Eviction liability: Scope of damages under Civil Code Arts. 1341 & 1344 and applicability of special restitution laws to state sales

Decizia nr. 2791/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 327/C din 6 noiembrie 2013, Tribunalul Braşov a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC A. SRL şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească suma de 38.500 euro cu T.V.A. (în echivalent lei la data plăţii ) reprezentând preţul de circulaţie al imobilului spaţiu comercial situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi a respins acţiunea împotriva pârâţilor Municipiul Brașov, Consiliul Local Braşov şi SC B. SRL Braşov.

A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sa plătească reclamantei suma de 10.109,6 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă irevocabilă nr. 14313/1998 a Judecătoriei Braşov, SC B. SRL Braşov a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru spaţiul comercial situat în Braşov, în caz contrar hotărârea urmând a ţine loc de act autentic. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă, reclamanta SC A. SRL a fost obligată să lase numitei C. în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiul comercial situat în Braşov, pierzând astfel proprietatea ca urmare a predării spaţiului către proprietar.

În cauza de faţă, reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii pentru evicţiune faţă de pârâţi, în principal faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în acest context, se pune problema evicţiunii acesteia prin fapta unui terţ, respectiv a fostului proprietar al imobilului. Este necesară astfel îndeplinirea unor condiţii aşa cum acestea se desprind din dispoziţiile art. 1337 C. civ. şi următoarele, pentru antrenarea acestei răspunderi ce constau în: existenţa unei tulburări de drept din partea terţului iar cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării şi să nu fie cunoscută de cumpărător.

Conform situaţiei de fapt expuse, se verifică tulburarea de drept a reclamantei din partea fostului proprietar, acesta recâştigând dreptul de proprietate asupra construcţiei, corelativ pierderii aceluiaşi drept de către reclamantă. În ceea ce priveşte cauza evicţiunii, aceasta este dată chiar de dreptul de proprietate al terţului.

Este îndeplinită şi condiţia privind necunoaşterea de către cumpărător a cauzei de evicţiune, respectiv a bunei-credinţe, avându-se în vedere probele administrate (copie C.F. desfăşurată, proces verbal încheiat la 12 februarie 2004) şi faptul că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu SC B. SRL şi Consiliul Local Braşov, iar acestea nu i-au adus la cunoştinţă existenţa vreunui pericol de evicţiune.

Din probele administrate rezultă că proprietar vânzător a fost Statul Român, iar SC B. SRL Braşov a acţionat în calitate de mandatar legal al Statului.

Cu privire la această hotărâre reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de lămurire a dispozitivului în ceea ce priveşte sintagma „38.500 euro cu T.V.A.” întrucât nicăieri din cuprinsul expertizei efectuată în cauză nu rezultă că valoarea de piaţă a imobilului ar include T.V.A.

Prin încheierea din 26 februarie 2014, Tribunalul Braşov a respins cererea reclamantei de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 327/2013 întrucât din completarea la expertiză rezultă că preţul de 38.500 euro conţine T.V.A.

Împotriva încheierii a formulat apel iar împotriva sentinţei a formulat cerere de aderare la apel, reclamanta SC A. SRL Braşov iar prin motivele de apel a fost criticată soluţia sub acelaşi aspect al neincluderii T.V.A. în preţul de piaţă al imobilului de 38.500 euro.

Împotriva sentinţei civile nr. 327/2013 a formulat apel şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Braşov, iar prin motivele de apel a fost criticată soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia motivat de faptul că Statul Român nu a participat la raporturile juridice existente între SC B. SRL şi reclamantă referitor la vânzarea spaţiului în litigiu.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, apelantul Statul Român a arătat că hotărârea atacată nu este motivată în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor evicţiunii, ori această parte are calitatea de terţ faţă de actul vânzării care a avut loc numai între reclamantă şi SC B. SRL. Mai mult decât atât, proprietarul imobilului la data vânzării a fost Municipiul Braşov prin primar întrucât imobilul este situat pe teritoriul municipiului Braşov, unitate administrativ teritorială care, potrivit Legii nr. 215/2001 este persoană juridică de drept public cu patrimoniu distinct de al statului şi cu capacitate juridică deplină.

S-a mai arătat că, prin procesul verbal din 12 aprilie 29002, s-a adus la cunoştinţa reclamantei pericolul evicţiunii în sensul comunicării existenţei unor notificări privitoare la imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată s-a arătat că Statul Român nu se află în culpă procesuală iar faţă de valoarea acestora ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor alin. (3) al art. 274 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 40/Ap/19 ianuarie 2015, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr. 327/C din 06 noiembrie 2013 a Tribunalului Braşov.

A admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL Braşov împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 38500 lei, sumă care nu include T.V.A.

S-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi s-a respins apelul reclamantei SC A. SRL împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Braşov la data de 26 februarie 2014, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Braşov, să plătească apelantei SC A. SRL Braşov suma de 2971 lei, iar intimatei SC B. SRL suma de 186 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Motivele de apel referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanţelor şi la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă pentru restituirea preţului plătit de către chiriaşii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, o are Ministerul Finanţelor Publice, iar nu primăria ori unitatea administrativ teritorială care a fost, prin mandatarul său, parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Dispoziţiile legale menţionate, prin derogare de la dreptul comun, particularizează instituţia răspunderii pentru evicţiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 iar raţionamentul legiuitorului poate şi trebuie extins şi la situaţia imobilelor vândute societăţilor comerciale în temeiul H.G. nr. 906/1996 întrucât, şi în acest caz, ca şi în cazul vânzărilor către persoane fizice, vânzarea imobilelor s-a realizat în temeiul unui act normativ cu caracter special de către statul român în calitate de proprietar al imobilului vândut, prin intermediul administratorilor acestor imobile, (consilii locale ori regii autonome).

Acest lucru rezultă expres din dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 906/1996 prin care se prevede că „spaţiile comerciale proprietate a statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, republicată, aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome, se transmit cu plata persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în prezent, în temeiul unor contracte de închiriere, de locaţie de gestiune sau de asociere, la solicitarea acestora, cu condiţia menţinerii actualei destinaţii”. Ori, ca şi în cazul Legii nr. 112/1995, cumpărătorul unui spaţiu comercial în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate fără acordarea unei despăgubiri întrucât acesta ar suporta o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, sarcina suportării incoerenţelor legislative care a făcut posibil ca acelaşi imobil să fie vândut unei persoane juridice şi, în acelaşi timp, restituit fostului proprietar de la care bunul a fost preluat abuziv în perioada comunistă, nu poate fi pusă, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, nici pe seama regiilor autonome care au perfecţionat vânzările în calitate de mandatari ai statului, şi nici pe seama bugetului unităţilor administrativ teritoriale din care respectivele imobile fac parte.

Faţă de aceste considerente, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român precum şi cea a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.

Pe fond, în ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun astfel cum acestea sunt reglementate de către art. 1336 şi 1337 C. civ., invocate de reclamantă chiar prin acţiunea dedusă judecăţii, potrivit cărora vânzătorul răspunde pentru liniştita posesiune a lucrului vândut.

În speţă, nu se poate reţine că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al societăţii reclamante aceasta ar fi acţionat cu rea credinţă, astfel cum invocă Ministerul Finanţelor Publice, dat fiind că perfectarea contractului de vânzare cumpărare a avut loc în temeiul unei hotărârii judecătoreşti irevocabile (sentinţa civilă nr. 14313 din 26 octombrie 1998 a Judecătoriei Braşov) iar cu ocazia respectivei judecăţi se presupune că instanţa a verificat îndeplinirea tuturor cerinţelor legii. A pune în discuţie dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 înseamnă a încălca principiul puterii lucrului judecat.

În ceea ce priveşte apelul reclamantei împotriva sentinţei primei instanţe, acesta este întemeiat având în vedere concluziile expertizei dispusă de instanţa de apel şi efectuată de expert judiciar D., prin care s-a stabilit că valoarea de piaţă a imobilului în litigiu de 38 500 euro acordată de instanţa de fond nu cuprinde T.V.A. Acest aspect este confirmat de faptul că în pag. 6 a raportului întocmit la fond de exp. E. este cuprinsă o eroare de calcul, rezultatul corect fără T.V.A. fiind 39 480, iar nu 31 000 euro.

Întrucât admiterea apelului împotriva sentinţei atacate lasă fără obiect cererea de lămurire a dispozitivului aceleiaşi sentinţe, se va respinge apelul reclamantei împotriva încheierii din 26 februarie 2014 cu acest titlu.

Referitor la cheltuielile de judecată se reţine că atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice a rămas obligat la plata sumei ce reprezintă valoarea de piaţă a imobilului, atunci, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. „a căzut în pretenţii” şi, în mod corect a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată, iar în baza aceloraşi prevederi legale pârâtul va fi obligat şi la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamantă şi intimata SC B. SRL Braşov în apel, sumă care este una modică în raport cu valoarea şi complexitatea litigiului.

În ce priveşte această decizie, SC A. SRL a formulat cerere de îndreptare a erorii mateSC B. SRLe în sensul menţionării corecte a monedei în care se exprimă suma de plata la care a fost obligat pârâtul, în sensul că este exprimată în euro şi nu în lei.

Prin încheierea din 4 octombrie 2015 s-a admis cererea.

SC A. SRL a formulat şi cerere de lămurire a dispozitivului deciziei în sensul de a se preciza că la suma de 38.500 euro la care a fost evaluat imobilul să se adauge T.V.A.

Prin încheierea din 23 februarie 2015 s-a respins cererea de lămurire de dispozitiv.

Prin încheierea din 13 februarie 2015 s-a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de SC B. SRL Braşov şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizie, în sensul că suma la plata căreia a fost obligat pârâtul Statul Român către SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată este 1.860 lei, iar nu 186 lei.

Împotriva Deciziei nr. 40/Ap din 19 ianuarie 2015 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că deşi, raportat la concluziile raportului de expertiză s-a reţinut că valoarea imobilului este de 38.500 euro şi nu include T.V.A. şi în acest sens s-a şi admis apelul, prin hotărârea atacată pârâtul a fost obligat la plata sumei de 38.500 euro, iar suma nu include T.V.A.

Interesul adăugării la suma stabilită, de T.V.A., rezultă din faptul că şi la suma achitată drept preţ al vânzării s-a adăugat T.V.A., iar societatea va fi obligată să emită factură în care se menţionează T.V.A., astfel că suma efectiv încasată va fi mai mică decât cea stabilită prin raportul de expertiză.

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Braşov a declarat recurs atât împotriva deciziei cât şi împotriva încheierilor din 4 februarie 2015 şi 13 februarie 2015, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurentul pârât Statul Român, a invocat că, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.

S-a susţinut că raportat la cadrul procesual al judecăţii, determinat de obiectul judecăţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de a reprezenta Statul Român.

A arătat recurentul că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza unei hotărâri judecătoreşti care nu-i este opozabilă, nefiind parte, iar în cauză nu s-a stabilit pe deplin regimul juridic al imobilului, respectiv dacă acesta face sau nu parte din domeniul public al statului pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 213/1998 sau ale Legii nr. 69/1991 şi în raport de care se determină şi calitatea procesuală.

Deşi a solicitat în faţa instanţei de apel a se face verificări privind regimul juridic al imobilului, instanţa a ignorat necesitatea administrării acestor probe şi a reţinut calitatea procesuală pasivă în baza unui material probatoriu insuficient.

În ce priveşte fondul cauzei s-a susţinut că instanţa nu a motivat hotărârea raportat la criticile invocate, ci s-a rezumat a expune situaţia de fapt şi din care a concluzionat că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune.

Statul Român nu a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 14313/1998 la încheierea actului de vânzare-cumpărare cu reclamanta, raporturile juridice fiind stabilite numai între reclamantă şi SC B. SRL Braşov şi Consiliul local Braşov, care au şi încasat preţul vânzării, astfel că nu poate opera instituţia răspunderii pentru evicţiune - art. 1341-1343 C. civ.

La data transmiterii dreptului de proprietate către reclamantă, proprietar al imobilului era Municipiul Braşov, imobilul fiind situat pe teritoriul unităţii administrativ teritoriale - art. 4 din Legea nr. 69/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi anexa 1.

A susţinut recurentul că din probele administrate rezultă că reclamanta a cunoscut pericolul evicţiunii fiind încunoştinţată de existenţa unor notificări privitoare la imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1340 C. civ. când nu mai operează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Reaua-credinţă a reclamantei rezultă din faptul că, luând la cunoştinţă de refuzul de a se încheia actul de vânzare, a formulat acţiune în instanţă, ignorând că existau notificări de restituire a imobilului în natură.

În ce privește valoarea imobilului, stabilită prin raportul de expertiză, instanţa nu s-a pronunţat asupra obiecţiunilor formulate la raportul întocmit de expert Ardeleanu Ion şi care reprezintă în fapt o analiză a raportului întocmit de expert E.

Raportul de expertiză nu a respectat dispoziţiile art. 201 C. proc. civ. în sensul că acesta a fost întocmit fără convocarea părţilor, aceasta fiind obligatorie.

Având în vedere că există neconcordanţe între constatările celor doi experţi, instanţa avea obligaţia să lămurească aceste neconcordanţe şi să stabilească valoarea imobilului prin raportare la preţuri de tranzacţionare reale şi nu la comparabile rezultate din anunţurile de vânzare de la agenţiile imobiliare.

În ce priveşte aspectul referitor la preţul imobilului, în sensul dacă acesta este sau nu purtător de T.V.A., expertul solicitat a se pronunţa nu avea calificarea necesară pentru a analiza incidenţa în cauză a normelor privind taxa pe valoare adăugată, în cauză fiind aplicabilă Directiva nr. 2006/112/CE.

Recurentul pârât a criticat decizia şi în ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale iar cuantumul acestora trebuia redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În ce priveşte încheierile de şedinţă din 4 februarie 2015 şi 13 februarie 2015 s-a susţinut că acestea sunt nelegale, întrucât prin menţionarea monedei euro ce exprima suma, se întregeşte dispoziţia instanţei de apel, nefiind vorba de o greşeală materială.

Cu privire la suma stabilită ca reprezentând cheltuieli de judecată în cuantum, de 1.860 lei, prin încheierea din 13 februarie 2015 s-a susţinut pe de o parte că nu datorează cheltuieli de judecată, nefiind în culpă, iar pe de altă parte că acestea trebuiau reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul pârâtului Statului Român este fondat în limitele ce se vor arăta, iar recursul reclamantei SC A. SRL este nul pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., care reglementează materia răspunderii pentru evicţiune şi H.G. nr. 906/1996.

Instanţa de fond a analizat pretenţiile reclamanţilor, în raport de temeiul juridic invocat, precum şi excepţiile prin raportare la cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată.

Prin motivele de apel formulate de Statul Român s-a invocat greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive din perspectiva faptului că imobilul nu s-a aflat în proprietatea sa, regimul juridic nefiind lămurit, şi că nu a fost parte în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 14313/1993, care nu-i este opozabilă şi astfel nu poate fi angajată răspunderea pentru evicţiune.

Se constată că instanţa de apel a analizat legitimarea calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a calităţii de reprezentant legal a Ministerului Finanţelor Publice nu din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ., ci din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin analogie cu dispoziţiile art. 50, motive străine de natura cauzei şi de criticile formulate în apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Analogia la lege este un procedeu de interpretare a dreptului şi de aplicare a unei norme atunci când se constată o „lacună” legislativă şi înseamnă aplicarea unei norme stabilite pentru anumite raporturi juridice altor raporturi nereglementate de normă, dar asemănătoare prin elemente esențiale celor dintâi.

Or, în cauză se constată că instituţia răspunderii pentru evicțiune este reglementată prin dispoziţiile art. 1337-1351 care prevăd condiţiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicţiune cât şi întinderea răspunderii, astfel că nu se poate reţine existenţa unei lacune legislative în reglementarea raporturilor juridice create între părţi.

Mai mult, Legea nr. 10/2001 ca lege specială este de strictă interpretare şi se aplică numai raporturilor juridice incidente, nu este susceptibilă de extrapolare şi nu poate fi aplicată prin analogie.

Calitatea procesuală presupune identitate între părţile din proces şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii.

Calitatea procesuală este determinată de obiectul cererii şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia.

Deşi în cauză se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, acesta derivă din transmiterea unui drept real de proprietate, astfel că aceasta impune cu necesitate stabilirea cu exactitate a titularului dreptului de proprietate care a fost transmis, având în vedere modul specific în care a avut loc transmiterea proprietăţii, în baza unor acte normative speciale.

Aceasta implică stabilirea regimului juridic al imobilului la data pronunţării Hotărârii judecătoreşti nr. x/1993 prin raportare la evidenţele de carte funciară care menţionează că asupra imobilului înscris în C.F., Statul Român deţinea o cotă de ½ preluată de la F., cealaltă cotă de ½ rămânând intabulată pe numele G..

La stabilirea regimului juridic al terenului şi al titularului dreptului la momentul dobândirii dreptului de către reclamanta SC A. SRL urmează a se avea în vedere şi soluţiile pronunţate ulterior în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil (sentinţa civilă nr. 8574/2000; Decizia civilă nr. 421/ap/2006 nedepuse la dosar) şi în care s-au făcut statuări cu privire la persoanele care au figurat ca titulare ale dreptului de proprietate, transmisiunea dreptului, legalitatea dobândirii sau momentul încetării existenţei dreptului, precum şi dispoziţiile H.G. nr. 906 din 7 octombrie 1996, în vigoare la data formulării cererii de cumpărare, care indică care sunt părţile în raportul juridic de transmitere a proprietăţii.

Faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate exonera pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că SC B. SRL a acţionat şi a stat în judecată ca reprezentant legal al Statului Român iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de a fi despăgubit în caz de evicţiune numai sub pretextul că şi-a exercitat un drept acordat de lege şi pe care instanţa i l-a recunoscut prin admiterea acţiunii, prin sentinţa civilă nr. 14313/1998.

În cauză nu este dovedită cunoaşterea cauzei de evicţiune pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1340 C. civ., procesul verbal prin care s-a adus la cunoştinţă existenţa unor notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, fiind încheiat ulterior pronunţării sentinței.

Reclamanta nu putea să prevadă adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar fi putut anihila actele încheiate în baza H.G. nr. 906/1996, şi în afară de aceasta, a fost evinsă într-o acţiune în revendicare de drept comun, bazată pe compararea de titluri formulată mult mai târziu şi deci nu se poate aprecia că şi-a asumat pericolul evicţiunii, potrivit art. 1340 C. civ.

Instanţa de apel a stabilit întinderea răspunderii cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1344, prin raportare la art. 1341 C. civ. Potrivit textelor invocate, în caz de evicţiune totală, cumpărătorul evins are dreptul, în .principal, la restituirea preţului, adică la restituirea preţului plătit, care în cauză a fost un preţ legal, inferior preţului de piaţă. Pe de altă parte, potrivit art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune interese iar art. 1344 C. civ. prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării şi excedentele valorii la momentul evicţiunii, cu titlu de daune interese. Obligând la despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii, fără să indice textul legal, instanța de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ. care reglementează întinderea răspunderii pentru evicţiune, la restituirea preţului plătit la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare şi momentul evicţiunii.

Instanţa de apel, cu nesocotirea acestor dispoziţii legale, a reţinut pur şi simplu valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii ca despăgubire pentru evicţiune.

Expertiza dispusă şi administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare şi momentul evicţiunii, ci a stabilit doar valoarea de circulaţie a imobilului la epoca evicţiunii.

Faţă de aceste considerente, considerând că situaţia de fapt nu este complet şi corect stabilită, prin raportare la dispoziţiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ., că stabilirea întinderii răspunderii pentru evicţiune în raport cu aceste norme legale presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac a recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 alin. (3) şi art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârât şi casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Instanţa de rejudecare, va dispune efectuarea unei noi expertize care să stabilească întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din preţul plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - şi momentul evicţiunii - ca diferenţă între valoarea de circulaţie la momentul evicţiunii şi valoarea de circulaţie la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, şi se vor administra probe pentru stabilirea regimului juridic al terenului, identificării titularului dreptului de proprietate pentru fixarea cadrului procesual şi calităţilor procesuale.

Critica privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată şi obligativitatea reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este nefondată, instanţa reţinând corect la momentul soluţionării cauzei şi în raport de soluţia dispusă culpa procesuală.

În ce priveşte încheierile din 4 februarie 2015 şi 13 februarie 2015 şi acestea vor fi casate, în temeiul dispoziţiilor art. 106 C. proc. civ., întrucât acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare raportat la decizia atacată cu recurs.

Cu privire la recursul reclamantei SC A. SRL, acesta urmează a se constata nul pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus şi dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe legale este cea reglementată de art. 306 C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului.

În speţă însă, reclamanta, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei, reclamanta fiind nemulţumită de faptul că la suma acordată nu s-a prevăzut dacă se adaugă T.V.A., pentru înregistrarea în contabilitate.

Se constată că suma acordată cu titlu de preţ de piaţă al imobilului este conformă cu cele statuate prin raportul de expertiză şi în care se consemnează că această sumă nu include T.V.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 40/Ap din 19 ianuarie 201 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Braşov împotriva aceleiaşi decizii, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 4 februarie 2015 şi 13 februarie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia şi încheierile recurate şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2015.