este nestatutară şi atrage nevalabilitatea cererii de recurs făcută în asemenea condiţii, din perspectiva dreptului de reprezentare al semnatarului acesteia.

S-a invocat şi efectul pozitiv al puterii lucrului judecat în ce priveşte lipsa calităţii de vicepreşedinte a d-lui K. la data formulării recursului în cauză, în raport de sentinţa civilă nr. 23627 din 06 decembrie 2013, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Statuarea prin sentinţa civilă nr. 23627 din 06 decembrie 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/299/2012, definitivă şi irevocabilă, că d-nul K. a fost exclus din funcţia de vicepreşedinte al C., se impune şi în cererea de faţă ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat între părţile acestei asociaţii, fiind inadmisibil a se contrazice print-o nouă hotărâre cele reţinute irevocabil, cu privire la calitatea de vicepreşedinte al C. a d-nului K.

In privinţa calităţii de preşedinte al Asociaţiei a d-lui K. în baza Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor nr. 1 din 27 ianuarie 2015, invocată în cauză, calitate în care acesta a semnat recursul, Înalta Curte constată că această hotărâre nu a fost înscrisă ca atare în Registrul Special al Asociaţiilor şi Fundaţiilor, pentru a opera o modificare opozabilă a menţiunilor deja existente, care indică drept preşedinte pe d-nul L., iar aspectele referitoare la valabilitatea acestei hotărâri interesează exclusiv Asociaţia, nefăcând obiectul cauzei prezente o asemenea analiză, aşa cum în mod corect a reţinut şi Curtea de apel.

Pe de altă parte, Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 1 din 27 ianuarie 2015 poate produce efecte numai după ce instanţa de judecată ia act de modificările cuprinse în hotărâre, acesta fiind momentul de la care Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor şi modificările operate pot produce efecte juridice şi pot fi opuse terţilor, sens în care nu s-a produs o dovadă la dosarul cauzei.

Aşa cum în mod corect a statuat şi instanţa de apel, nu au nicio semnificație hotărârile adunării generale sau a altor organisme ale asociației şi toate susținerile părților referitoare la revocarea din funcții ale preşedintelui şi vicepreşedintelui sau numirea altora în aceste funcții, atâta timp cât aceste modificări nu sunt înregistrate ca atare şi nu sunt opozabile terților.

În consecinţă, în raport de calitatea în care d-nul K. a formulat şi semnat cererea de recurs în cauză, respectiv - aceea de preşedinte al recurentei-pârâte C., se apreciază ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant al asociaţiei şi constatarea nulităţii cererii motivate de recurs formulată de d-nul K. în această calitate.

Referitor la lipsa calităţii de reprezentant desemnat al asociaţiei a d-lui K., în condiţiile art. 68 C. proc. civ., ci nu 86 aşa cum eroare a consemnat intimatul reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, în speţă, nu s-a pus problema existenţei unui mandat în sensul art. 67 - 68 C. proc. civ. din partea asociaţiei, în baza căruia d-nul K. ar fi putut formula calea de atac a recursului împotriva Deciziei curţii de apel.

Această chestiune a fost invocată de intimatul reclamant pur ipotetic, în lipsa oricăror date sau dovezi relevante în acest sens.

Examinând excepţia nulităţii recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., invocată de intimatul reclamant cu privire la recursul formulat de recurenta - pârâtă C. prin preşedinte L., Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor.

Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de lege (art. 304 C. proc. civ.).

Dezvoltarea motivelor de recurs presupune prezentarea tuturor argumentelor de drept de care înţelege să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea atacată este nelegală şi pentru a combate argumentele invocate de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate.

Prin urmare, motivarea unui recurs, înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.

În acest sens, trebuie menţionat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.

În speţă, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurenta pârâtă prin preşedinte, Înalta Curte constată că se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivele de nelegalitate invocate, reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Drept consecinţă, se va respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.

Înalta Curte a constatat că înlăuntrul termenului de amânare a pronunţării cauzei, respectiv la data de 02 decembrie 2015, recurenta pârâtă C., reprezentată de d-nul K., a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei şi de suspendare a judecăţii în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea contestaţiei la executare privind lămurirea dispozitivului sentinţei penale nr. 141/A din 01 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/299/2009, în ce priveşte pedeapsa complementară aplicată conform art. 64 lit. c) C. pen., privind interzicerea deţinerii funcţiei de preşedinte al C. a lui L.

Instanţa urmează să respingă cererea de repunere pe rol a cauzei, motivat, în principal, de lipsa calităţii de reprezentant al C. a d-lui K., aşa cum s-a reţinut în considerentele ce preced, iar în subsidiar, motivat de faptul că, cererea de suspendare a judecăţii în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată în susţinerea solicitării de repunere pe rol a cauzei, nu este întemeiată. Astfel, suspendarea în acest temei este unul dintre cazurile suspendării legale facultative, iar nu obligatorii, în care instanţa poate să aprecieze în ce măsură cea de-a doua acţiune nu a fost promovată tocmai pentru a tergiversa soluţionarea dosarului.

În speţă, contestaţia la executare privind lămurirea dispozitivului sentinţei penale nr. 141/A din 01 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/299/2009, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la data de 02 decembrie 2015, deci ulterior închiderii dezbaterilor în prezenta cauză, şi înlăuntrul termenului în care s-a dispus amânarea pronunţării.

Pentru ca textul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. să aibă aplicare, este necesar ca problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces „să facă obiectul unei alte judecăţi”, adică să fie pendinte, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.

Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de pârâta C. prin preşedinte L., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii atacate, instanţa de recurs constată că, în susţinerea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea legii, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă a invocat o serie de argumente ce vizează valabilitatea titlurilor de proprietate aflate în conflict.

De menţionat este că, analiza acţiunii în revendicare pendinte s-a realizat, exclusiv, prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor pe baza criteriilor dreptului comun consacrate ca atare în doctrină şi jurisprudenţa naţională complexă pronunţată în acest domeniu.

În speţă, s-a solicitat în susţinerea acţiunii în revendicare, aplicarea art. 563 din N.C.C. (în vigoare începând cu data de 01 octombrie 2011), care consacră legal prin norme generale, pentru prima dată în legislaţia noastră, acţiunea în revendicare, calificată ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată.

Potrivit art. 555 din N.C.C.: (1) „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu în limitele stabilite de lege.”

Aşadar, primul alineat al articolului 555 N.C.C. defineşte dreptul de proprietate privată, completând textul art. 480 C. civ. din 1864, prin exprimarea conţinutului său juridic, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia şi prin evidenţierea caracterelor juridice ale acestui drept real (este un drept exclusiv, absolut şi perpetuu).

Prin acţiunea de faţă, înregistrată la data de 26 octombrie 2011, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei C. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 395 mp situat în Bucureşti, sector 1, precum şi grănițuirea terenului proprietatea sa de restul proprietăţii.

În speţă, atât reclamantul cât şi pârâta au titluri scrise, valabile din punct de vedere juridic, privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. Este necontestat faptul că, titlul de proprietate al intimatului reclamant A. este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995 autentificat la data de 21 martie 1995, prin care acesta a cumpărat terenul de la vânzătorii E. şi F. Aceşti vânzători au dobândit, la rândul lor, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 1992, transcris în 1992 de Notariatul de Stat, de la numitul G., acesta din urmă dobândind terenul prin Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991, Anexă, poziţia 24, decizie prin care Primăria Municipiului Bucureşti i-a trecut terenul, în baza art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991.

Pornind de la această situaţie se constată, în acelaşi sens cu instanţa de apel, că toate argumentele recurentei pârâte nu vizează direct titlul de proprietate al intimatului reclamant în cauză, ci titlul deținut de unul din autorii acestuia, şi anume de G., recurenta pârâtă susținând că terenul în litigiu ar fi fost restituit acestuia nu cu titlu de reconstituire a unui drept de proprietate preexistent, ci cu titlu de constituire, prin aplicarea greşită a Legii nr. 18/1991.

Dar, aşa cum în mod corect a reţinut şi Curtea de apel, nu poate face obiectul acestei analize, chestiunea legalităţii Deciziei nr. 854 din 29 octombrie 1991, prin care Primăria Municipiului Bucureşti a trecut în baza art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991, terenul în proprietatea lui G., aspect care o nemulţumeşte de fapt pe pârâta recurentă.

În cadrul acţiunii în revendicare, reclamantul are obligaţia să dovedească existenţa titlului său valabil, prin care face dovada proprietăţii pe care o pretinde, el neputând fi ţinut de o probă imposibil de făcut şi anume, „probaţio diabolica”, prin care să dovedească, pe scara tuturor transmiţătorilor succesivi, că toţi autorii, care anterior au înstrăinat bunul, au fost ei înşişi adevăraţi proprietari prin acte de dobândire considerate pe deplin valabile.

Aşadar, atâta timp cât Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în aplicarea Legii nr. 18/1991, nu a fost declarată nulă în vreo procedură legală, aceasta îşi produce efectele juridice ca atare, aşa cum în mod judicios s-a statuat în cauză.

Se susţine, în continuare, că instanţele de fond nu ar fi dezlegat pricina, încălcând astfel normele procedurale care le obligă la aflarea adevărului, prin aceea că nu ar fi lămurit situaţia de fapt a terenului în litigiu, aşa cum rezultă din expertizele topo administrate în cauză.

Critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu poate fi valorificată pe calea recursului, nefiind motiv de nelegalitate a hotărârii în reglementarea art. 304 C. proc. civ.

Totodată, nefiind contestat faptul că recurenta pârâtă stăpâneşte în fapt suprafaţa de teren pretinsă a aparţine de drept intimatului reclamant, ci doar că nu s-ar fi lămurit dacă cele două terenuri se suprapun sau nu, solicitându-se aprecierea unei asemenea împrejurări pe baza probelor administrate, practic se cere reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii, ce nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

Examinând critica privind greşita aplicare a Legii nr. 147/1997, relativă la modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că în urma controlului judiciar exercitat în apel, s-a constatat că taxa de timbru a fost corect stabilită în faţa tribunalului şi achitată ca atare (încheiere - fila 66 şi chitanța - fila 69 dosar fond), în raport de valoarea terenului evaluată prin acțiune, conform art. 112 C. proc. civ. şi de dispoziţiile Legii nr. 146/1997.

Mai mult, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea interesată avea la dispoziţie calea de atac oferită de legea specială, şi anume cererea de reexaminare, la aceeaşi instanţă, care se soluţionează prin încheiere irevocabilă.

În speţă, nu s-a uzat de această cale procedurală, iar instanţa superioară de fond nu a dispus măsura dării în debit a reclamantului pentru că nu a constatat insuficienta timbrare în primă instanță, astfel cum în mod nefondat susţine recurenta pârâtă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs bazat pe incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă invocă contradicţii între ceea ce a reţinut instanţa de apel în considerente, în sensul că „invocarea ipotezei suprapunerii şi, în egală măsură, a nesuprapunerii terenurilor reprezintă un aspect contradictoriu, în condiţiile în care validarea ipotezei suprapunerii este argumentată şi pe elemente care au dus la reţinerea ipotezei nesuprapunerii”.

Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată sau dacă lipseşte motivarea soluţiei.

Or, în hotărârea atacată nu se regăsesc asemenea considerente contradictorii, după cum nu se poate deduce că lipseşte motivarea soluţiei pronunţate.

Aşadar, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu invocă, practic, nemotivarea hotărârii judecătoreşti, ci aceasta își exprimă nemulţumirea cu privire la motivarea hotărârii judecătoreşti, o asemenea critică neputând fi încadrată în motivul de nelegalitate invocat.

Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Se va lua act că intimatul reclamant A. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.

Respinge excepţia netimbrării recursului.

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta C. prin preşedinte L.

Admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a vicepreşedintelui K. şi, în consecinţă, anulează recursul formulat de pârâta C. prin vicepreşedinte K.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. prin preşedinte L. împotriva Deciziei civile nr. 332/A din 23 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Ia act că intimatul reclamant A. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2015.