Territorial jurisdiction for individual labor conflicts: exclusive competence based on plaintiff's domicile or workplace under special labor procedure law

Decizia nr. 2777/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La data de 3 septembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014 din 21 septembrie 2014, a invocat excepţia necompetenţei materiale faţă de reclamanţii indicaţi în cererea de chemare în judecată care nu au domiciliu în Bucureşti şi a disjuns cererile, formându-se dosare diferite, raportat la domiciliile reclamanţilor.

Astfel, urmare disjungerii pronunţate prin încheierea din data de 3 septembrie 2015, s-a format Dosarul nr. x/3/2015, reclamanţii fiind A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, aceşti reclamanţi au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN M. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata drepturilor băneşti (obligarea pârâtei la plata tuturor sporurilor şi a drepturilor salariale de care reclamanţii ar fi trebuit să beneficieze pentru perioada 2011 până la data pronunţării hotărârii, respectiv spor vechime, spor pentru condiţii grele de muncă feroviară, spor pentru condiţii vătămătoare, spor pentru condiţii periculoase, spor pentru timpul lucrat în timpul nopţii, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucrul sistematic peste programul normal, spor pentru cumul de funcţii conform contractului colectiv de muncă); menţionarea acestor sporuri în carnetul de muncă şi în contractul individual de muncă ca sporuri cu caracter permanent, tichete de masă pentru perioada ianuarie 2011 la zi, al treisprezecelea salariu pentru anii 2011-2013, prima de vacanţă pentru anii 2011-2013, prima de Paşti şi de Crăciun pentru anii 2011-2013, diferenţa de salariu minim pe economie pentru anii 2011-2013 obligarea; pârâtei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură în transporturi pentru anii 2011, 2012, 2013 până la soluţionarea cauzei, raportat la salariile efectiv plătite pentru această perioadă; obligarea pârâtei la plata indicelui de inflaţie pentru toate aceste drepturi, de la data scadenţei, până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 9470 din 8 octombrie 2015, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

S-a reţinut că reclamanţii au locul de muncă la Staţia Mărăşeşti din cadrul Sucursalei N. Galaţi - Judeţul Vrancea şi că, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, iar, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, prin urmare, în domeniul conflictelor de muncă competenţa teritorială este exclusivă. În raport de locul de muncă al reclamanţilor, cauza a fost declinată la Tribunalul Vrancea.

Tribunalul Vrancea, prin sentinţa civilă nr. 545 din 16 noiembrie 2015, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii instanţei competente în soluţionarea pricinii.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că drepturile pretinse de reclamanţi au aceeaşi cauză, respectiv Contractul Colectiv de Muncă invocat în contradictoriu cu acelaşi pârât. Între aceste drepturi există o strânsă legătură, potrivit art. 59 C. proc. civ., fiind îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

S-a mai reţinut că cel puţin unul dintre reclamanţi locuieşte în municipiul Bucureşti, deci Tribunalul Bucureşti iniţial sesizat cu cererea de chemare în judecată este competent să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile art. 269 C. muncii.

Dispoziţia instanţei de disjungere a cauzelor reclamanţilor în tot atâtea dosare nu poate fi cenzurată potrivit art. 465 C. proc. civ., iar competenţa stabilită în favoarea primei instanţe învestite potrivit opţiunii reclamanţilor conform art. 116 C. proc. civ. nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN M. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata drepturilor băneşti (obligarea pârâtei la plata tuturor sporurilor şi a drepturilor salariale de care reclamanţii ar fi trebuit să beneficieze pentru perioada 2011 până la data pronunţării hotărârii, respectiv spor vechime, spor pentru condiţii grele de muncă feroviară, spor pentru condiţii vătămătoare, spor pentru condiţii periculoase, spor pentru timpul lucrat în timpul nopţii, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucrul sistematic peste programul normal, spor pentru cumul de funcţii conform contractului colectiv de muncă); menţionarea acestor sporuri în carnetul de muncă şi în contractul individual de muncă ca sporuri cu caracter permanent, tichete de masă pentru perioada ianuarie 2011 la zi, al treisprezecelea salariu pentru anii 2011-2013, prima de vacanţă pentru anii 2011-2013, prima de Paşti şi de Crăciun pentru anii 2011-2013, diferenţa de salariu minim pe economie pentru anii 2011-2013; obligarea pârâtei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură în transporturi pentru anii 2011, 2012, 2013 până la soluţionarea cauzei, raportat la salariile efectiv plătite pentru această perioadă; obligarea pârâtei la plata indicelui de inflaţie pentru toate aceste drepturi, de la data scadenţei, până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit datelor indicate în cererea de chemare în judecată, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. au domiciliul în judeţul Vrancea şi locul de muncă la Staţia Mărăşeşti, din cadrul Sucursalei N. Galaţi - judeţul Vrancea.

Chestiunea de drept, care a determinat ivirea prezentului conflict de competenţă, este reprezentată de faptul că, urmare disjungerii, s-au format mai multe dosare separate, cel de faţă pentru petenţii cu domiciliul în judeţul Vrancea, Tribunalul Vrancea reţinând că, potrivit art. 116 C. proc. civ., opţiunea reclamanţilor nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării, instanţa aleasă de aceştia fiind Tribunalul Bucureşti. De asemenea, Tribunalul Vrancea a reţinut că art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii) statuează că instanţa competentă este oricare dintre instanţe, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, iar, în speţă, sunt întrunite aceste cerinţe, unii din reclamanţii din cererea de chemare în judecată înregistrată sub un număr unic anterior măsurii disjungerii având domiciliul în municipiul Bucureşti.

În speţă, obiectul pricinii se circumscrie conflictelor individuale de muncă, iar măsura Tribunalului Bucureşti de disjungere şi formare de dosare separate pentru fiecare reclamant nu poate fi cenzurată cu prilejul soluţionării conflictului de competenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., competenţa teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Ca dispoziţie specială, art. 269 alin. (1) C. muncii stipulează: „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii”, iar, în alin. (2), se prevede că „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa”.

În acelaşi sens, Legea nr. 62/2011 constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluţionare a conflictelor individuale de muncă şi prevede, în art. 210 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013), competenţa în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv: „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

În consecinţă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, mai sus evocat, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Dat fiind că reclamanţii au domiciliul în judeţul Vrancea, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2015.